Imuabila schimbare

                           O vreme câinoasă cam ca acum. În camera de cămin e frig și plutește o atmosferă deprimantă. Hotărăsc că lucrurile nu mai pot continua așa. Mă scocior prin buzunare,  mai tapez un coleg, trec pe la Olguța și …, printre rafale de frunze muribunde, ne îndreptăm spre centru.

La Bolta Rece, cald și multă lume alungată, ca și noi, din casă. Cu greu găsim două locuri libere la masa unui personaj pitoresc: barbișon, papion și costum Ivy League cu o batistă extraordinară în buzunarul de la piept.

Fac o comandă studențească. Căldura, gălăgia intimă și muzica în surdină ne spală de orice inhibiții. Suntem foarte îndrăgostiți, cel puțin eu, așa că ne înghesuim unul în altul fără pudoare. Amicul boem ne privește printre gene sorbind din pahar. Ochii îi râd. Vine comanda. Îl văd că se foiește. Cumva vrea să ne atragă atenția.

Ridic o privire întrebător aprobatoare.    

− Hmm, își drege vocea. Și eu tot în amor mare cu soața. Îl îndemn din privire în timp ce bobinam la frigăruile cu garnitură.

Olguța îmi trimite un semnal scurt, pe sub masă. Îl ignor și mă bag în seamă :

− Alte timpuri…

− Nici nu știi câtă dreptate ai, replică prompt. Cum ziceam…eram foarte îndrăgostiți, două jumătăți reunite, cred că pricepeți, nedespărțiți… doar că într-o seară, ne-am culcat unul în brațele celuilalt și când m-am sculat eram singur.

Rămân cu dumicatul în gât. Pe sub masă Olguța mă atenționează din nou. De data asta a durut!    

− M-ați înțeles greșit, adică nu ea m-a părăsit… cum să vă zic? Eram singur, în alt pat și în alt timp.

Ridic privirea și…pentru prima oară de când ne așezasem la masă, îl privesc cu atenție. E un caucazian cu o față cu trăsături bine conturate, nas îngust și bărbie voluntară. Părul, presupun că era șaten dar acum, e de un alb platinat. Perfect bărbierit și cu mâini îngrijite, ale cuiva care nu a excelat în munci fizice. Ochii sunt căprui deschis, cel stâng având stropi verzui ce păreau că dansează. Îmi suportă privirea fără ezitare chiar cu o ușoară malițiozitate apărută în crețurile din colțurile ochilor : „Nu mă crezi?!”

− Încă nu am ce să cred. Povestiți, vă rog.

− Nici mie nu-mi venea să cred… Totul părea familiar, era ceva… Și apoi am auzit vocea… vocea mamei, vocea mamei mele, știi… mama a murit de cancer pe când aveam aproape 24 de ani, și ce să mai cred?

 − Ieși din pat puturosule, du-te și dă cu apă pe ochi că acu’ tre’ să meri la școale!    

Buimac, angoasat în cel mai propriu sens al cuvântului, dar cu aplicația celui ce-și găsește drumul și pe întuneric în spațiul său familiar, am intrat în baie. După ce natura și-a cerut drepturile trag , mașinal, băncuța de sub chiuvetă, mă cocoț pe ea și mă uit în oglindă: Un puști de 10 ani mă privea cu o mutră speriată și pistruiată. Mai să cad de pe bancă. Dar n-am timp de introspecții, vocea mamei mă aduce , brutal, în noul prezent.

A trebuit să o iau de la capăt.

Împing farfuria în față și încrucișez tacâmurile:

− Presupun că ați încercat să mai schimbați câte ceva?

− Daa! Aveam în mine nu numai istoria dar și toată experiența căpătată în cealaltă existență. Desigur că am încercat, dar vezi tu… viața e un tăvălug insensibil. Am fost prins rapid în sistem și am descoperit că gradele mele de libertate sunt extrem de limitate. Pur și simplu, deși știam, cunoșteam  drumul , nu puteam să cotesc , așa precum un bolid de curse nu poate lua un viraj brusc fără riscul de a se răsturna. Inerția nu mă lăsa să aleg acele poteci pe care mi le doream deși ele erau acolo… în fața mea. Ooo, am făcut totul dar târziu, din nou prea târziu, am realizat că istoria este arta pașilor mici și mai ales a greșelilor. Ceva am reușit. Am plâns, am implorat, am țipat și amenințat iar mama s-a dus la un control la București unde i s-a diagnosticat un cancer incipient de sân. A fost operată la timp și cancerul nu a recidivat.

− Vreți a spune, mă redresez cu greu, că totul este implacabil, că nu putem schimba nimic, că suntem eroii unui teatru de păpuși?

 − Nu departe, domnule dragă, nu departe doar cu alt sens. Nimic transcendental, doar că interdependențele noastre sunt atât de complexe încât o modificare, chiar minoră, presupune un număr aproape infinit de pași simultani și mai ales, că ne confruntăm cu un val de redundanțe, de contraacțiuni cvasisimultanee ale celorlalți încât, într-adevăr, suntem prinși în mecanismul istoriei precum o gâză în plasa păianjenului.

− Și totuși sunt oameni care au schimbat istoria…

− Da, este adevărat, dar în contextul istoriei. Nu ei au fost actul schimbării ci doar victimele sale.

− Și ce ați făcut?

− Mi-am continuat viața, ce puteam să fac? Cu mici excepții, am repetat-o!

− Excepții? Admiteți că au fost excepții…

− Daaa, cea mai mare și frumoasă excepție, dar timpul a fost nemilos. Nu a vrut să scape prada din gheare.

Deși, cum vă spuneam, tăvălugul vieții reale m-a compactat rapid în masa amorfă a asfaltului omenesc, pe ea nu am uitat-o. Nu! M-am dus la ea, am pândit-o, aveam o spaimă cumplită că pe ea viața o schimbase sau eu o schimbasem sau…înțelegi?! Am ezitat îndelung apoi mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușa apartamentului. A ieșit maică-sa.

− Sărut mâna, domnișoara Dana e acasă? M-a privit circumspect, un străin la ușa ei iar eu știam și stropul de vopsea de pe canat. M-a privit și eu am strigat:

− Dana!

Și ea a venit, cu lacrimile șiroind și mi-a sărit la piept:

− Ai venit, ai venit! Ooo, în sfârșit ai venit! Era să mă sting! Mama ei ne privește ca pe doi nebuni dar nu-mi pasă. O strâng în brațe. Fragilă, frumoasă și mirosind a lapte cald. Apuc de bâigui:

− Și tu? O Doamne, și tu?

 

− Afară… Gata! S-a închis prăvălia!

Maitre, îl ajută pe amic să se ridice de pe scaun și-l aburcă pe scări. Privesc în jurul meu: am rămas singurii. Două fete fac, profesional, curățenie. Achit la chelner. Ne ridicăm.

Olguța tremură. S-a oprit încălzirea? Șeful de salon ne conduce afabil până sus, la garderobă. Galant o ajută pe Olga să se îmbrace. Mă rotesc și îi strecor 10 lei în buzunar. Zâmbește adânc și-l întreb:

− Nu l-ați lăsat să termine…

 Mă apucă de cot și-mi șoptește la ureche:

− Am vrut să o scutesc pe Don’șoara și așa e destul de pătrunsă… Pe aici toți știu povestea…

−?

− Soția lui a murit pe când avea vreo 24 de ani, în aceiași zi când spune c-ar fi murit mama lui. Și tot de cancer la sân…

 

                                                                 ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s