Tangouri temporale- partea a doua

   Glad și cu Vasili își puneau costumele :

  – Apâi nu prișep și tre să fașim, se scăpă pi molovinește Vasili, semn de stres maxim. Aiasta n-am făcut niciodată.

   – Las că nici când i-ai tras-o lu’ Natașa nu știai mare lucru și te-ai descurcat.

   Glad se feri în ultimul moment, hăhăind.

   – Domnilor, ați fost informați… Da? Da!. Trebuie să facem o patrulă temporală, dar nu ce am făcut noi până acum. Nu mai fixăm punctul temporal și augmentăm spațiul. Acum vom fixa mai multe noduri temporale și le vom deriva spațial.

   – Adică o să mă puneți să țopăi prin timp ca Hopa-Mitică. Nu sunt de acord. Chiar și când eram în poziție fixă eram greu de ținut în stază, acum operatorilor o să le fie aproape imposibil, ne vom intersecta cu noi înșine și vom face bum !!!

   – Nu veți face BUMMM!  , poate doar FÂSSS!   Instructorul întinse o mână.

   – Amândoi sunteți voluntari. Am așteptări mari de la voi. Vreau de la voi o hartă. Vreau , de la voi, să știu cine și ce plănuiește. Voi sunteți spionii mei  007. Good luck !

 

    Privind tehnicienii, puteai să spui că asiști la un spectacol de mimică. Yan, Crista și cu Basil  își maltratau trăsăturile feței în ritmul ajustărilor pe care le aveau de făcut. Basil ca element de completare era cel mai grotesc. Pe o față impasibilă, brusc , mușchii din stânga începeau să se zbată, tendoanele gâtului să vibreze pentru ca apoi , la fel de brusc, fata să redevină imobilă, pentru a face loc unui dans al mușchilor de pe partea dreaptă. Când solicitarea era duală, fața mobilă a lui Basil trecea prin toate chinurile artei. Calculatorul stohastic primea informațiile, le organiza pe fișiere și făcea analize holistice în algoritmi haotici. Perifericele, vestitele Cray, rumegau rezultatele și le făceau comprehensibile omului. Brusc, Crista se ridică pe jumătate din scaun pentru a se prăbuși la loc. Basil se zbătu în fotoliu, aduse cu greu mâna dreaptă la ceafă și trase afară mufa neuronală. Cu o privire încă în ceață se adresă către nimeni :

   – Glad a fost răpit !

 

  Peter mergea cu ochii închiși visând că bea o bere brună și acidulată pe o terasă din Muntenegru. Când piciorul stâng s-a oprit în ceva era cât p-aci să se prăbușească. Rămase într-o ciudată poziție, înclinată și semirotită, pe care doar greutatea costumului o permitea.

   – Acum ce mai e , interogă mental implanturile. Obstacol în față, îndrăzni cel din stânga în timp ce cel drept îl bombarda cu formule chimice.

   – Dacă deschid ochii și nu văd nimic, vă smulg și vă dau la câini.

   Așteptă o secundă, nimic. Cu un fior binecunoscut pe șira spinării , crăcănă un ochi. Apoi îi holbă pe amândoi .

   – Așa ceva nu e posibil, făcu un pas înapoi uitând de costum și căzu greoi pe spate. Așa ceva este imposibil! Întoarse din nou privirea. La picioarele lui, cu o mână sub cap, dormea Adina.

   Starea de oboselă și iminența morții făcură ca mâna să-i tremure. Se blestemă în gând: „Ai vrut de mic aventură, necunoscut, poftim acum le ai, ce mă-ta te caci pe tine”. Tremurul încetă. Mâna trecu prin corpul imaterial al făpturii iar în căști îi răsună o poezie: Marți oamenii… o retrase imediat. Știa poezia asta. O auzise demult, nu putea să se concentreze … Căzu într-un genunchi . Din nou în căști se auzi litania cu oamenii sunt sparți… 

   – Sunt eu, sunt Adina, se auzi, vag. Sunt aici, sunt aici, sunt aici… „Categoric înebunesc! Nu mai am oxigen? Ba mai am. 5 minute. Plus rezerva… ăl mai tare din parcare! Atunci? Scanare pe toate frecvențele…” Brusc fu năpădit de o avalanșă de semnale.„AFC corecție, spectru audio” Vocea Alinei se auzea clar. Identifică emițătorul. Identifică și decodează frecvența de bază. Verifică și decodează benzile laterale. Caută banda laterală unică. Fixează-te pe purtătoarea principală. Aplică logaritmul Cromz și caută vârfuri aleatorii. Fixează un nou algoritm de căutare  pe o integrală Maxt de gradul trei cu limite fixate de costumul meu, deblochez… acum !”

