Acum e pace

  – Te-ai bolunzit de tot.
  Replica seacă pică pre când mă chinuiam să deschid o cutie de supraviețuire cu cioata cuțitului meu de parașutist. Mă uit la el, verific încă odată setările de translate…
  – Ce vorbă-i asta?
  – Mi-ai „scuipat-o” în față pe când ne băteam a doua oară. Am zis că se potrivește cu ce faci. Hăhăie gros și pufăie pe nările supradimensionate.
  Eram deja în vrie când una din rachetele omniului mi-a lovit frontal stabilizatorul. Am încercat să compensez dar deja simțeam cum se apropie moartea. Când ești pilot ești condiționat psihologic. O plasă de salvare a unei conștiințe care are doar două soluții: învinge sau mori. Acum, observam tonoul în scurt pe care vrăjmașul meu îl făcea. Știam că nu mai are nimic, risipise tot, la fel cum făcusem și eu. Eram de același calibru. Făcusem tot ce se putea. Acum venea hotărât spre mine, cu decizia implacabilă a speciei sale: dinte pentru dinte. Pentru ei nu exista repliere strategică. Dacă nu învingeau mureau într-un ”atac kamikaze”. Nu știu cine a venit cu acestă expresie dar, să fiu a naibii, e perfectă. Stabilizatorul meu parametric nu făcea față. Normal dacă mă gândesc că mă dădeam de-a rostogolul fără noimă… 10000 de metri. Nu-l mai văd:” O fi având necazuri cu direcția. L-am ciuruit bine la ultima trecere…”
  Vise.
  Una din camere îl fixează la ora 17… Trag de ultimul eleron rămas funcțional… nik! Vine peste mine. Aștept să-i văd mutra dinocephalică în scanerul de aproape. Iată: ochii principali înconjurați de pliuri solzoase… sunt sigur că ne uităm ochi în ochi, radarul de impact: 30, 15, 5 ,3:
  Eject!
  Sunt scuipat cu capul în jos. Asta a fost dură. Mi-e greață. Deasupra, o explozie semnează sfârșitul celor două navete.
” Mii de bombe neutronice” Îl văd coborând în parașute de înălțime… ”Acu’ să te văd bărbate… de nebun nu scapi cu una cu două.” Cad urât, într-o rână, și nu-mi mai simt brațul drept.
  Râde crăcănându-se pe cele patru picioare sub formă de pistoane hidraulice, ceea ce, până la o limită, chiar sunt, pufăind pe nările cu supape care-i trădează originea agvatică.
  Eu am aterizat la sud, capsula de supraviețuire la nord. El, la nord… iar rația lui a aterizat la vreo 10 kilometri de mine.
Ridicol, nu?! Desigur.
  Am recuperat ranița lui din trei salturi. Mi-am băgat nasul ( senzorii) nik care m-ar putea interesa. Știam, dar… așa de amorul artei. Îl văd venind în salturi largi, scot Mouserul.
  Au trecut 7 ore și nu a revenit. Ultimile două confruntări au fost extrem de violente. După ce ne-am risipit muniția în degajări disperate, m-a atacat corp la corp. Agilitatea nativă a unui strămoș de scarabeu versus agilității costumului meu robotizat. Cuțitul de parașutist din oțel călit cu crom s-a rupt între două plăci din costumul lui.
Și totuși s-a retras…
  7 ore e mult. Mă duc să-l caut. Fac salturi largi scanând teritoriul nefericitului de planetoid, părtaș la atâtea dispute. Sterile. O frontieră psihologică la care nici una din părți nu voia să renunțe. Groapa atâtor colegi de-ai mei și a câtor de-ai lor. O încrâncenare vădit schizofrenică pe care o recunosc dar căreia nu pot să-i opun decât loialitatea mea de soldat.
