Chef la Pângărați

( transcriere adaptată după C.Hogaș; adicătelea am dezbrăcat-o la nudul gol am spălat-o cu șampon occidental și-apoi am îmbrăcat-o c-o fustiță mai scurtă și o bluză cu decolteu. N-am mai pus nimic pe dedesupt dar hăinuțele sunt suficiente pentru a transpare fără să pudibondeze. Cam spre sfârșit, pre unde nu mi-a plăcut finalizarea maestrului, am luat frâiele în mâinile mele, ai să simți schimbarea de stil.)

                                                                                                                                               Enjoy!

 

Povestitorul dimpreună cu prietenul său cel mai bun Grigoriță înoptează la mănăstirea Pângărați unde, peste noapte, surprind o misterioasă aventură galantă:

… potrivit de nalt, subțire și mlădios, părintele Vavila era înzestrat de la fire cu toate podoabele unei adevărate frumuseți bărbătești… Părul lui negru și bogat, ce-i ieșea pe amândouă tâmplele în bucle simetrice și ușor ondulate de sub comanac; barba lui tot neagră, care-i mărginea frumos și rotund, ca o ramă ușoară de umbra, ovalul desăvârșit al feței sale, peste care albeața mută a crinului se îngâna cu rumănul sfios dar viu al trandafirului; sprâncenele lui puternice și frumos arcuate, deasupra cărora se ridica fruntea netedă, senină și încărcată parcă, de visuri, nasul lui drept și statornic, mustața lui fină, ce se silea să umbrească o gură tăiată cu măiestrie în mărgean însuflețit, dar mai cu seamă ochii lui negri, adânci și visători, umbriți de niște gene lungi și mătăsoase…

Să fi avut cu năpaste douăzeci și opt de ani…

Atunci pricepui eu pentru ce cuconițele tinere și frumoase ale târgului treceau cu darurile lor pioase pe lânga sfânta Ana de la mănăstirea Bistriței și se opreau ele tocmai la Pângărați, unde, afară de părintele Vavila, nu se mai afla nici o altă icoană făcătoare de minuni… Și… multe alte lucruri am înțeles eu tot atunci…

– Da’ îngrijit-ai de vro dulceață, de vro cafea pentru dumnealor, Glicherie, întrebă Vavila cu sprânceana puțin încrețită.

– Ap… ap… apoi…

– Am să te trântesc, Glicherie, la post și canon, s-am să te învăț cum se poartă cu lumea.

Glinherie dispăru.

– Părinte Vavila, geaba învinuiești pe bietul arhondar; adevăratul vinovat sunt eu; ia aseară când am fost la părintele egumen m-a pus dracu’ și i-am lăudat un borș de fasole și cu sfeclă al lui Nectarie de la Bisericani; și se vede că lauda aceea și altele privitoare tot la Nectarie nu i-au căzut bine părintelui Stratonic…

– N-are a face, domnule- mă întrerupse el- părintele egumen îi cu egumenia și eu cu gospodăria; trebuia să mă întrebe pe mine, că de… și eu am cusururile mele călugărești, dar, fiincă le cunosc, le mai înăduș și eu pe cât pot și mă silesc să fiu mai mult om decât călugăr.

Glicherie puse tablaua pe masa.

…O cafea cu lapte, de la care nimic nu lipsea, nici cozonacul, nici untul proaspăt, nici caimacul din belșug și nici chiar „marmelada” de mere domnești; ceaiul, ceva mai smerit, stătea retras la un colt în tovărășia unei sticluțe de jamacă și a câtorva pânișoare de post rotunde și mici.

– Și care cusur călugăresc crezi sfinția- ta că-i mai mare? 

Se uită la mine lung, căutând a pricepe rostul întrebării mele.

– Fățărnicia, răspunse el zâmbind. Astăzi, d-ta, domnule Grigoriță, împreună cu dumnealui, sunteți ospeții mei. Acum, pe mine vă rog să mă iertați, că mă duc să mai regulez câte ceva prin mânăstire. La prânz ne vedem. 

