Tangouri temporale-prima parte

 

  În căldura infernală din auditoriu vocea profesorului de filozofie temporală devenea un zumzăit enervant pentru Peter. Seara încărcată cu băutură și femei îl vlăguise iar cursul matinal părea că îi consumă ultimile resurse.

  – Mulți spun că obiectele pe care le recuperăm după o acțiune temporală sunt de fapt fetișuri cu care ne lăudăm și în care ne punem speranțele unor reușite viitoare. Așa să fie?

  Liniștea deveni mormântală. Borozov atinsese un subiect tabu. Peter blestemă în gând dihăniile de la întreținere care pun cu botul pe labe ditai convertizorul de antimaterie dar nu sunt în stare să repare o instalație de aer condiționat. Profesorul nu dădea semne că ar dori să treacă la alt subiect așa că se băgă în seamă:

  – Dacă nu le-am recupera am rămâne prinși într-o buclă temporală… De aici și prostia asta cu fetișurile și norocul !

  – Foarte bine ! Clarifică și pentru ceilalți care le țin închise în cuburi de cristal și așezate pe piedestale.

  – Păi e foarte clar. Dacă coroborăm cele trei ecuații: scoatem „masa” artefactelor  din prima o integrăm de la ”0 la durata misiunii”, extragem „delta t” și-l înlocuim în relația universală a lui Cardin vom vedea că apare un „delta E” diferit de cel inițial.

  – Și, și? nu-l iartă academicianul.

  – Don’ profesor, ăsta-i masochism sau o up-datare, pe care eu nu o știu, la ședințele de supraviețuire. La dracu’ cu ele de stringuri și membrane. Murim aici, cu toții. Nu mai deschid gura decât în fața unei beri spumoase pe o terasă bine aerisită.

  Sala behăie reținut. Arcadie Borozov ridică o sprânceană stufoasă :

  – La  „Lipp” e bine? Înțeleg că faci cinste…

  – Aici m-ați prins. Sunt un falit complet și iremediabil. Până la prima de misiune sunt la mila amicilor.

  – Eee, atunci amicii vor face chetă. Uite, eu unul pun la bătaie 20 de euroi. Cine mai pune?

  În buluceala care a urmat pălăria profesorului s-a umplut rapid.

  – Pe cai! Profu’ răstoarnă banii în brațele unui Peter uluit și cu două domnișoare la braț iese, urmat de restul cursanților.

  – Măi să fie…

 

  La un „smoked salmon” și o bere brună limbile se dezmorțesc :

  – Eu nu înțeleg și pace, comentează Adina, tânără teoreticiană de excepție, admisă de curând. Matematic e corect dar legile fizice sunt încălcate grosolan. Sunt sigură că facem o imensă greșeală cu acțiunile noastre și nu mă sfiesc să o spun. Chiar acum oriunde în lume ar putea avea loc o uriașă și imprevizibilă descărcare energetică.

  – Ce nu-ți povestec ecuațiile tale pline de axiome este că, la fel ca oriunde, și aici sunt numeroase redundanțe, replică Glad, vetreran cu peste 20 de modificări de realitate la activ. O realitate se poate plia pe o alta, practic fără efecte secundare.

  – Practic, pentru că nu o sesizăm noi, acum, dar în timp?

  – În timp, nu există.  Intervalul temporal dispare. Astfel este posibilă racordarea fără paradoxuri, lucrăm sub marja de eroare.

  – Nu înțeleg.

  – E simplu. În momentul când am cuplat intervalul temporal cu omologul său antimaterial, timpul își schimbă vectorul. Operatorul fiind izolat fizic și de starea materială cât și de cea din antimaterie poate observa vectorul spațial  în absența timpului. Taie, precum în cinematografia analogică de altădată, și suprapune cele două evenimente. Suprapunînd spațial cele două, să zicem, clișee va vedea discrepanțele, „delta m” de care vorbea Peter. Zi mai departe, că mi se răsuflă berea. Peter șterse spuma de la gură:

  – Cănd ieșim din discontinuitate diferența de masă s-ar transforma în diferență de entropie, ceea ce ar putea  cauză cataclismele prezise de Adina dar care de cele mai multe ori duc doar la deviații multidimensionale ce pot să ne încalece temporal cu un univers paralel. Cum cele două universuri sunt incomprehensibile, observatorii din ele nu vor putea discerne schimbarea. Doar observatorul atemporal va constata asta, de obicei pe pielea lui, intrând într-o buclă temporală care îl va obliga să repete acțiunea de nenumărate ori până când amortizarea energetică îi va permite evadarea în timpul curent. Cum timpul personal curge biologic se va întoarce în spatiul- timp curent, bătrân sau de-a dreptul mort.