Văd ceva la ora 3. E el. Mă apropii precaut deși le este necunoscută prefecătoria. Atacă deschis și fără vicleșuguri. E răsturnat pe-o parte. Costumul a fost străpuns de una din loviturile de cuțit la o îmbinare slabă iar atmosfera otrăvită a asteroidului a pătruns în interior. Mă privește cu ochii lui roșii, fără pupilă și înclină greoi capul.
  Simt o sfâșiere. Una e să omori pe cineva în luptă, în valul de adrenalină care-ți comandă să iei o viață înainte de ați fi luată a ta, și cu totul altceva e să stingi lumina ochilor care te privesc. Îi împing capul într-o parte, măcar să nu văd privirea aia… și realizez că nu am cu ce-l omorî. Doar să-l strâng de gât.
  Mă pierd într-o stare cvasicomatoasă, mi-aduc aminte de profesorul de istorie care ne povestea despre extraordinara descoperire de acum 300 de ani, de proful de sociologie care încerca să justifice folosirea omniilor pe post de sclavi, de anunțul  dramatic cum că una din stațiile de cercetare a fost ”distrusă în mod neprovocat de omnii dezlănțuiți”. De ofensiva în care am distrus complet planeta, am șters-o din univers și mai apoi de uriașa flotă a omniilor care au venit să-și răzbune cetățenii. … De cum eram cât pe-aci să pierdem Pământul, la uriașul efort de război, la propagandă, de mine luat cu caș la gură și aruncat într-o navetă de intervenție, pentru abilități psihomotorii…
  Căpăcesc spărtura din costum. Omniul protestează cu ultimile puteri dar descoper o inserție și-i bag o doză de neambutal cât să adoarmă un elefant.
  Au trecut trei zile. Am descoperit o peșteră. Destul de etanșă. Am cărat totul acolo. Inclusiv pe omniul. Am etanșat intrarea cu spumă și am creeat o atmosferă. După uriașa mulțumire de a evada din costum, de a micționa și defeca natural în fundul peșterii, de a mă simți din nou… m-am întors către omniul. Accesez baza de date. Găsesc ceva și încep să trag de toate alea, cu un bolovan pregătit la îndemână.
  Care mișcă… nu mai miscă!
   Il extrag cu greu dintr-un costum complicat, dar potrivit pentru conformația lui. N-am mai văzut un omni decât în filme: E scund, cam până la buricul meu și are forma unui crab corcit cu un cărăbuș, cu o cocoașă chitinoasă în culori de un grena stins și lucios, stă pe patru picioare care arată ca pistoanele hidraulice de la un excavator și are un cap retractil cu o pleiadă de ochi multipli și două antene segmentate. Acum capul atârnă pleoștit în pliurile unui burduf chitinos, cu antenele lipite de scăfârlie și principalii ochi închiși. Lăbuțele din față sunt încrușișate între niște mandibule de o finețe nemaipomenită. Chitinele de pe cei doi ochi tremură…
  Apuc bolovanul.
Ochii i se întredeschid. După o ușoară ceață a privirii, mă focalizează, evident prin mișcarea telescopică a lor și.. când să-i pocnesc chiatra-n cap, pică pe o parte cu picioarele strânse pe abdomen și capul retras în carcasa chitinoasă. O face pe mortul… Aștept ce aștept și când văd că vrea să-mi pună la încercare răbdarea, mai ales că chetroiul era greu și cam începusem să-l simt în mână, îi vorbesc în translator:
  – Nu te mai preface. Mai bine saltă pe ăi patru craci și hai să mănânci ceva… să bei apă… sau ce naiba beți voi… zaci de patru zile.
  Crăcănează lent un ochi, cel de pe partea mea, și acu’ că-l observ cu îndârjire, văd că și ceilalți, ca de albină par a-și schimba nuanța. Se așează în șezut pe toate labele și ridică fruntea. Antenele se depliază și încep să baleieze mediul înconjurător:
  – Ai creeat un microclimat… Se ridică și explorează peștera, are o ezitare când dă peste dejecțiile mele dar continuă explorarea. Verifică trăinicia dopului pus de mine  apoi se repede la ranița de supraviețuire.