Glincherie intră, aducând pe tăblăruță rachiu și pâine tăiată în bucățele mici ca nafura.

– Ia mai bine luați câte un păhăruț de rachiu, zise părintele Vavila, turnându-ne la fiecare.

Era un rachiu de tescovină dumnezeiesc… Iar când Glingherie începu a aduce pe masa, nu te pricepeai de unde s-o mai începi; de la ochiuri cu mămăliguță caldă, de la brânza cu smântână, de la brânza de oi cu miros de brad, de la măsline lunguiațe și tari, zăcute în undelemn adevărat grecesc, ori de la sardelele afumate… Și chiar de-ai fi știut cum să începi, dar nu te pricepeai cum să urmezi și s-o sfârșești; căci și puii cu smântână și puii fripți, anume pregătiți pentru noi, te ispiteau tot cu atâta putere ca și ihneaua de hribi proaspeți, ca și rasolul de cegă și chiar ca chiftelele de cartoafe rumene și ispititoare pregătite tot anume, dar pentru părintele Vavila.

Asupra unui lucru nu mă puteam dumiri: în loc de vin, nu se afla pe masă decât o carafă mare, de cristal plină cu apă rece și limpede.

Și când dădui, după icrele negre, să-mi torn un pahar cu apă, călugărul mă opri…

– Da’ bine, domnule, vrai să te îmbolnăvești? Zise el scoțând de sub masa o sticlă de vin negru ca sângele de iepure și turnându-mi în pahar. 

– O!… O!… părinte Vavila, dar asta-i curat fățărnicie călugărească!

– Se înțelege că-i fățărnicie;  intră pe ușă careva strain și neașteptat și vede pe masa coșcogea clondir de vin… și nu-i de bine. 

– Da- zisei eu gustând un pahar- vinul sfinției- tale, părinte Vavila, cam miroase a mucegai, trebuie să fi țânând minte de mult. Cel puțin de dinainte de secularizare…

– Părinte Vavila- schimbă vorba Grigoriță- da’… aveți capre multe la mânăstire…

– Avem; da’ ce-i cu caprele?

– Ia să bagi de samă sfinția- ta că una din ele și-a pus în gând să-l îndrăgească pe dumnealui; mi-a spus c-aseară a ieșit din mânăstire și-o șezut tologit în iarba de pe marginea drumului până după miezul nopții; ba c-a avut și-o aventură galantă; înțelegi sfinția-ta, c-o asemenea mutră de dihanie nu putea să insufle sentimente de dragoste decât, doar, unei capre răpciugoase.

Grigoriță mușcă dintr-un măr și apoi sorbi din paharul de vin. Călugărul se înroși puțin și se uită pe furiș la mine, fără să răspundă nimic.

Eu rămăsei ca trăznit.

Totuși îmi ținui cumpătul pe cât putui.

– Ia vezi, părinte Vavila- zisei eu cu cea mai deplină convingere din lume- vezi sfinția-ta pe acest Grigoriță al nostru?

Dacă nu va moșteni el împărăția cerului, apoi să știi sfinția-ta că n-o mai moștenește nici un sărac cu duhul; am o ciudă grozavă pe el și, pentru al amărâ, am scornit în folosul meu o aventură galantă până ce și la Pângărați; adevărul este că am ieșit aseară din mânăstire, că m-am lungit în iarbă, dar în două secunde am adormit ca un bursuc și, de nu mă musluia un câne, aș fi dormit până la ziuă.

Călugărul se uită țintă la mine, ca și cum ar fi simțit ticluirea minciunii; apoi umplându-ne paharele la toți, închină și, bătându-mă pe umăr vesel și fără ascunzișuri:

– Tare mă tem- zise el uitându-mi-se drept în ochi- să nu moștenești d-ta împărăția iadului.

Acum odihniți-vă oleacă, mă duc și eu să mă las un pic; după ce v-ați scula, mai mergem prin mânăstire, dacă vreți să-i vedeți heiurile.

– Mă- întreabă Gheorghiță, după ce intrarăm în odaie- în ce limbă vorbeai tu cu Vavila, de nu v-am înțeles deloc?

