Pe când, ultimul zbor

   Ceva nu e în clar… Reconsider ce-am mâncat, ce-am băut… mai iau un Saprosan  și dau din nou fuga la toaletă.
  E o noapte liniștită.
  Lumea, obosită de după sărbătorile anului nou, se adună pe la case. Un câine urlă prelung. Ridic privirea. Pe gemulețul de la budă apare o lumină suspectă. Prea suspectă. Rezolv rapid și ies în curte. Pe cer, înspre vest, ceva ce pare un meteorit . Îl urmăresc așteptând dezintegrarea. Nu văd nici o dezintegrare și devin nervos. Mi se pare că vine direct încoace. Mi se zbârlește, brusc, părul pe schinare:
  – Bre, bâigui, drăcia o să cadă peste noi !!! Mă mai uit odată în sus și o iau la goană. În bucătărie mă opresc:
  – Unde te duci? În beci, boule! Înșfac cu ultimile urme de luciditate lanterna, o pâine și sifonul. Pitzu, Mitzu, hai ! Ăștia se uită întrebători. Hai, ceara mamii voastre. Vin după mine dar cam galeși. Afară e lumină ca ziua. Câinii urlă, găinile cotcodăcesc.
  – Fidooo, Lady, hai, fuguța!
  Ne bulucim în magazia mică. Cheia de la beci: „Mii de draci, e în bucătărie…” Mă iau transpirații reci. De sus se pornește un vuiet surd care face toate lucrurile să vibreze. „Toporul.” Ies afară. Totul e portocaliu. Înșfac toporul, trag ușa și luându-mi avânt fac să sară lacătul cu belciug cu tot. Adânc, un regret se topește rapid în adrenalină.
  -Înăuntru, înăuntru… Lady nu vrea și se rostogolește pe scări după un șut în fund. Trag ușa și o baricadez cu scândura . Mă rostogolesc la vale. De sus, huruitul devine de nesuportat. Aprind lumina. Animalele s-au adunat în colțul din fund și stau îngrămădite una-ntralta, dau să mă apropiu când o zdruncinătură cumplită mă arucă de un perete ca pe temirice.
  Se face beznă.
  -Parcă n-am murit… Vocea mi-e surdă și simt un junghi adânc pe undeva pe la spate. Cineva mă linge pe obraz. Întind mâna:
  -Lady, babă drăgăstoasă…
  Beznă ca-n găoz de fată mare. Mă ridic icnind. „P-aci pe undeva tre’ să fie un chibrit cu care am aprins batonul de sulf”. Mă împiedic de niște borcane și parcă de cărămizi ( e groasă). Nu găsesc nici un chibrit. Mai pipăi încoace încolo încercând să reconstruiesc mental beciul. ”Aha, încoa’ e ușa”. Dau de trepte, găsesc sifonul, apoi ceva moale ce pare pisică apoi, lanterna.
  – Aha!!! Dihaniilor: Mitzu și cu Pitzu fiecare la câte un capăt al pâinii. Asta-i trădare. Confisc ce-a mai rămas și rotesc lanterna. Beciul e praf. Pe peretele de nord trei crevase deschise în zidărie lasă a se prelinge pământ. Tavanul din beton armat e plesnit și bucăți de armătură se ițesc în toate direcțiile. Mai grav… în locul treptelor spre suprafață, un munte de moloz. „Ai belit-o Nhihăiță!” Mă ia un tremur nervos dar când văd că Fido ridică și el capul să urle îmi trece. „Asta e… Calm, băiete am pățit altele și mai…”
  Mai întâi un inventar mic: un sifon cu aproape doi litri de apă în el, o pâine…aproape întreagă, mă uit fioros la motani, câteva șunci învelite în reclame, un butoi gol dar două damigene de 60 litri cu vin pline, tot felul de conserve de iarnă și foarte multe murături. Nu-i rău. Găsesc o lumânare  și sub o cărămidă chibritul. Bun. Când am încărcat lanterna? Nu mai țin minte… Mă duc spre ieșire și examinez critic locul. Aici e de furcă și atunci un alt gând face să mi se moaie genunchii.
  „Aer, aerul!”
  Mă duc la țeava de aerisire. Pun mâna: nik! Cu degete tremurătoare aprind un chibrit. Nimic. Nici un tiraj…
  „Chiar ca-i belit-o, tată.”
  Tre’ să ne mișcăm repede. Fac un calcul rapid 6x4x2=48 de metri cubi, hai 50. Socotesc animalele cât un adult, deci la un consum mediu de un metru cub pe oră ne rămâne cam o zi, ba chiar mai puțin având în vedere saturația cu bioxid de carbon. E clar. Trebuie să ieșim de aici în maxim 20 de ore. Mă reped la ieșire. Încep, febril, să scormonesc cu mâinile. După juma’ de oră mușchii îmi comunică că de mult n-au mai făcut așa ceva iar buricele degetelor sunt praf. Ochesc o brichetă. E goală, cine știe de pe când… prin vremuri când mai făceam câte o chindie. Brusc mă arde de-o țigară, parcă mi se topesc măruntaiele. Mă uit la brichetă: „Bine, fă că n-ai venit și c-o țigară că sigur o aprindeam și-mi băgam în el de oxigen”. Mă așez în fund și încep să râd isteric:
  – Îmi bag în el de hoxigen, mă pe el de oxigen… animalele mă privesc… Fido scheaună încet.