Pun mâna pe piatră. Scoate doar un recipient pe care-l cuprinde cu brațele și mandibulele. Bea îndelung:
  – Huo! Mai încet! Nu se știe cât vom zăcea pe aici.
Ochii îi sclipesc dar înțelege.
  Mai caută în rucsac și ia ceva ce presupun că e o hrană compactă. Privesc siderat acțiunea mandibulelor care mărunțesc, complicat, calupul și-l introduc delicat într-o gură minusculă.
  – …Și cu mâncarea la fel…
Mă chinui și eu să deschid o conservă…
  – De ce nu m-ai omorât? Vocea vine de undeva dinspre carcasa chitinoasă.
  – Ce folos? Suntem amândoi în același căcat… Nu pricepe și-i arât spre fundul peșterii. Are un moment de stupoare apoi mandibulele se crăcănează, nările se umflă și începe să hăhăie. La început pare că râde dar apoi translatorul își schimbă nuanța și parcă și eu simt în chirăiala pe care o scoate pe gura micuță o intonație de mare jale. Plânge, bocește și se dă cu capul de pământ.
  – În același căcat! Daaa! Dar de ce? De ce?! De ce….
Tac și-l privesc cum se liniștește.
  – De ce? Ridică capul și mă privește intens:
Ați venit și ne-ați făcut sclavi iar când semenii mei și-au recâștigat libertatea ați ras planeta…
  – Nu știam că sunteți ființe inteligente… credeam că sunteți animale.
  – Și la voi animalele sunt sclavi?
  – Nu… acum sunt ocrotite, în spații speciale… adică…
  – Adică tot sclavi. Ce fel de ființe sunteți? Preferați să-i țineți pe cei altfel decât voi închiși, sau mai rău la mila voastră, să-i puneți să vă facă treburile pe care ar trebui să le faceți voi… și unde-i mândria lucrului bine făcut? Ce plăcere e să te lauzi cu ce ceva făcut de altul? Cum vă suportați?
  – Iaca ne suportăm. Ia vezi… nu ți-am salvat viața pentru ca să mă supui la un rechizitoriu. Ce… voi n-ați călcat peste cadavre până să ajungeți ce ați ajuns? Nu a trebuit să vă apărați de dușmani? Să ucideți pentru viața voastră și a copiilor voștri chiar și atunci când scopul s-a pierdut, când totul devine o rutină, așa ca războiul ăsta pe care-l purtăm de 20 de ani în care am ajuns să ne aruncăm copii unul împotriva altuia, stupid, la moarte?
  Se clatină pe picioare, înțeleg că ăsta e un semn de adâncă meditație:
  – Ai dreptate. Am dat dovadă de ipocrizie.
  Se apropie de mine și încrușișându-și mâinile între mandibule se pleacă cu capul la picioarele mele. Șoptește:
  – M-ai salvat de la moarte, indiferent ce a cauzat-o. Din acest moment tu ești fratele meu de sânge. Îți sunt dator cu viața mea și nu voi precupeți nimic pentru a o apăra pe a ta. Primește.
  Sufletul meu de soldat, condiționat prin toate mijloacele unui sistem fără de greș, se burzuluiește:
  – Sunt ostaș, nu criminal sadic. Oricine ar fi făcut la fel.
  – Oricine? Se ridică iar capul lui ajunge la înălțimea ochilor mei. Mă focalizează intens.
  – Poate chiar nu… oricine, dar noi nu suntem chiar așa… Dar… Din cei pe care îi cunosc eu: oricine!
  – Primești să fim frați de sânge? Scuză-mă că nu am găsit altă expresie… vocabularul este limitat. Primești?
  Mă fâstâcesc… Parcă aievea o văd pe Dana când mi-a prins palmele în ale ei și am început să ne rotim… :” Vreau să fii prietenul meu. Prietenul meu pentru totdeauna. Primești?”:
  – Primesc! Și o căldură sufletească mă cuprinde, mă strivește. O lacrimă se încăpățânează și alunecă pe obraz. O atinge cu lăbuța și ea i se prelinge pe brațul cu peri scurți și înclinați. Se înclină. De astă dată altfel, pe o parte și cu privirea la mine.