– Într-o limbă pe care niciodată n-o înțelege un gogoman ca tine. Bine, mă, dracu’ te punea să deschizi vorbă de aventura mea galantă? Cum ți-ai închipuit tu, cap sec, că mi s-ar fi putut mie întâmpla așa ceva tocmai la Pângărați?

Și totuși o aventură galantă a fost, dar nu a mea, ci a lui Vavila. Acu’ vezi de mai deschide vorba, ori dă a înțele ceva, cumva, că, pe crucea mea, de te pocnesc în cap cu ce-oi apuca.

După vorbă, Vavila veni și ne luă să mergem prin mânăstire.

– Ia să vie Inochentie c-o lumânare-ncoace.

Sosirăm la ușa beciurilor, o ușă groasă de stejar în două părți, ferecată cu șini groase de fier, cu broască de cetate și lăcata la fel; când se deschide în lături una din uși, lumina de-afară nu fu în stare să pătrundă întunerecul gârliciului până la fund; trebui, deci, să scoborâm cele treizeci și nouă de trepte, călăuziți de Inochentie, care ținea lumânarea ridicată sus înaintea noastră; ai fi zis că te scobori în fundul pământului; pe la jumătatea scoborâșului începem a simți răcoare; iar când ajunserăm la treapta din urmă, frigul ne cuprinse de-a binelea.

– Iaca, părinte Vavila, așa ai să te scobori sfinția-ta, cănd a fi și-a fi, în împărăția lui Scaraoschi, împreună cu prietenul ist de poronceală al sfinției-tale.

– Primesc, domnule Grigoriță, cu tocmeală, numai să găsesc acolo, ca și aici, raiul la fund.

Cotirăm în o hrubă lăturalnică pe stânga.

– Aici sunt vinurile, lămuri părintele Vavila.

Nu merserăm, în adevăr, decât vreo zece pași și începurăm a zări de o parte și de alta, înșirate frumos la rând, pe căpătâie poloboace mari de stejar groase în doage de două palmace și strânse temeinic în cercuri late și dese de fier. Pe fiecare poloboc era scriscu boia roșie veleatul și locul de unde please vinul:

„Odobești 1855”, „Nicorești 1850”, „Criscu-Corbului 1854”, „Cotnari 1884”… Numărarăm vreo cinzeci de poloboace tot cu vin de viță vestită. După ce ieșirăm din departamentul poloboacelor, intrăm în cel al garăfilor: în frizi lungi și adânci, lăsate înadins în ziduri, una deasupra alteia, sute și mii de butelci negre, astupate cu dopuri și ceruite, stăteau cuminți la șir și cu gâturile țapene una lângă alta.

– Ați fi înghețat de frig, zise părintele Vavila, scțând de prin buzunările rasei și anteriului un rac și trei păharuțe, ia să vă încălziți oleacă; și luând o butelcă de Cotnari, o destupă iute și ne toarnă la fiecare; nu sfârșim de golit paharul și o căldură plăcută ne și învioră până-n vârful unghiilor; încă un pahar și butelca își dădu sufletul.

Făcurăm la dreapta în altă hrubă, despărțită de cea întâi tot printr-o ușă de stejar ferecată cu șini late de fier.

– Da ușa asta ce rost are, părinte Vavila, aici în inima pământului? Întrebai eu.

– Apoi în hruba asta ținem fruptul alb și închidem la mijloc, ca să nu prindă cumva vinurile iz de la brânza de oi.

Străbăturăm printre două șiruri alcătuite din o sumedenie de putini și fășcuțe, care cu brânză de oi, care cu de vaci, care cu unt; printre străchini smălțuite și mari pline cu smântână; pe sub un șir nesfârșit de beșici și de coșulețe de coajă de brad, pline toate cu brânză de oi și spânzurate de cârlige bătute-n bolta hrubei, alăturea cu o mulțime de hârzoabe cu păstrăvi afumați, jamboane, slănini, ghiudemuri și fel de fel de pastrămuri, de asemenea spânzurate în cârlige…