  – Au fost cazuri? Maria, rezervată până acum, prinse curaj.

  – Au fost dar nu dramatice, răspunse Borozov, nanosecunde. Stăpânim bine tehnologia. Nu mi-ai răspuns totuși, la întrebare: sunt artefactele pe care le ținem in stază temporală pe piedestale de inox, lingamuri aducătoare de noroc?

  – Poate doar în plan spiritual. Un placebo care să-ți inducă încredere în tine. La urma urmei e un „sport” riscant. Cernu’ nu ne poate da energie decât pentru  maximum 5 minute. Trebuie să fii determinat și aici echipa e totul. Mă laud cu cea mai bună echipă de intervenție și cu cea mai rapidă schimbare de realitate: 15 secunde…

  – Lăudărosule, izbucnește Vasili, ai avut noroc cu caru’. Modificarea era minimă iar artefactele erau lîngă tine.

  – Nu mă laud pe mine, eu am fost doar operator. Tehnicul: Yan, Crista și Basil fac toți banii. Beau în cinstea lor!

  Îl admiram pe ascuns, pe profesor. Chiar și acum a obținut de la noi, rapid și fără întrebări traumatizante, generatoare în subterfugii de ego călcat pe coadă, toate răspunsurile de care avea nevoie. Aș putea jura că acum calculatoarele stochastice de la sediu ronțâie adânc, catalogându-ne, reinventându-ne, organizându-ne într-o matrice nouă, nedeterminativă , inspirațională dar atât de potrivită meseriei care ne-a surâs.  Privesc în jur și văd chipuri adâncite în aceleeași gânduri. Care vor fi rezultatele? Se vor potrivi pe speranțele, nădejdile, visele noastre?

  Borozov termină de băut halba și privindu-ne șăgalnic, ne admonestrează:

  – Ați întârziat la matematici… Ioneasca o să vă frece ridichea !

  N-am mai ajuns la matematicile absurde ale româncei. Brățara de la mână mi-a comunicat, rapid, în Baille, să mă prezint la „Înalta Poartă”. Văd că se ridică, promt, mai mulți colegi chiar profesorul, după un salut scurt, aleargă la mașină.

 

  În sediu este vârzoleală. Nu am timp de explicații. Trei tehnicieni  aproape mă iau pe sus:

  – Probabilitate de 98, 7 la sută, urât rău. Treci la înpachetat, avem mai puțin de 27 de minute pentru un răspuns promt.

  – De ce atât de puțin? Până vine valul de actualizare ar trebui să treac cel puțin trei ore!?

