Nimic nou pe frontul de est

Mă cobor, ținându-mi pălăria cu mâna, și-i fac semn pilotului că poate decola. Mă așteaptă tustrei pe verandă. Băiatul mă ia de gât, fata mă mângâie pe obraz, soața mă pupă aerian.

De data asta masa s-a servit în sufragerie și devin suspicios. Trag cu-n ochi la nevastă dar Paul nu mă lasă:

– Ia zi! Și cu aia cum a fost?

– L-as că-ți povestesc…

Fiică-mea se uită pe-o sprânceană:

– Nu din nou…

– Păiiii, forasem ce forasem și maistrul îmi zice că am dat peste ceva ciudat. Ne-am târât de-a bușilea și am dat într-o grotă de cristal care sclipea fabulos în luminile lanternelor. Și, când să o explorăm, de după o stalagmită uriașă, toată din diamante, a ieșit un paianjen gigantic care la înșfăcat pe maistru. Buuuu!

Olivia își iese din fire:

– Nu vrei să termini? Hai să mâncăm… la copii le e foame.

– Da, iubită mică, acuș. Ce-ți veni?

– Te porți cu ei de parcă i-ai crescut tu…

– Cum?

– Vii aici rânjind cu poveștile astea puerile, iei totul de-a gata. Și eu?

– Tu ce?

– Eu care i-am dus în brațe când erau bolnavi, eu care i-am dus la creșă, eu care trebuia să-i zic directorului să mă învoiască, eu…. la mine nu se gândește nimeni.

Dana sare și o ia în brațe, Paul face un gest a lehamite:

– Și voiați să muriți de foame, proastelor. Tata e un erou. Dacă nu era el aici ne era sfârșitul, în scorbura asta!

Trag aer în piept:

– Asta este. Așa s-a vrut să fie. Putea să fie și mai bine, putea să fie și mai rău.

Judecați voi cum este.

Să lăsăm trecutului ce-i al trecutului și să privim prezentul. Iaca: am o femeie frumoasă, pe care o iubesc din suflet, o luptătoare căci altfel nu a-și fi luat-o și, mai am, un serviciu care-mi impune să stau trei luni de zile departe de casă. Asta e și nu văd nici o neglijență din partea mea căci întotdeauna am căutat să compensensez absența atunci când am venit acasă. Amândoi mai avem și doi copii deștepți și nervoși care fac urât când nu primesc de mâncare. Este? Hai! Să mâncăm!

– Tată, putem vorbi un pic?

– Da fetiță…

– Afară…

– Bine.

– Sunt gravidă.

– Mda… Mă-ta știe?

– Mă omoară… sare și mă ia în brațe: Tată, ce mă fac?

– Stai, să ne gândim… mai am eu câte ceva, pus deoparte, dar… cine-i băiatul?

– Nu sunt sigură… Bănuiesc că…

– În câte luni?

– Doar trei săptămâni.

– Facem un avort și gata…

– Daaa?

– Păi ce putem…. Mă caut după portofelel: Cât mai costă o chestie de-asta?

– Alerg să-i zic… te pup tata!

– Cui să-i spui? Nu mai înțeleg nimic…

Mă așez în fotoliul meu și-mi aprind, gânditor, o țigară.

Paul se apropie ezitant.

– Hai, vorbește! Acum cât încă sunt în tonus.

– În primul rând, am fost acceptat la universitate, îmi dă un vraf de hârtii, Semnează! Și aici… Așa!

– Asta cât mai costă? Mă caut din nou la portofel.

– În al doilea rând, continuă cumva stingherit, te iubesc mult tată iar în al treilea, eu am făcut sex cu soră-mea. A fost, așa… o nebunie. Parcă ne-a luat cineva mințile.

Dă să fugă afară:

Te pup, tată! Mulțumesc de avort. Am tren la două!

Îi fac semn să aștepte:

– De fapt… fiule, ea e sora ta dar în fapt… O știi pe mătușa Emerald. A rămas așa, ca sor-ta. Trebuia să plece la studii așa că am luat noi fetița să o creștem, apoi ea l-a cunoscut pe unchi-tu Grig care știi că-i așa, mai ciufut. Am hotărât atunci să o înfiem pe Dana, deci nu ți-e decât, foarte vag, o verișoară. Chimia sângelui n-a dat greș, deci nu trebuie să-ți faci „mea culpa” degeaba.

– Dar asta schimbă totul! O iubesc, tată. La naiba cu el de avort!

Parcă-i explodează plămânii: Dana! Iubita mea. Aleargă la ea.

Rămân singur și privesc țigara cum arde.

Olivia coboară scările:

– Nu fi așa de nefericit, nesimțitule. Dolores pe care ai făcut-o cu Ingrid, pleacă la Priceton, unde-i de două ori mai scump iar sărmanul de Don a lui Grig o iubește fără să știe că-i e, de fapt, mătușă… Și i-ai zis…?

– Mda… Cred că trebuie… cred că-i timpul. Va fi dificil, foarte dificil. Tu i-ai zis lui Grig?

– Mai bine nu. Eram niște copii nebuni. Să lăsăm trecutului ce-i al trecutului…

– Mda… Odraslele ne moștenesc.

 

Elicopterul mă lasă, aproape riscant, pe platforma de foraj marin.

Maistrul răcnește spre mine, încercând să se facă auzit în crivățul aspru:

– Bine ați revenit Domnule Inginer.

– Mulțumesc, John. Toate-s OK?  Ceva probleme?

– Câteva, minore… Nimic serios. La Dumneavoastră, acasă?

– La fel. Doar ce s-a’nsurat fii-meu cu fii-mea!

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s