Cotirăm la dreapta în hruba cu băcălii… Nu te mai pricepeai ce era acolo: burdufuri de capră pline cu undelemnuri grecești; în firizi iarăși anume făcute, sticle tot cu untdelemn, numai cât de „parnavans” galben cum îi chihlibarul și limpede ca lacrima; în altă parte poloboace cu măsline, cu capere, cu sardele, tinichele mari cu icre negre, toate cam pe sfârșite; teancuri de cutii cu sardele și stive de lumânări de spermanțetă „Apolo Kerzen”, învelite în hârtie portocalie; damigene cu romuri albe și roșii, galoane mari cu tot soiul de rachiuri, coniacuri, lichioruri, vininapșuri, compoturi și o mulțime de alte mărunțișuri, de nu te mai ducea mintea să le însemni pe toate…

– Bine, cuvioase, da’ cu ce-am văzut eu în beciurile sfinției-tale, începând cu vinurile și sfârșind cu băcăliile, socot că toată suflarea călugărească ar putea-o duce până la a doua venire.

– Ar putea-o duce și până la a treia venire, dacă n-ar fi cele metropolii cu toți slujbașii lor mari și mici și episcopiile de asemenea; dacă n-ar mai fi ispravnici, privighetori, protopopi, primary, ba câte o data și perceptori; și dacă mai pui pe deasupra prietenii și pe lumea care nu se mai curmă pe la sărbători și pe la zile mari, apoi înțelegi bine că un rând nu trebuie să se sfârșească și altul nou trebuie să sosească de la Galați.

Ș-apoi nu știu cum de s-a făcut de vine p-aici numai lume subțire greu de-npăcat iară boieroaicele, mai ales, sunt gingașe de tot la mâncare; ș-apoi nu vin câte una, două, vin câte zece deodată.

– Apoi atunci îi greu de tot, părinte Vavila. Să împaci sfinția-ta cu de toate pe zece boieroaice gingașe deodată, îi greu… greu de tot.

Călugărul se uită la mine cu înțeles, zâmbi și nu zise nimic.

 

Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supse tot sângele din față și rămâsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea între umeri o enormă alămâie cu păr și ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai întruchipa o mica pată mohorâtă pe o întindere gălbie…

Către seară ne duserăm direct către odaia unde era așezată masa și unde călugărul ne aștepta:

– Îți fi obosiți și flămânzi- ne zise el- ia poftiți.

– Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu seamă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masa.

De data asta erau două vase de tinichea, din care garăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață, ca broaștele din baltă…

Ne așezarăm la masa și începurăm a lua, care de unde apucarăm… Grigoriță icre negre, eu păstrăv, călugărul o saredea de cutie…

– De care poftiți, întrebă Vavila, scoțând două gărăfi de sub masa- Odobești ori Cotnari?

– Cam la grea alegere ne pui părințele; Cotnariul de-ar fi, mai ales, din viile roznăvărești…

– Tocmai de acolo și vechi de 20 de ani, mă întrerupse călugărul.

– Apăi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă; mie toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac loc mai pe la urmă.

Se aduse supă de clapon, și, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.

Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și Vavila se dădură de partea muștarului.

– Bine, cuvioase- observai eu- înțeleg pe Grigoriță să mânce muștar, că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e, totuși, foarte gingașă la nas, și Grigoriță urmează să dea mâine ochii cu dânsa; dar sfinția-ta… drept să-ți spun, nu înțeleg ca, tocmai un călugăr să strice vechile canoane: canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.

– Da’ nu-ți spuneam c-aici boieroaicele se țin lână? Uite,  numa ce poimâne e duminică da or să-nceapă de mâine a curge la calești din toate părțile: ce vrai? Să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?

– A!… Când s-a apropia de sfinția-ta… Ia mai umple cuvioase, ist pahar, că mi-i a dracului de sete; usturoiul ăsta trebuie stins.

– Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul.

Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se goleau cu o iuțeală de necrezut…

Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începusă să i se încleie limba ca lui Glicherie.

Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie… poate că și mie, că nu-i vedeam, simțeam doar, atâta, că-mi ard în cap ca jăratecul.

Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.

– Stai, Grigoriță- zisei eu, opridu-l- Friptura are regulile ei; la friptură se țin discursurile și se închină paharele, n-am zis bine, cuvioase?

– Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita încuviințare.

– Mă…mă… da… îngăimă Grigoriță și recăzu pe scaun. Își trase cu greu o bucată de friptură în farfurie.

– Toarr..nă, po..pă. zise el întinzând paharul. Dădu să beie.

– Nu, întâi discursul ș-apoi paharul, zisei eu oprindu-l să bea.

– Nu- zise el îndărădnicindu-se- mă…ai întâi ooo…da și ap…poi discursul.

Călugărul se prăpădea de râs.

– Al dracului domnule, încercând a-și umple paharul dar nimerind cam pe buză vărsă jumate pe masa. Ia dați paharele…

Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și tragă pe farfurie o bucată de plăcintă în foi de brânză și smântână, adusă și pusă pe masa chiar atunci într-o tavă ferbinte de alamă, curat frecată și frumos spoită.

– Mă…smin… mă sminteală, ia scoate-mi și mie…

Îmi umplui farfuria cu o bucată de plăcintă moale și ferbinte de aproape ce sfârâia. Mirosea în chilie de simțeam cum mi se umple gura de bale.

– Dă-mi mă și mie, bâigui Grigoriță, după încă o încercare de a nimeri plăcinta.

– N-ai să mănânci până nu te-ai plăti cu un discurs.

– Da,da,da- întări călugărul- discursul, domnule Grigoriță, discursul… ai zis pe cinste…

Grigoriță rămase o minută cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare sau mai degrabă într-un soi de picoteală, apoi, deodată, ca împins de o putere nevăzută și ținându-se strâns de marginea mesei, se desfășură în aer, drept și țapăn.

– O…o…norată… adunare!… ppopă, te ucid, mă smin…titule…

Pauză…

Și ridicând paharul desert:

– Să vă ia dra…dreaaacul pe-amândoi…

– Brava, Grigoriță: te declar cel mai tare orator din univers…

Îl omenesc cu plăcintă.

– Știi ce una, cuvioase? Mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul regulamentar.

– Ce? mă întrebă Vavila vrând a-mi umplea din nou paharul; dar nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă.

– Fiincă auzii cum de-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am terminat, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.

– Stai să… toace de utrine… nu-i așa, Grigoriță?…

– Să toaaaa… ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar, totuși, cu destulă autoritate poroncitoare în glas.

Lucrul devenea îngrijorător.

Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, că nu mai țin minte întregul șir al paharelor, să scap cumva mai teafăr, dar simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masa în fața mea, mi se părea că de-abia îl mai zăresc la o mare depărtare. Cu mare băgare de seamă îmi puteam, totuși, purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.

Glicherie intră cu o tavă mare încărcată cu fructe…

– Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă, fleacuri d-astea să aduci pentru duduci și pentru cocoane!

Noroc cu măiestria de turnat în pahare a călugărului căci jumătate din vin se vărsă pe masa.

Se auzi toaca de utrine.

– Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masa, ținându-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.

Grigoriță se uită împrejur, parcă ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțeală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se prăvale de-a dreptul pe patul ce tocmai se afla lângă dânsul și, până ce să-mi dau eu seama de strategia lui, îl și auzii horăind…

Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de seamă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu…

De dimineață mă simt cam tulbur și adăst mai mult în pat.

Pe când soarele începu a se strecura pe ferăstruica mică și să-mi zgândăre ochii pricepui așezarea paturilor. Mă scol, dau cu apă peste obraz și, ca un făcut, Clincherie intră pe ușa chiliei. Aducea o tavă smălțuită pe care văzui o carafe mare, o farfurioară cu icre și una cu pesmet.

Icrele erau sărate de nu se putea așa că sorb din carafă și descoper că e moare de varză acră. Îi tot dau, ba cu icre, ba cu pesmet, ba cu moare și mintea se limpezește. Ba chiar încep să mă simt așa de bine de mă ia un dor de ducă, de alergat pe câmpii, cu cămașa descheiată la chept și inima în vânt.