  – Ceva s-a stricat la mașinăria aia mare. A inceput să guițe despre un atac nuclear chiar asupra noastră, defapt asupra CERN-ului, da-i tot un drac. Se uită la brățară: 96, 5 % probabilitatea scade, ați mișcat ceva pe acolo da-i prea puțin. Suntem pe muchie de cuțit. Sunt dezbrăcat expert. Urăsc procedura, dihania de aparat îmi spală expert mațele, adio bere…înghit pastila. Mi se încarcă rezerva de oxigen și glucoză,   Vizualizatorul wireless. Scanerul dijuntor mă toarnă în polietilenă magnetică. Sunt luat pe sus și băgat în costumul „Material”. Mă rup de realitate. Banda wireless mă bombardează cu informații. Nu înțeleg nimic. Dihania de pastilă nu și-a făcut efectul. Încet amalgamul capătă sens : plecăm trei echipe. Una pe timp curent, una de spionaj avansat și una de recuperare. Eu, ca de obicei, în timpul curent. Mai mult simt, decât realizez conștient, creșterea bruscă de empatie energetică. Sunt în al doilea costum, din antimaterie suspendat în linii de forță electromagnetice. Începe marea distracție: haos total. Ați văzut vreodată un video în care sunt suprapuse 20- 30 de filme? Filtrez, filtrez, indicatorul de timp oscilează haotic între plus și minus. Caut asemănări, sincronizări fără redundanțe. Implantul de la tâmpla stângă se încălzește, protestează: cinci sincronizări, patru, trei. Se stabilizează la trei. Sunt pe minus 14 nanosecunde. Drăcovenia e ascunsă într-o dubiță albă cu număr nemțesc. Rulez la sincronizare. Vâlvătaia î-mi arde ochii. Primesc confirmarea de la avansați. Ei au cinci variante, toate rele. Recuperatorii nu răspund. Rău. Mă sincronizez la picosecundă. Din exterior cred că arât ca un elefant translucid. Deconectez sursa de energie, atent asistat de implantul din dreapta. Înconjor drăcovenia, toată numai mațe de la kriotonii de amorsare. Fac un pachet solid  și o înglobez în costum. Mă decalez spațial și îl arunc pe partea întunecată a lunii. Răd în sinea mea : încă un crater de botezat… Defazarea temporală se încăpățânează să rămână la trei posibilități distinte. Baleiez după alt artefact, nimic. Cercetașii spioni îmi confirmă căderea pe o singură realitate. Recuperatorii tac. Nu știu ce să fac și deodată simt rădăcinile firelor de păr în foindu-se . Dacă nu eram tras în plastic aș avea părul măciucă. O umbră tranlucidă se prelinge peste mine, și deși vibrantă și grotescă, pricep ce face. Reface legăturile la invertorul de putere care alimentează kriotonii  unui dispozitiv nuclear, artizanal, la fel de translucid ca și fantoma care m-a întrepătruns.

 

  Adina știa că nu are nici o șansă de a ajunge la nucleu. Mai ales în forfota de acum când prerogativele ei limitate ar fi respinse de un serviciu de pază stresat și suspicios. Se strecură în sala computerului stohastic. În cămăruța mică de control nu era nimeni. Logic. Operatorul fusese chemat la sala de operare. Se așeză în fototoliul uriaș. Operatorul, cine o fi fost, era o persoană cu greutate și la propiu și la figurat. Simțindu-se mică și neajutorată dar cumva liniștită că din hol nimeni nu o putea vedea, accesă comenzile de transfer. Trase mufa neuronală din locașul ei steril  își dădu părul la o parte și cu un click o introduse în cea similară aflată pe ceafă. Dădu Enter și lumea își schimbă forma și culoarea. Cu ochii închiși , lăsă fluxul informațional să se sincronizeze cu ritmul ei cerebral. Ce bună ar fi fost o pastilă acceleratoare. Înghiți în sec și se concentră pe puzderia de protocoale de protecție care-i cereau parole. În disperare de cauză, creă un parțial iar acest subterfugiu creativ îi va salva viața. Interfața parțialului se descurcă cu protocoalele de securitate. În nodul central era haos general. Cele trei echipe de tehnicieni se străduiau să-i țină pe operatori în zonele de lucru. Simți aproape fizic, stresul calculatorului organic care fiind cu capacitatea de operare depășită apelase la confrații săi fizici. Identifică grave redundanțe în rețea care o făcea aproape inutilă. Cu pragmatismul matematic care o recomandase ca asistent al diabolicei Ionesco, tăie fără milă, refăcu algoritmi, scurtă, reîmbină până când destructură rețeaua stufoasă și redundantă de tip Ring și o înlocui cu un singur Bus parazitat de mai multe Star-uri rapide. Izolă rutele Man și Wan care cu viteza lor mică trăgeau în jos toată rețeaua. În fața ei se prezenta, acum o structură sferică cu nodul central constituit din calculatorul stohastic . Simți unda de mulțumire pe care ideatica i-o trimise și  un acces mai facil. În nod uimirile legate de inexplicabilele schimbări făcură loc unei îndârjite lupte contracronometru. Unda de actualizare se apropia rapid de realitatea curentă urmând să aducă odată cu ea modificările temporale. Realitatea se putea schimba atât de dramatic încât  să se întrebe ce naiba caută pe acolo. Din punctul privilegiat în care se afla, văzu că cele mai negre temeri ale ei se adevereau. Peter avea necazuri mari. Nu putea să stabilizeze câmpul și asta pentru că nu putea vedea o parte din artefacte. Spionilor li se indusese o viziune artificială, deși bine croită, atent lucrată care-i păcălea că totul e în regulă iar Recuperatorii erau închiși într-o stază temporală cum nu mai pomenise , niște algoritmi ciudați . Cineva se juca cu ei. Văzu sincron cu Peter defazarea care reinstala dispozitivul exploziv. Peter nu mai avea timp să-l dezamorseze. Indicatorul  de actualizare era pe roșu. Trebuia să ia o decizie radicală. Înlătură, în ciuda tuturor protestelor, barajele energetice, își extinse brusc cămpul static, până îl înglobă pe Peter cu bombă cu tot și… într-o imensă descătușare de energii, aruncă totul cât mai departe în timp. Partea din ea care era Parțialul se îndepărtă rapid dispărând în neant. Bezna coborâ peste jumătate de Europă. Tot ceea ce mergea cu curent electric se opri. Stoarse de energie, centralele electrice se închiseră automat. Într-o cămăruță bine izolată fonic , la lumina palidă a unui bec de avarie, se putea vedea ceva mic, chircit, într-un fotoliu uriaș. Era ceea ce mai rămăsese din Adina.