   – Sunt Peter, sopti. Faptura Alinei ridică capul privind în jur

   – Nu te văd.

   – Suntem decalați cu câțiva crotoni. Nu pot face mai mult cu costumul meu dar cred că acum ne putem atinge.  Mănușa costumului lui atinse  fragila mână a Adinei.

   – Te simt, ooo, tu ești? Peter?! Unde suntem?

   – Vroiam să te întreb același lucru…

 

    Glad era convins că orice încercare de penetrare a costumului se va finaliza cu moartea sa așa că se strânse în genunchi și, precum strămoșii săi, începu o litanie de acceptare. Își revăzu viața, o îndelungată, perseverentă luptă cu sine însuși, cu slăbiciunile cu care, nemiloasă, natura l-a hărăzit. Se văzu depășindu-le pe toate, cu tenacitate, cu voință, cu enorme sacrificii dar și cu satisfacții. Dacă Zamolxis a considerat că a făcut suficient și îl cheamă la dânsul… Asta îl umple de mândrie. Eforturile i-au fost răsplătite. Acum așteaptă calm. Se află suspendat într-un lichid de culoarea sulfului. În afară de sistemul de supraviețuire, costumul e mort. Ridică sfidător bărbia: „Sunt aici, veniți a mă lua sau trimiteți-mă la tatăl meu !”

 

   Domnișoara Ionescu , bățoasă, se înfipse în fața celor doi soldați:

   – Vreau să vorbesc cu șeful vostru și lovi ostentativ în ecuson.

   Un minut mai târziu, Mac Gregory o invita pe un fotoliu.

   – Ce-i numele ăsta ridicol… Mac Gregory?  La noi Mac fac rațele… Generalul se foi în scaun. Simțea o poftă nebună de a râde, de a râde demențial, cum nu a mai râs de la șotia cu rechinul pe care i-a făcut-o lu’ soru -sa.

   – S-a îmbătat taică-meu… sunt singurul și cel din urmă vlăstar după 5 fete… A muncit din greu bătrânu’, Ha! Ha! Ha! ….Zi!

   – Am primit un mesaj, imprimat pe un material extraordinar. S-a dezintegrat cam în același timp cu poarta , cu o foartă mică degajare de energie, fabulos…

   – Lasă, ce zicea?

   – Zicea: „noi suntem voi.”

   – Normal. Ei sunt noi pe o altă linie temporală.  Conform cu teoria…

   – Tu-mi vorbești de teorie? Scutește-mă. Mesajul e fără echivoc. Noi suntem voi. Se referă la persoane , mac , mac! Și ei și noi săltăm pe aceiași canapea plină de pureci, comprandre?

 

   Adina își rostogolea privirea peste peisajul anost ce o înconjura.

   – Unde ești? Mâna lui o cuprinse pe a ei

   – Sunt în costum… Iar tu ești o parțială. Primesc acum informații de la tine. Ai fost creeată cu câteva zecimi de secundă înainte de a se întâmpla acel ceva care ne-a adus aici.

   – Sunt o parțială? Nu mă simt de loc ca o parțială, adică … nu am obiectiv, nu am limitări, nu … nu sunt o parțială.

  – Ce-ți amintești? Te rog! Mai am aer în costum pentru maxim un sfert de oră. Orice informație poate fi prețioasă.

   – Eram în nodul central… ceva s-a întâmplat, nu aveam timp.. atunci… atunci…

   – Atunci ce?

   – M-am rupt în două, fizic am rămas acolo dar mare parte din conștiința mea se află aici, în acest parțial…. da … sunt un parțial și … nu sunt.

   – Nu mai contează. Acum, scanează suprafața pe care ne aflăm, identific-o, e vital pentru mine.

   – Dă-mi mâna, împreună cu procesoarele tale poate aflăm mai multe.