Afară se aude tropot de trăsură pe caldarâm și privesc pe gemulețul chiliei:

O cabrioletă elegantă tocmai ce se oprea în fața mânăstirii. Un aprod sari să prindă calul de winkers iar stăpâna, o magnifică doamnă, echipată de călărie, aruncă frâul și coboară regește. Apuc să văd că întinde mâna către cineva că ușa se dă de perete.

Grigoriță, verde de parcă abia ce l-o fătat mă-sa, mai să dea cu capul de tavan:

– Plec! Mă așteaptă. Nu mai pot sta o secundă. Hai de-mi ține calul și să ne luăm rămas bun.

Ce poate să facă o dragoste, dezlegată de Cotnari și Odobești, într-o noapte…

Abia îl urmez și pe pietrișul de la intrare dau nas în nas cu strașnica călăreață de șaretă ce abia aruncase hățurile la un călugăr. O iau în brațe iar dânsa protestează energic din câteva zguduituri de umeri. Mă redresez și-mi cer umile scuze și-n temenele grotești și hazlii deopotrivă apuc să văd doi ochi verzi care mă priveau malițios. De sub mâna, fermă, a cocoanei se ițește o făptură fragedă care scoate limba la mine. Mă pierd total și pământul începe a se învârti cu mine. Mă dezmeticesc ca dintr-un vis cu Grigoriță aplecat asupra mea, ce-mi dă palme, răsplată pentru înjosirile de ieri.

– Ești bine? Îngrijorarea lui nu-i jucată, îi simt panica în priviri. Eu pot să mai stau, n-o fi foc!

– Mergi! Mergi, prietenul meu. Mergi la iubirea ta.

Se urcă pe cal tot cu ochii la mine. Mă apropii și el se aplecă pe gâtul calului.

– Grigoriță… Mă tâmpitule… M-a lovit și pe mine săgeata aia, cu niște ochi verzi, de smarald.

– Ha! dă capul pe spate Grigoriță. Amu’ să vezi și tu cum e!

Mă privește în ochi și bagă pintenii în armăsar. Ăsta se ridică în două picioare și apoi se întinde în galop de-o ridicat praful și nu-l mai văd.

Mă retrag în chilie. Îmi iau tâmplele în mâini și, apoi,  sorbind din carafa cu moare de varză tot încerc să-mi aduc aminte de chipul ei. Tot ce văd pe din luntrul ochilor e doar o limbă roz și doi ochi fosforescenți. O fi o copilă? Dacă da, am să aștept… încleștarea nu mă lasă. Trag de șnurul de bumbac.

Apare un omuleț firav pentru care rasa preoțească pare să fie prea grea și-l apasă spre pământ.

– Să vie părintele  Clincherie…

– Prea fericirea sa este peste poate de îndriduit cu multe încărcări și mi-a lăsat bucuria de a vă fi umil ajutor spiritual și lumesc. Numele meu este Dorostene, prea plecat în fața dumneavoastră, boierule.

Ridic privirea și mă cat mai adânc:

– Ridică-te părinte, nu trebuie să stai plecat în fața mea.

– Nu pot să mă ridic mai mult. O copită de cal mi-a arătat calea spre umilință.

– Pricep. Dar creerii ronțăiau … Și cu ce stare te-o trimis părintele Clincherie?

– Iaca să-ți fiu de ajutor căci nu știi ce să faci și ești în mare cumpănă.

– Eu?

– Măria ta, carele fu atins de boală grea și dacă nu tămăduim la timp se poate să ducă la moarte urâtă.

– Ce boală închipui bre?

– Boală de suflet, care usucă și care nu poate fi descărcată decât prin trup.

Încep să simt unde bate.

– Nu-i frumos să spionezi oamenii.

– O fi au nu o fi frumos, fata matale e în bibliotecă. Întreab-o de letopițesul lui Vlad Dracul, ia de aici, și scoate de sub rasă o carte bătută în argint. Mâine până la prânz o vreau înapoi.