 

  Peter mai mult intui decât simți, când un val imens de energie l-a cojit de costumul antimaterial. O să fie o explozie pe cinste mai apucă să gândească când al doilea val energetic îl aruncă precum un grăunte de nisip. Giroscoapele costumului începură să șuiere. Nu-și mai auzi gândul căci se prăbuși într-o uitare vecină cu moartea.

 

  Deși sobră ca biroul unui judecător de pace rotonda, turnată în beton cu inserții de plumb, era mai înstelată ca o noapte de vară. Pe marile ecrane circulare puteai să te plictisești numărând stelele de pe epoleți. În fotolii doar patru oameni.

  – Să rezumăm, șeful marelui stat major părea nervos. La zulu 11. 23 s-a primit o confirmare de atac nuclear . Cine a făcut-o?

  – Eu, domnule general. Dintr-un fotoliu, slab, aproape scheletic,  coordonatorul șef al proiectului „tangou temporal” se ridică în picioare.

  – Clarifică.

  – La zulu 11. o3 computerul nostru stohastic a emis o predicție, bazată pe fluctuațiile de câmp tahionic, suprapuse haotic pe stocajul continuu de date de la urmărire generală.

  – Adică?

  – Mai simplu, a intuit o stare majoră de contradicție în jurul orei zulu 12.00, suprapunând vectorii de stare ai câmpului tahionic cu vectorii haotici pe care ni i-a oferit sistemul de urmărire globală și…

  – Vorbește cineva engleză, aici? Pumnul generalului făcu să tremure imaginea de pe ecran.

  – Am făcut o triangulație… expiră cu greu inginerul Akasuma. Aveam un operator în câmp care a confirmat și actualizat informația pentru zulu11. 59, 35 de secunde …

  – Bunnnn! îl opri din nou comandantul, a-ți trimis echipele… mai departe…

  – Mai departe situația s-a complicat…

  – Nu mă înțeleg cu dumneata. Cine este următorul la comandă? Cine răspunde în caz că profesorul se îmbolnăvește?

  – Consiliul format din…

  – Ce se întâmplă la voi, acolo? Aparent, chipul generalului privea către adjuntul său, delegat pe lângă Națiunile Unite pe probleme de energie. E grădina ta. Civilă, civilă dar aici e vorba de securitate națională, acum pare de nivel global. Vorbește!

  – E un proiect experimental, în lucru, se făceau doar simulări. Nimeni nu se aștepta. Inginerii militari își termină cursurile de specializare abia luna viitoare când urma, progresiv, să înlocuim posturile civile.

  – Protestez! Asta este o intruziune de neacceptat într-un proiect civil! Directorul de la CERN, se ridicase pe jumătate și vocifera dezlănțuit. Oamenii noștri sunt de o calitate deosebită, găsiți cu greu, instruiți cu greu, cu mari costuri.

  – Oamenii voștri sunt rebuturile noastre, cei care nu au trecut la testele noastre, bețivi egocentrici…

  – Nu primim criminalii voștri , sadici fără minte…

  Cei patru reprezentanți ai CERN sunt în picioare, stresul acumulat în ultimile ore explodează în invective otrăvite.

  – Spioni, spioni printre noi.

  – Da’ ce credeai că o să vă lăsăm de capul vostru?!!!

  – Protestez în numele…

  – Protestează, cât vrei, adjunctul pe probleme de energie, părea pe punctul de a face infart. Cineva îi dă o hârtie, se holbează la ea.   Ecranul Sefului marelui stat Major se stinge.

