Sarmale pentru Don Profesor

Nu mai știu ce să fac. Sunt la masă de cinci jocuri. Marț, marț, linie, linie… A-ș’ vrea să pierd, să las pe alt nefericit dar când intră pilotul automat… e imposibil. Oricum nu e de bun augur… am mai câștigat eu așa și după aia am păgubit înzecit.

Privesc sosirea lui Don Profesore Amariței ca pe o salvare „in extremis”… chiar mă gândeam să mă scuz când… mă trezesc cu un rasol de porc dinainte:

− Mâine mâncăm sarmale în foi de varză.

− Oleacă Don’ Profesor… Mă salt strategic de la masă și ca’t spre căsuță. Ți-ai găsit…−

− Martori sunteți că fuge de răspundere!

− Eu? Da’ ce crezi că sarmalele se fac așa… singure?

− Doar un strop de spiritualiate autentică, trăire românească, fiorul ancestral carele se pogoară…

− Uite ce-i profesore. Ce nu-ți iei fiorul ancestral, arât incriminator la ciosvârta de porc, și-o dai la câinii lu’ Maloș? Că li s-a lipit burta de schinare de când le dă doar mămăligă și aia la gramaj.

− Ciocnirea civilizațiilor, asta e. Dacă veneam cu o pastramă ținută sub șaua calului juma’ de an, cădeai pe spate.

− La sigur! Da’ și asta pute de-ți mută nasul. Din ce gunoie ai pescuit-o?

− Incongruența axiologică care te definește explicitează o absență a scărilor valorice care să-ți permită o receptare „a integrum” a sensurilor filozofal abstracte care definesc și conturează starea de fapt actuală.

− Perfect. Acu’ vrei să și traduci?

− Hmmm! Pe scurt: poftesc la niște sarmale cum le făcea mama. Transparente de să se vadă tocătura carele să fie nici prea- prea, nici foarte- foarte, adicătălea și oleacă de vită și o lecuță de porc, și două- trei boabe de orez și niște afumătură, totul dospit în zeamă de ceapă prăjită, roșii și zarzavat. Oare cer prea mult?

Declamă teatral:

Gastronomia este creată pentru a produce fericire. O fericire basică una din cele trei pe care le-a dat domnul omului…

− Și care-s alalte două întrebă relaxat Costică?

− Alea la care excelezi. Veni tăios răspunsul. Să te fuți și să te caci!

− Huăăă! Mă bag între ei când văd cum Costică se saltă de pe scaun. Ne-om gândi… ne-om socoti… acuma’ numa’ ia chestia aia de pe masă că se-mpute cartierul. Da?!

E și mâine zi. Hai… bea paharul de vin și la culcăcică că de nu, mâine te tragi cu elevii de șireturi.

*

S-a dus dracului jocul. Stăm și ne privim unul în ochii celuilalt:

− Ce facem?

− Ce să facem… Îi facem dihăniei sarmale.

− Adică eu, că dacă vă pun pe voi or să iasă niște OZN-uri. Bine!

Să împărțim sarcinile: Zollo te înființezi cu varza…

− Da’ de ce eu?

− D-aia! Mai scoți și tu mașina aia din garaj să se scuture de praf. Te duci în piața mare și târguiești două verze potrivite dar cu foile încleștate. Tu le ai… Se face?

− Se face!

– Bun. Cei doi Costică merg la măcelărie și ia fiecare câte o juma’ de kil de carne. Costică a lu’ Codreanu, porc, Costică a lu’ Pândaru, vită. Să o dea la mașină în fața voastră. Da!? Da? Că aveți niște mutre de „loosers” ceva de speriat. Buuun Eu iau ceapă… Ce mai trebuie?… Orez. Ilie, juma’ de kil de orez bob întreg, vezi să nu-ți dea le-la din plastic chinezesc. Nu-mi vii cu sfărâmături că tu ai să mânci… așaaaa, cine are încărcare mai mică? Zollo! Un borcan cu bulion.

− Da’ al tău ce-are?

Tre’ să mă scot până în primăvară… Nu comenta că eu rânesc. Clar? Pe cai!