Se mai înclină o țâră apoi ridică o mână pe clanță și dispare precum o Baba Cloanța.

Mă duc spre bibliotecă, pe undeva, într-un fund de neuron, ceva îmi spune că nimic nu e întâmplător, că toate prea se potrivesc, dar nu mă pot opri.

Biblioteca nu e ceea ce, îndeobște, se cheamă bibliotecă. E o adâncitură săpată în calcarul moale al muntelui unde, mulți călugări și-au săpat chilii. Când spațiul a devenit neîncăpător l-au abandonat și au ridicat mânăstirea. Acum pare un găvan scobit în zeci de găuri, în care strălucește câte o lumânare. Un sistem inteligent de aerisire îmi aduce în nări un miros proaspăt de smirnă.

Urc, cobor trepte de calcar, ischitind în dreapta și în stânga, și brusc o văd fără să o fi văzut pe de-antregul niciodată. E ea, aplecată la o lumânare asupra unei cărți căreia vrea să-i sugă vlaga cu ajutorul unei lupe mari.

Nu e copilă, doar minion, cu părul ca o torță în lumina lumânărilor și tenul roșcovan. O săsoaică, gândesc, și parcă mă citește și ridică ochii ăia de drăcoaică care sclipesc, verde smarald, în fundul chiliei.

Pricep de ce simt asta, mă privește uimită, necrezându-și în sine iar albul ochilor holbați către mine intensifică privirea lor hipnotică.

Asta mă răcorește așa că pot să abordez ca un bărbat:

– Uite cartea pe care o căutai.

– Cum… dar cum?

Fantastic. Urmează aceiași logică ca și mine. Îi văd globii oculari cum i se învârt sub ochii închiși și apoi privirea verde care mă străpunge.

– Bravo, domnule! Mă felicită și îmi întinde o mână mică.

Am o ezitare apoi primesc în palma mea acea mânuță mica făcută parcă din fildeș. Tremurul meu cred că s-a simțit până în palmă dar mă chinui să ignor asta și-mi aplec capul. Buzele mele întîrzâie nepermis iar ea își trage mâna.

Îmi trag și eu un scaun alături de ea fără să aștept invitație.

Se pare că nici nu are nevoie de așa ceva.

– Uite, continuă de parcă ne cunoșteam de când lumea, vezi? Aplec capul asupra celui al ei și inspir mirosul părului ei și mă simt pe o câmpie plină de flori, mă trage de mână.

– De ce nu te uiți?

– Scuze, nu am abilități tehnice, eu …

– Dar asta e de bun simț, privește. Întoarce capul către mine și e prima data când îi văd chipul în întregime. Nu mă pot stăpâni. Îi iau obrajii în palme și îi sorb dulceața buzelor. Se împotrivește, mă lovește cu mâinile pe umeri dar eu nu cedez. Prinsă în capcana palmelor mele, se lasă brusc moale încât era cât pe-aci să o scap, apoi se întoarce și-mi răspunde la sărut. Limba ei, mică și ascuțită se opune atacurilor mele apoi, curajoasă se împletește cu a mea într-un sărut etern.

Lumânările încep încet, încet, să defileze către ieșire.

– Și voi, ăia de sus, se aude vocea custodelui.

Fugim fiecare la chilia lui.

Și văzui cum, când părintele Vavila, în plin patos, rădica mâinile către cer, de i se vedeau brațele vânjoase acoperite cu peri scurți și negri, se producea o tulburare printre cuconițele din primul rând și evantaiele începeau să se zbată precum aripile de colibri mai puțin la una, care avea un năcaz cu gâtul.

Din când în când îi svâcnea ba în dreapta, ba în stânga iar privirea ei iscoditoare cerceta lumea adunată la slujbă. Ticul ăsta nervos deveni o asemenea obișnuință încât, atunci când, în fine, mă descoperi, rămase pironită cu privirea în ochii mei. Ne unirăm într-o singură făptură dar totul dură doar o secundă căci, înciudată a se dea atât de ușor în vileag, domnița își strâmbă boticul înciudată și pocni așa de amarnic cu evantaiul strâns, de rochie, încât zgomotul ca de pușcătură de flintă îi tulbură, pentru o clipă, șirul gândurilor, prea vrednicului părinte Vavila. Acesta își roti privirea, o fixă pe domnișoară precum pe o gâză în insectary, iar pre când aceasta roșea violent, tuși, își drese glasul și continua predica exact de unde fu întrerupt.

