La curbă șinele trosnesc!

Am pus de-o fasole, căci iar am epuizat toate combinațiile 😉

O fasole albă, cât unghia de la dejtu’ arătător, care promite cu aspectul perlat, aproape sidefat, al pielii și, la gândul că, atunci când se va umfla, o să te saturi din trei boabe.

Dar nu-i așa, e parșivă, geamănă cu ăl de mi-a adus-o, de nu l-am putut refuza. La prima manoperă, efectuată clasic (dacă nici eu nu mai știu să fac fasole cu ciolan, atunci nu mai știe nimeni…) s-a umflat artistic, dar miezul a rămas tare de-am glonjdănit bozgorodind cuvinte de duh câteva zile la rând.

Cum eu nu abandonez nici chiar în fața evidenței, perseverare diabolicum, am hotărât, mărinimos, să-i mai ofer o șansă… am băgat-o într-o Kutka veche, pe care mi-e frică s-o mai folosesc, dar nici nu m-am îndurat s-o arunc (prea multe povești frumoase), cu un pumn de sare și apă cât încape și-am uitat-o vreo trei zile.

Azi am scos capacul și-am răsturnat-o într-un castron. După zgomotul de alice, pe care îl făcea la contact cu castronul, am realizat că mare brânză n-am făcut, dar eu mă ambiționez întotdeauna pe cauze pierdute, campion a scoate din rahat exact pe cine nu merită, pentru ca mai apoi să ronțăi amar: pe cine nu lași să moară, nu te mai lasă să trăiești.

Dom’le, tre’ să fii optimist: cu metode adecvate și granitul devine moale, permeabil.

Am renunțat la ciolan (păcat de el) și-am băgat niște șorici afumat care se făcuse mai tare ca talpa de la bocancii mei de parașutist, pe motiv că n-am șa, că cal am 😉 am dat un clocot, am spumuit, apoi am pus capacul și-am dat focul la minim minimorum.

După asta am plecat în oraș, la o bere, apoi am trecut și prin parcul comunal unde, ce ți-e bre cu patima asta, măsuțele de șah erau ocupate în întregime de maești incognoscibili care gâfâiau prin diverse botnițe: Șah! „Dacă-i dai șah pierzi regina, vezi nebunul ăla din colț” arunc într-o doară și mă aleg cu un val de reproșuri: Ce te bagi dom’le, a mutat. Ai mutat? Ai mutat!

Socotesc mental timpul pierderii prin evaporație și zic că-i timpul să ajung acasă.

Acasă toate la locul lor: azotatul de amoniu depozitat în beci, pentru vremuri grele 😉 , n-a explodat, așa că mă duc în bucătărie să verific celălalt potențial pericol: fasolea.

Când eram pe la cămin, prin Tudor, în Iași, pe vremea lui Ceașcă, puteai afla cu exactitate ce se servea la cantina complexului. Și nu conta căminul, că-i de băieți, că-i de fete…

Mari schimbări organoleptice nu am constatat, dar parcă intra vârful cuțitului până la jumătate, alte speranțe deșarte nu are rost să-mi fac, deci e timpul să-i dau lovitura finală.

Traversam agale când o mașină frânează brusc, aproape atingându-mi picioarele. Mă retrag din reverii (eram pe pilot automat și pe trecere de pietoni, pe o alee din spatele primăriei nou făcută pentru un sens unic de fluidizare a circulației) și focalizez spre dreapta: un pui de Pian se agita la volan: Bă cimitir, mută-ți hoitu că de nu…

„Că de nu, ce?”

Asta l-a încurcat cumva… Strânge convulsiv volanul în mână și-apoi:

„ Haide bre, da’ nu putea să treci mai repede? ”

Mă trag lângă portieră: „Fiecare pre voia lui! Ia dă mâna încoace! Stânga, mă! Așa… Ai avut o mare dezamăgire, acum, curând…” Da, îngaimă țiganu’. „Da’ nu-i de dragoste…” „Nu. Di’ la primărie, o zâs să vină taică-meu, că nu discută cu mine…” Vezi? continui eu, și-atunci s-o vărsat fierea în tine, n-ai simțit așa, ca o tulburare și amar în gură? „Da, am simțit!” răspunde dihania. „Ei, vezi?! Asta-i lucrarea dujmanului tău, care vrea să-ți ia locul, și mă caut prin buzunări continuând să-l descânt (Aha! o bomboană de tuse!) Ia de-aici: cum zici că-l cheamă pe dujmanu’ ăsta? Acordeon, am înțeles! Atunci ține-o pe parte dreaptă, că acolo-s ăștia și spune după mine: Șapte zile, șapte arte, Acordeon să mă descarce, de cumpănă grea, care-apasă-asupra mea!  Așa! Eeee? Te simți mai bine? Vezi?! Onorariul meu! Și pentru că erai să dai cu mașina peste mine și intrai în pușcărie… Așa. Acum te întorci la Primărie și bați cu pumnul în masă: Ori e ca mine, ori îl chem pe taică-meu! Hai! Fugi!”

Îl privesc cum dă cu spatele mașina, are alt tonus, o nouă convingere, cineva o să mă-njure pe la primărie, ba o să fie și-o discuție între neamuri…  Mustăcesc în barbă: Fiecare cu locul lui!

Tai morcovul finuț și-l arunc în untura încinsă; când se rumenește bag ceapa tăiată mai mare, c-așa îmi place mie, s-o simt la măsele…, apoi ardeiul gras, apoi roșiile, amestecând să nu se ardă…

Și-i bine, dacă le amesteci, să te ții tare că altfel te arzi. C-așa-i ceasul rău: aveam o fătucă, venea să-i repar aspiratorul (i se strica cam des), de obicei mă suna înainte să vină și-avea și prostul obicei de a intra fără să sune. Ne înțelegeam bine, reparația dura puțin și toată lumea era fericită, doar că ultima oară n-a mai sunat și când a intrat eu tocmai reparam un ventilator, o frumusețe de mașină căreia mă dedicasem trup și suflet. Păcat de ea, a ieșit cârlionți, și nici mie nu mi-a fost mai bine, dar rațiunea a învins până la urmă: una trage, alta-npinge, toată lumea mulțumită.

Bine că n-am avut la reparat o mașină de tocat.

Eee, da. Când rântașul începe să se-ngroașe, îl răstorn peste fasolea dată în clocot și amestec, finuț, ca să nu se zdrobească bobul. Apoi las focul mic: trebuie să se fiarbă ceapa, altfel te strici la burdihan. Adaug și usturoiul, un praf de boia iute, mărar și pătrunjel tocat mărunt și pun capac.

Cam cum aș pune eu capac la multe, da’ nu poci, căci focu-i încă mare…

Amu’, așteptăm… Îi seară, tre să tragă, abia mâine om vedea ce brânză am făcut.

Vă pup!