 

   Glad simți că-și pierde greutatea. Imediat, senzația de dezorientare. Încercă a fixa trei repere stabile , așa cum fusese antrenat dar în ceața sulfuroasă ce-l înconjura nu găsi nici unul. Atunci se orientă spre înlăuntrul său. Vizualiză organele interne. Găsi apendicele. Implanturile sale îl fixară în trei coordonate . Se redresă. Nu știa unde este sus dar putea să înțeleagă, prin negare, unde sunt celelalte : dreapta, stânga sau jos.

 

   O umbră se strecura pe lângă fâșiile de propileno ce separau bolnavii. Trecu întrebătoare de la un pat la altul și se opri în fața celui al Adinei. Se aplecă asupra. Fără zgomot, un dispozitiv aruncă în noapte franje aurii. Umbra se topi pe scări fără nici un sunet.

 

   – Bine Adina, bravo! Acum ce facem?

   – Coborîm. În vocea Adinei se simțea o notă de sarcasm amestecată cu o ironie fină. Asta era Adina. Nu un Parțial…

   – Coborâm? Pe unde? Eu merg , după socoteala mea, de peste 14 km și nu am văzut nici o treaptă. 

   – Hmmm, n-ai vrut să le vezi… râde. Râde! Îl ia de mănușă și-l trage…„Fantastic, simt scări” se împiedică în picioare și se duse de-a berbelecu.

 

   – Ioneasca și cu apatridul ăla de Boruzov au mirosit ceva.

   – Să dispară.

   – Nu sunt de acord. Secretarul General e acum mai presus de orice intervenție. Uciderea sau dispariția lui ar întoarce microscoapele către noi. La fel cei doi.

   – Nu înțeleg de ce ne este necesar un matematician și un filozof.

   – Matematicianul face calculele mai repede decât Cray-urile tale iar filozoful nu-i deloc filozof, asta e o titulatură, cum aș zice că tu ești un filozof al tacticii, el simte pulsul știe când și încotro să îndrepte atenția specialiștilor.

   – Huo!!! M-am înconjurat de filozofi. Înapoi nu mai putem da. Aștept propuneri.

   – Când v-am rugat să mai stăm o lună, ca să termine băieții noștri pregătirea … Acum, că am zgândărit rahatul, limbricii au început să foiască.

   – Explozia a fost curată?

   – Curată. Nimic care să ducă la noi. Întrebarea este cine din partea ailaltă a avut acces ca să trimită informația aia atemporală.

   – Trădători aici, trădători acolo… Vom tăia în carne vie. Ai aruncat momelile?

   – Da. Adjunctul cu probleme de energie își freacă satisfăcut mâinile. Au pus botul cu toții.

   – Deocamdată, politic, treaba merge unsă. Încă câteva bombițe de-astea misterioase și o să-și cedeze prerogativele suverane în mâinile noastre. Vom uni, nenorocita asta de planetă, odată pentru totdeauna sub o cârmă unică.

   – Și cine va fi cârmaciul? Tu?!!!

 

   Glad percepu lumină iar urechea internă îi spuse că a aflat unde este jos. Deschise ochii rotindu-se lent. Se afla într-un cub care iriza ușor.

   – Aha! O imitație de costum.

   – Da. Din păcate, noi suntem un pic în urmă față de voi.

   Se roti lent către voce și rămase înțepenit. Dintr-un cărucior cu rotile îl privea el. Un el jumătate paralizat dar în ochii căruia se citea aceiași voință de neînvins. Văzând-ul amuțit, alterego-ul râse chinuit:

   – Pe ramura asta temporală n-am fost atât de norocos dar nu mă plâng.

   – Ce se întâmplă? Cine a declanșat bomba aia nucleară, cine… unde, când?

   – Banal, ca de obicei. O conspirație. O gașcă de nebuni. Joaca voastră de-a schimbările de realitate le-a oferit oportunitatea pe tavă.

   – Ce vor?

   – Ce vor nebuni d’ăștia egocentrici? Să conducă lumea… să fie dumnezei, să le pupe lumea picioarele.

   – Și ce facem?

   – Habar n-am. De-aia te-am adus aici. Îți vom da toate informațiile de care dispunem. Te întorci în lumea ta și cârchești mizeria asta.

   Am toată încrederea. Doar tu ești tot un fel de eu.

                                                                 – sfârșitul părții a doua-

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s