La masă, la care mă nimerii în stânga părintelui Vavila, acesta mă urmări cu coada ochiului și, când ajunserăm la clapon, numa’ ce se aplecă către urechea mea:

– Apoi asta cum mai e, domnule? Nu dumneata, nu mai târziu de de două zile, ziceai că-i musai să respectăm canonul?

– La naiba cu el de canon, sfinția-ta, pre’ când se uită la tine niște ochi verzi ca de cobra regală, uiți de toate canoanele.

– Adevăr grăita-i fiule, șoptește la rândul lui, și ca să-ți speli toate păcatele ia potrivește de-un speech, da’ să nu fie ca al lui Grigoriță că spariem lumea…

 

Clincherie se strecoară la mine în chilie.

– Ai dus scrisoarea?

– Dus… am, am dus!

– Și?

Se caută călugărul prin rasă, prin anteriu, eu turbam… în sfârșit scoase o scrisorică mică și mi-o dă.

Dau de-o miros dar o duhoare de slană stătută îmi mută nasul din loc. Mă uit criminal la Clincherie și scot scrisoarea din plic.  Mai păstra încă miros de parfum, fin, franțuzesc. Vorbea simplu: „ Vin!” și parcă simt o umbra de sărut. O pun la piept și ridic nedumerit privirea către Clinchenie. Stătea smerit părând că se roagă. Pricep, și-îl omenesc. Pleacă mârâind în glugă: „lumea îi zgârcită și patimile grele…” alerg după el și-i mai dau un un ban de argint.

Mă perpelesc cu ochii pe ceas.

În sfârșit… Ies ferit, tot cu ochii cât cepele. Întuneric, doar luna ce arunca câte o geană de lumină prin fereștile mici. Mi se pare că văd o umbra și mă fac una cu peretele. Umbra se strecoară afară iar eu după ea. Realizez că-i prea înaltă și când să iau o decizie aud rumor în poiană:

– Dar, te rog să-mi explici și mie, ce căutai la ora asta afară, se aude vocea surorii mai mari.

– Iaca mă plimbam, se aude vocea înțepată a ăleia mai mici. Nici să mă plimb nu mai am voie de răul tău. Și tu? Tu ce cați aici când toată lumea doarme?

– Iaca și eu mă plimbam că n-o trebui să cer voie de la soru-mea mai mică.

Tensiunea creștea și parcă vedeam o păruială strașnică între muieri când, din stânga se auzi un glas de bariton, sobru și echilibrat:

– Vai… Dar se poate domnițelor ca să umblați, noaptea… sunt câni sloabezi…

Hai să vă conduc la chilii.

Fac zgomot de tufișuri:

– Părinte, ieșii un pic la aer…

– Iaca conducem domnițele, tocmai ce luară aer…

– Daaa! Și eu… simțeam așa… o greutate pe piept…

Ne apropiem:

– Mai schimbă, părinte și dumneata locul că de… eu numa’ pe ăsta-l știam…

– Mai zi și tu ca să știu de voi… Las că-ți arât eu mâine încă două cuiburi bune și cu iarbă deasă și continuă cu glas tare:

Domnul nostru s-a oferit să o conducă pe, onor, surioara d-voastră pe poarta din mijloc, că e mai aproape și dacă îngăduiți și eu vă voi fi companion până la cetate. Arată foarte ghotic în săgeți de lună.

O trântesc în poiană și o umplu de sărutări. Mânile mele slobode se poticnesc în tot felul de cordeluși și cearcăne de fier, mai ceva ca în chinurile lui Dante.

– Luna. Vezi Luna?

– Da, gâfâi eu, o văz. Ce nu văz e cum se scot toate astea…

– Nimic nu știi…

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s