  Am tăiat o șuncă în cinci, am împărțit-o, lor le-am pus șifon eu am băut vin direct cu furtunul. S-a mâncat pe întuneric și foarte civilizat. Fido, care de obicei fura mâncarea la toată lumea, acum a stat doar la piciorul meu. Aprind lanterna și examinez bricheta. Este goală dar e cu LED. O încerc. Minune, luminează. Sătul, ideile încep să vină.
  – Fido, zic. Nu terminăm nici într-o săptămână. Trebuie să schimbăm strategia. Desfac niște rafturi de pe perete și încropesc un fel de sapă și o targă. Altă viață. Randamentul crește spectaculos. Fido se citește și se bagă în gaură. Imediat sunt împroșcat cu valuri de pietriș și pământ. Nu prididesc să car targa. La un moment dat Fido se oprește:
  – Ce-i Fido? Ieși afară.
  Mă târăsc în locul lui. Clar. O bucată de zid prăbușit.
– Capac peste pupăză, măi Fido. Or să ne găsească peste o mie de ani și enșpe’ mii de arheologi, atropologi, etnologi și alți mari specialiști vor încerca să afle misterul ritualului în care un om a fost închis într-o catacombă cu doi câini și doi motani. Intrăm în istorie, dihanie: homo canis familiaris felis domesticus, băăăă !!!
  Cât să fi trecut? Telefonul a rămas la încărcat în bucătărie ( zâmbesc amar), ceas nu port de frica reumatismului, rânjesc:„pa reumatism…pa!pa!” Mă taie foamea, văd neliniște și pe la dihănii, mai ales la Fido da’ ăsta a muncit. Cam cinci ore sau mai puțin? Bine că nu am ceas: „înnebuneam numa’ uitându-mă la el.” Tranșez încă o slană. Bag ghin și simt că mă taie. Mă uit vinovat și mă aciuiez pe-o latură de damigene. Cat să acoper… Fido intervine și din trei mișcări zdravene acoperă tot. Îi râde mutra. Lady se retrage într-un colț, motanii se bagă sub masa cu damigenele.  Bun… asta-i viața. Lanterna dă semne de oboseală. O pun pe Lady să o clocească și mă bag în tunel numai cu bricheta.  Mda. Cu toporul reușesc să scot o cărămidă, două… Dau de ceva ce pare a fi metal. Scocior adânc. E, presupun, o tijă de consolidare. Mă uit critic la furtunul de scos vin. „E timpul tău, copil”. Îl trec peste, fac un nod țeapăn și viu de-a bușilea în beci. ”Acu’ iacu!” Îl trec peste umăr, mă dau înapoi, îmi iau avânt și…. Cu un zgomot surd, tuneul se prăbușește. Beciul se umple de praf și simt că nu pot respira…
  Mi se reface filmul. Tușesc, horcăi, scuip, bleastăm. Pipăi prinprejur, găsesc lanterna. O aprind. Dezastru. Tot peretele s-a prăbușit. Molozul a ajuns la jumătatea beciului.
  Simt o sfârșeală. Mă uit după animale. Le descoper cu greu, după ochi. Sunt acoperite din cap până-n picioare de o pulbere fină. Pitzu încă se scutură nervos și stuke în toate părțile. Mă reped la damigeană. Caut furtunul și-mi aduc aminte… O înclin și torn direct în gură, în cap, pe mine. Mă liniștesc, deși inima bate surd de-o simt în vinele de la gât:
  – Cam asta a fost coane. Ia zi… de când te gândești că o să vină și vremea asta. Ce-ai zis? Că faci ultimul zbor… Unde să-l faci în gaura asta de șobolan. Râd amar. Tre’ căutate alte modalități. Hai boule, c-ai fost inventiv! Animalele se adună pe lângă mine. Le distribui încă o șuncă, le pun apă…
  Lanterna cedează. Filamentul becului devine portocaliu, apoi roșu și se stinge de tot. „Ce mai contează…” Caut lumânarea și o aprind. Rotesc privirea. „De floacele alea de armătură… pic să rupe gâtu…pa!” Cat’ ceva să duc planu’ la îndeplinire. Era cândva funia cu care trăgeam butoiul afară. Nu o văd dar văd altceva.
  Motanii se învârt în jurul țevii de aerisire și amușinează adânc. Brusc un șobolan dolofan cade cu un pocnet surd, Mitzu îl înșfacă înainte să miște… Încă unul, Pitzu la post. Mă apropiu de țeavă. E din fontă cam la 200 de mm. cum se făcea pe vremuri, pun lumânarea. Flacăra se înclină și atunci ….
  Lady a urlat!
  Lady, a început să urle cum o făcea pe vremuri când era tânără și sufletul ei de lupoaică își cerea obolul de dragoste. Fido, după un recul, se apropie de țeavă și începe, prelung, maiestos, să o secondeze.
  Simt că mi se moaie picioarele. Mă reped la damigeană când, brusc, în planșeu pătrund colții unui excavator. Simțind că a dat de gol, se retrage cu prudență. Cineva de sus, strigă:
  – E cineva în viață acolo?
  – Da! răspund gâtuit… Da, țip. Daaa!
  Aerul de afară mă îneacă, lumina mă face să lăcrimez, apuc să văd cum animalele sunt puse în cuști. Cad în genunchi și râd:
  – Boule, ți-a rămas zborul! Pompierii nu pricep. Unul mă bate pe spate:
  – Gata, s-a terminat! Doctor!
  Doctorul mă manevrează expert:
  – N-are nici pe draku’ ! E doar beat… la propiu și la figurat !
                                                                                     ***

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s