  – Atunci… Vom pleca de aici.
   – Unde să plecăm? Afară-i moartea…
  – Avea-i dreptate. Și strămoșii mei au luptat pentru a ajunge ceea ce suntem. Dar am  ascuns convenabil acest lucru. Câtă ipocrizie. Ne consideram cei mai înțelepți și mai drepți dintre toate ființele. Și iată… iată cum arată adevărul: Întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare…
  – Ce vrei să spui? Simt ceva, la limita cu subconștientului.
  – Da. Ai fost luat în colimator încă de acum doi ani pământești. Abilitatea ta… Arta ta în ale războiului te-au impus în ochii analiștilor noștri și nu am priceput nici până acum de ce ai rămas doar pilot de desant. Dar din acel moment ai devenit un trofeu.
  Mă duce gândul la steluțele de pe carlinga mea… 24 la număr… Frica coechipierilor când auzeau că ieșim în formație, mereu vânat, toți morți, morți, eu privit ca un strigoi, mutat de colo colo pentru a ajunge să fac recunoaștere de unul singur, nimeni nemaivoind a mă însoți…
  Omniul mă privește gânditor:
  – N-am înțeles. Ți s-au dat nave din ce în ce mai proaste, cu armament mai redus cantitativ și calitativ și totuși ai continuat să câștigi, paradoxal, în fața unor piloți din ce în ce mai calificați și dispunând de cele mai sofisticate navete pe care le-am produs. În sistemul nostru de caste, învingătorul se ridică cu o treaptă. Ai pășit cu brio toate treptele și acum ești o legendă căci, se pleacă din nou în acel stil inconfundabil, în fața ta se înclină cu umilință, fratele tău de sânge, Prințul Moștenitor al Imperiului Omnilor, ultimul din scara ierarhică pe care l-ai învins și căruia ,mai presus de orice, i-ai cruțat și salvat viața.
   Mă înfrânez cu greu. Mi-aduc aminte privirea bunicului: ” Mergi copile. Urmează-ți destinul și să te ridici la înălțimea străbunilor. Îți vor îndruma pașii oriunde vei fi. Și nu uita că ești sânge de dac, întemeietorii lumii”. Aud zgomote. Mă crispez.
  – Nu-ți fie teamă. Sistemul Alderbran a fost cucerit de noi încă de săptămâna trecută.
  Spuma cu care am izolat peștera se prăbușește cu zgomot și un tunel metalic, iluminat din belșug, de deschide. Zeci de omni înarmați stau aliniați de o parte și de alta.
  – Deci, prizonier… Doar te-ai jucat cu mine…
  – Nici gând. Nimeni nu putea să interfereze în lupta noastră. Din contra. Asta este o gardă de onoare: pentru doi frați de sânge.
  – Voi fi declarat trădător! Mai bine moartea! Aici! Acum!
  – Am ordonat încetarea focului pe toate fronturile. Imaginile luptei noastre au fost trimise pe Pământ. Se pare că și la voi există o legendă în care sunt aleși cei mai buni pentru o luptă care să salveze cele două popoare.
  – Da…
  – Pământul a trimis o solie de împăciuire iar noi am acceptat, regretele sincere pentru toate câte s-au petrecut trecându-se ca jertfe, de ambele părți, care acum să unească neamurile noastre.
  Mă ia de mână :
  –  Vino, frate. Este pace!
                                                                                             ***
Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Acum e pace&8221;

    1. Mersi Elena. E o problemă de editare pe care n-am putut încă să o clarific. Mă „lupt” cu wordpress-ul de două zile. Probabil greșesc eu pe undeva… Dacă trec pe minuscule e și mai rău, unele sunt mai mari, altele mai mici, unele îngroșate, altele aldine; un haos ( aici venea un emoticon cu mine sastisit), dar nu abandonez!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s