  – Amânăm discuția pentru 15 minute, nu pleacă nimeni. Și ecranul adjunctului se stinge. Într-un colț, pe un ecran,  mustața generalului Clozunov, se zbârlește a râs. Face un semn în afara cadrului. Prompt un pahar de votcă apare. Cu ochii închiși, ofiterul îl aruncă pe beregată:

  – Domnilor.  Din informațiile mele, un operator este realmente pierdut , o asistentă în matematici a fost găsită în comă în biroul de control al calculatorului, cineva a rescris toate protocoalele , am lăsat jumătate de Europă în beznă, privește o hârtie: am repornit 40 de centrale pe cărbune. Bulgarii repornesc două unități de la Kozlodui, Românii pornesc și ei 10 centrale pe cărbune , trei hidro  și unitățile trei și patru de la Cernavodă. Turcii au permis tranzit de la evrei… mai sunt. O să avem energie. Valul de actualizare a trecut și aparent nu s-a întâmplat nimic. Doar poate bruscul meu apetit… ridică degetul mic. Ceea ce vreau eu să știu este dacă am fost ținta unui atac 7- 10 !? Dă pe gât încă un păhăruț de votcă.

 

  Adina se simte ca aruncată într-un mâl cleios. O senzație cunoscută, din copilărie, când a alunecat în iazul din spatele casei. Aceiași senzație de neputință, conștiința unei morți urâte, nemeritate, trăită secundă după secundă. De undeva, la mare depărtare cineva o strigă. Prea departe, prea vag. Mâlul e în privirea ei deși este conștientă că nu are ochi, nu are trup, e doar un gând pe cale de destrămare. Vocea se aude din nou, mai tare: „Nuța” , așa o alinta cineva… eul ei se zbate, mâlul avansează. Un tort, un tort cu lumânări, trebuie să sufle în el, știe că trebuie să sufle în tort, dar cum ? Nu are plămâni , are doar o aripă fragilă, de fluture, care vibrează încet.

 

  E întins pe spate. Deasupra o vastă și uniformă lumină de un verde smarald. Jumătate din senzori nu mai funcționează, giroscoapele de pe stânga sunt inactive. Face un efort de gândire și-și readaptează cerebelul pentru o forță Corillis laterală stângă. Hârâind din toate încheieturile costumul îl ridică în picioare. Face un diagnostic mai profund: Gravitație la un G. Aparent este întreg, bufferul de supraviețuire îi comunică că are două coaste fisurate, a avut trei puncte hemoragice care s-au închis și o entorsă. Mizilic, a scăpat mai ieftin ca după un meci cu Iacuzza. Nu are contact temporal, nu pentru că generatorul de stază nu ar merge ci pentru că nu e nimic de găsit . Nici o particulă ezoterică pe care să o capteze , să o distrugă și din moartea ei să afle pe unde măsa se află. Cerul este palpabil, și pare a avea consistență fizică, implantul din dreapta protestează când aude titulatura de cer, hotărăște să-l denumească în continuare așa, face bine la naturel. Jos, implantul protestează din nou, jos deci, un sol de culoare albastră, ignoră protestele, să zică el mai bine. Îi parvine o avalanșă matematică aproape indescriptibilă.

  Trist e la capitolul supraviețuire, maxim patru ore de timp personal. Undeva la orizont ceva sclipește . Se va îndrepta spre acolo. Blochează implantul care vroia cu orice chip să anuleze comenzile costumului. Șonticăind pe dreapta pe motiv de lipsă de giroscoape se îndreptă către acel ceva de la orizont.

 

  Pe măsură ce energia revine la parametrii nominali, instalațiile repornesc silențios. Profesorul Ionesco trece, mândră și imperturbabilă printre căștile albastre care au năpădit centrul. Borozov o așteaptă pe esplanada care dă în centrul de comandă- misiuni. Pe un aliniament larg sunt dispuse 12 alveole . Lentilele magnetice le înconjoară pe cele trei axe. Puternice instalații de vid înaintat își rânjesc gurile de rechin. Plăcile de fermium, negre ca smoala, par a fi găuri către iad. Una din alveole irizează în culori pale. În interior ceva încearcă să-și mențină forma. Ioneasca se conectează la mufa neuronală. Se face o liniște absurdă. Soldații nu au stat niciodată așa de drepți, asistenții și cu Borozov nici nu îndrăznesc să respire. Două mistere se înfruntă într-o zonă în care matematica este palpabilă, de sine stătătoare, atotsuficientă și mai presus de materie. Încet , în alveolă o structură începe să capete formă. Se stabilizează căpătând forma unui paralelipiped dintr-un material incert. Tremurul se estompează. Brusc alarmele încep să țiue. Pompele de vid pornesc , lentilele electromagnetice ondulează realitatea, plăcile de fermium se inroșesc absorbind radiații parazite :

  – Antimaterie, pericol, pericol, pericol !