*

Pentru niște sarmale reușite musai o pregătire de șantier.

Timpul nu mai are răbdare cu noi dar, strecurându-mă agil printre stropii temporali, am izbândit să încropesc câte ceva.

Între timp, buturelul de porc a fiert suficient așa că am adăugat o ceapă crăpată cu cuțitul, dar fără să se desfacă, și un morcovoi mai dolofan.

Am răzuit trei căței de usturoi i-am împărțit în două blide cu câte o frunză de dafin și am distribuit carnea. Apoi am completat cu zeamă și am dat la răcit. Rasolul de azi va fi răcitura de mâine. Restul de zeamă și cu oasele vor face diferența, mâine, la sarmale.

 

Acu’ tre să fac săpături pe la margini de vie după hrean, căci răcitură sau sarmale fără oleacă de hrean ras deasupra nu se ezistă!

*

Mă scol pe la 9 dimineața, cam turtit și mă duc în bucătărie să pun de cafea:

”Oops! M-au vizitat băieții!”

     − Așaaa… Deci…ce-avem noi acilea?!

Da’ dom’le! Cestiunea începe să capete contur. Beau cafeaua și-l văd pe Cristi, băiatul lui Costică Păndaru băgând capul pe ușă:

− A venit hreanul!!!

− Brava bărbate! Dă-l încoa. Ai mâncat? Hai să te omenesc cu o răcitură. Șezi blând.

Bag capul în frigider: rasolul e țeapăn. Îi pun o porție generoasă și rad hrean la greu. Mă bucur de bucuria lui. Îi bag și-un pahar de bere și-l expediez:

− Zi la băieți să vie la clacă!

 

 

*

  − Costică!  Dă cep la varza aia și toarnă o gură de bere cât mă spăl eu pe mâini.

Cotorul să-l dai la găini…

Beau din bere…

Așaa! Unde-i oala? Bagă varza cu dezvirginata-n  jos. Bun. Să dea în clocot…

Ai auzit de ultima chestie? Cică îți montează o chestie pe cur și nu mai ai nevoie de hârtie igienică…

− Adică cum?

− Adică, atunci când îți vine să te caci, îți bagă o sulă-n cur!!! Hî! Hî!

− Da’ eu, de fapt… ce caut pe aici? Șed ca să fiu luat la mișto…

− Doar alintat. Hai! Eu desfac varza iar tu ai să tai ceapa….

− Uh!

Primesc un semnal discret: Vine!

− Zeii mi-au auzit cuvântul, oooo!

− Încet, Don Profesorre, că abia ce-am început. Șezi blând. Zollo bagă-i un pahar cu bere…

Ceapa începuse să se  rumenească și mă pregătesc să pun orezul la călit.

− Nu așa! Nu așa făcea mama.

− Măăă! Nu te băga în blidele mele că nu mai pupi nik. Eu fac cum știu și nu mă provoca că știu multe despre maică-ta.

Amestec nervos ceapa cu orezul, aduc oala cu zeama de la rasolul de ieri și când văd că orezul a tras tot, bag două polonice atât cât să acopere. Sting focul și pun capac.

− Așa făcea și mama numa’ că punea zeama înainte și orezul după…

− Data viitoare, promit! Acum ce nu te duci tu la calculator? Hai cu tata…

Bag orezul peste tocătura de carne, presar un pic de cimbru, arunc două ouă, pătrunjel, o țâră de piper, sare de murături, fără iod, că altfel se borșește compoziția și frec intens. Pasta este perfecta.

Pun  fundul, central, cu oala în care jos am pus oasele de la rasol și bucăți de varză, în dreapta, și o iau cu foile de varză cele mai mici.

Tai cotoarele dure, pun o lingură de tocătură, împachetez lateral iar apoi rulez.

Apuc chestia bine în mâna stângă și apoi cu degetul arătător de la mâna dreaptă aduc spre interior marginile de varză. Întorc sarmaua și-i aplic aceiași lucrare și la posterior. Gândul îmi trezește din adormire părți anatomice și mă trezesc cu ea țeapănă. Dar…

Don Profesorre e aici. Scăpat de vigilența amicilor, concentrați la un joc de șah pe calculator, se apleacă peste mine și-mi șoptește:

− Vreau și eu!