  Boruzov deconectează alarmele. Se apropie de alveolă. Aruncă o privire ! Face un semn discret către matematiciană. Brusc alveola se golește. Cu un geamăt adânc pompele de vid își opresc funcționarea. Buzul de oprire al lentilelor electromagnetice îi face pe toți să trezară. Ioneasca își scoate mufa :

  – Ai văzut și tu ce scria? Se întoarce către Borozov.

  – Da! Răspunse acesta. Privi condensatorii de laurențiu care fugăreau fără milă particule exotice ucigându-le în sclipiri multicolore. Am văzut.

 

  – Ce e forfota asta? Domnișoara Ionesco se stângea într-însa cătând a se feri de „mascații” care, intempestiv, ocupară locuri strategice în centrul de comandă. Boruzov văzu cu coada ochiului cum căștile ONU se retrag, oarecum în devălmășie.

  Un căpitan fudul li se adresă:

  – Trebuie să fiți Boruzov și Ioneasca, veți rămâne sub ordinile mele, făcu un gest. Patru „mascați” îi flancară pe cei doi profesori.

  – Căpitane! Ceea se întâmplă  este inadmisibil, protestă Borusov.

  Mai calmă, uimitor de calmă, profesorul Ionesco îl strânse de mână :

  – Își fac meseria, dragă, doar meseria.

 

  Peter șonticăia de mai bine de jumătate de oră iar sclipirea de la orizont nu părea a se apropia. Nervos, se lăsă într-un genunchi. Jumătatea de costum care nu funcționa îl sleia de puteri. Dacă nu ar fi fost o ditai animala, un pachet de mușchi încleștați, ar fi abandonat de mult. Ceru implantului o nouă estimare de distanță. Răspunsul a venit instantaneu : Unknow. Ceru graficile și se complăcu într-o algebră newtoniană de mai mare râsu’. „- Doi ,trei km., să mă ia naiba, am făcut deja atâta, ar fi trebuit…” implantul stâng îi trimite o avalanșă de formule matematice. „Da… aiurez și vorbesc singur, tipic !” Se ridică într-un picior . „Hai că parcă-i mai aproape, ce măsa o fi, măcar să nu mor în pustiul ăsta”.

 Adina spunea o poezie: marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri. O repeta fără să știe că o repetă, o auzea fără să știe că aude dar o vedea, o vedea ca o volbură fără sens, fără culori, fără umbre fără conținut dar vedea.

 

  Generalul Mac Gregory , masiv spre corpolent făcea să pârâie dușumeaua. Întoarse o privire spre auditoriu. Sala de conferințe era acum plină:

  – Sediul ONU, este istorie. O explozie a spulberat aproape toată peninsula. Toate firele duc, aici, la voi. Ăsta nu este un  atac uman. Unda de șoc a apărut de niciunde a devastat tot în calea ei și apoi a dispărut la fel de misterios cum a apărut. O amenințare extraterestră a fost exclusă. Oamenii mei, specialiștii noștri militari, arată cu degetul spre voi. Sper că realizați că din acest moment suntem în război și fiecare din voi v-ați primit gradele și uniformele corespunzătoare. Fiecare ați făcut un jurământ de credință țării al cărui, cărei, cetățean sunteți, jurământ care trebuie onorat. Aici, acum, am documentele și prerogativele care vă dezleagă de orice acte de confidențialitate. Din acest moment lucrăm ca o echipă. Deciziile, hotărârile, acțiunile viitoare vor fi în întregime asumate de toate statele care au reprezentanți aici și de cele care, eventual, vor trimite.

  Copilăria Pământului s-a sfârșit. Trebuie să facem față viitorului ca o planetă unită.

                                                              -sfârșitul primei părți-

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s