Smuls din reverie am un recul:

− Ce plm vrei și tu?

− Vreau să împachetez și eu sarmale…

Mă cutremur, rânjesc pe interior și mă salt de pe scaun:

− No… Spală-te pe mâini și treci!

*

Îl privesc. Omul este plin de intenții bune: pune tocătura pi șentru și împachetează totul ca pe un plic.

De peste umărul lui mă pronunț, malițios și un pic rău:

− Îs sigur că maică-ta nu făcea așa…

− Am uitat, Mihăiță. Și totul era așa de clar!!!

− Nu te speria Profesorre. Chestia e de experiență. Și eu ratez câteva la început, până se cuplează hardul… un pic. Întinzi foaia de varză, vezi? Ea a crescut încrețită. Dacă desfaci crețurile ai să vezi că ai un loc excellent, o scobitură, unde să pui tocătura. Acum rulezi atent, fără frică, cu foaia subțire la exterior. Așa!

Acum o apuci în mână cum … ca atunci, așa, dar nu prea viguros… nu te speria că curge pe partea ailaltă, strânge degetul mic. Aha! Acuma impinge marginile înspre interior. Așa. Melesteaz-o în mână să-i simți consistența. Bun. Întoarce-o în palmă. Fă la fel.

  Ai văzut? Ai făcut o sarma perfecta, doar clitorisul ei știe.. Hai hop! Poate mai și mâncăm azi.

*

 − Atenție, dihăniilor!

Scot din cuptor.

S-au bulucit toți în spatele meu.

  − Ufff!

  − Huo! Să tragă… Peste juma’ de oră.

Da’ ce m-a auzit careva?

Doar Don Profesor stătea deoparte:

  − Ce-i bărbate?

  − Nu vreau să-mi sparg iluziile pe’ntr-o jumătate de oră. Aștept!

 

Băieții au plecat, sătui de bere, de șah și …mai nou de sarmale.

Am rămas cu Don Profesorre.

− Dacă simți că nu poți mânca am să-ți fac un pachet… Ce-i cu tine?

− Iac’așa mă simt plimbat de colo- colo, aruncat din căruță-n teleguță ca până la urmă să ajung iar în hogeacul ăla întunecos de-i zice casa mea.

− Dormi la mine… Hai! Să-mi povestești de traci… mai ai hârtiuța cu tracii?

− Nu, Mihai. Nu sunt idiot. A fost frumos, a fost… și nu va mai fi… Eu… nici nu știu cum să mulțumesc. Ce-aș putea spune… Rămâi cu bine!

− Hai să te conduc…

În ușă i-am apucat ceafa în palmă și cu degetele am apăsat pe jugulara… s-a muiat ca o cârpă.

Acu’ sforăie pe canapea.

Mai avem nevoie de tine… Don Profesor…

*

Dimineață sunt trezit de zgomote dubioase.

Mă salt în capul oaselor și privesc năuc de jur împrejur. Sunetele se aud dinspre bucătărie.

Brusc, o oală căzând hotărâtă pe gresie îmi saltă părul pe schinare.

Aud boscorodeli adânci. „Asta-i vocea lu’ Don’ Professore! Ce spuma mării baltice…?!” Mă uit la ceas: nici opt nu-i și-i duminică… să-nebunesc!

Arunc un prosop pe umăr și mă bag sub duș. Cald- rece, rece- cald pân’ încep să mă simt. Mă trag în halat și intru în bucătărie

Don Profesore a plecat. Mă uit pe masă: Dihania a făcut mămăliguță, a încălzit sarmalele și a făcut o prezentare demnă de Hotel Negresco.

 

Realizez că de fapt nici nu le-am gustat. Măi să fie…

„ … și ce dacă-i abia nouă… doar două bătăi strică…

Dau rachiul pe gât, apuc furculița și … mă năpustesc!

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s