Rechinul albastru care suge țâță

Dimineață, la șapte, cerul vrea să atingă pământul. Nori colțuroși se războiesc în încrâncenări vechi defilând în formații strânse pe deasupra noastră.

Pocnesc din deget și „neonul” tușește adânc, de trei ori: „tre’ să-l schimb și pă ăsta…”

Mă trag din pat, arunc pijamalele și trec în baie. Cancer în Antarctica… Dau cu apa călie rămasă în boiler, rânjesc în oglindă și-mi răspunde o mutră încrâncenată, acrită și paranoică. Mă bărbieresc încercând să schimb poza din oglindă dar abandonez căci oglinda pârâie…

− Asta e fratelo, bâigui de unul singur în timp ce privesc cum șunca pusă în tigaie se răsucește imaginând fractali. Trântesc și două ouă și Jo mă sună pe linia privată:

− Dacă-mi ard ouăle mi te-ai pus în cap!

− Fire a reapărut.

− Oops! Ești sigur?

− Fier de călcat pe Torpex.

− Hâu! Le-am ars…

− Vii?

− Să bobinez mortăciunile și-apar, juma’ de ceas. Lasă-mi un decor pe cât mănânc.

− Bine, șefu’!

Pun atent piper pe gălbenuș și cu o felie de pâine amestec și-apoi ingurgitez. Miammmm!

Se pare că a fost un depozit. Acum e doar o mare de table răsucite și un fum gros.

Drona care-mi filmează se ferește de un val de fum și păstrează o distanță decentă.

− Autorizare vocală, apropie la ora 11 și un sfert.

− Autorizare respinsă, modulul vocal incomplet.

− Draci! Nici să mănânci nu mai poți… Înghit, dau cu limba peste dinți și trag aer în piept:

− Autorizare vocală… și râgâi de le-or crăpat microfoanele. Panicat, Firewall-ul mi-atacă serverul.

La dracu! Autorizare video. Mă scanează și-acum toți vor vedea ce jale-i la mine. Acoper camera cu hârtia în care era împachetată șunca:

− Care râde… nu mai mișcă. Dă-mi drona aia…

− Le-am retras că au venit pompierii.

− Da’ a filmat?

− Da!

− Trimite-mi filmul. Acum! Și nu vă mai crăcănați pe fotoliile alea… La muncă! Vin și eu… acuș!

Brusc îmi rămâne dumicatul în gât.

− Jo! Jo! Să plece toți! Toți! Acum! Lansează un 66 să fugă toți!

Mă trântesc în mașină:

− Dana, ia urma lui Jo. Bagă sirenele și scoate ce poți din hârbul ăsta.

„ Hârb? Asta-m ajuns?” Centura de siguranță, în formă de degete care se întrepătrund mă încarcerează în fotoliu iar mașina scrâșnește din cauciucuri și creează panică pe unde trece răcnind din megafoane:

„Faceți loc! Atenție! Faceți loc! Poliția! Atenție!…”

Revăd imaginile dronei și mă sincronizez cu ideatica mentală. Implantul mi le suprapune: focos nuclear de 11 kilotone, model URSSS/ 19972/000AO12.

Focalizez și mai adânc, definiția e slabă și nu reușesc să mă lămuresc. O frână brutală mă readuce în realitatea curentă.

Jo mă trage din mașină cu o mutră panicată:

− Șefu?!

− Ce implant ai?

− Un 12 cu 24 la 256 de biți…

− Lucrăm stereo. Scrie: sussgan=27PREV=HTTPS;!surcei d%4DinstantDDUFT/88sig,7WZG/C2mtit, C2m6/ 0%4D, dezactivare focos USSR model 000AO12/ 1997/ 02.

− Cum? Scriu, scriu… Vrea confirmare..

− Uhh: „Rechinul albastru vrea să sugă țâța…”

− Ce?!  Vede privirea mea criminală și tastează:Hmmm! Zice că n-are rost să mai fugim… Întreabă câte bătăi are becul?

− Între trei și patru…

− Zice că o să încerce wireless dacă-i pui telefonul… mot a mot: „pi capișon”.

Mai zice că nu ăla… ăllaltul, cică știi tu!

Suduiesc adânc și dau să mă apropii, dogoarea incendiului îmi deshidratează fața și-mi simt pielea ca o foiță de pergament. Mă răsucesc precum puiul la rotisor și reușesc să plantez telefonul lângă scobitura antenei UHV a focosului.

Jo realizează ce fac și, o tonă de apă se prăbușește în spatele meu trântindu-mă de pământ. Sudui dar pot să respir:

− Nettle Jellyfish vrea confirmare în: 04,03,02,01…

Mă strâng în mine: 00.00.002…

Cu un zgomot sec o secțiune din ghiuleaua cam de juma’ de metru se desprinde și începe să baladeze pe asfaltul fumegând.

Ridic mâna și deblochez aria. Cei de la antitero și băieții de la explozivi vin trași în costume grele.

− Confirmare la două miimi. A fost aproape… A dracului de aproape.

− Să fii iubit, aud pe-un capăt de implant căci în rest e un haos grozav.

Dana trage la piciorul meu:

„Unde mergem șefu? Hârbul încă mișcă…”

− Mai ții minte Pub-ul ăla irlandez? Aruncă-mă acolo cu toate girofarurile pornite, de să crape hierea-n ei de momârlani!

… și nu mă mai încarcera ca pe Tutancavou…

Fire soarbe atent dintr-o votcă în care plutesc două măsline.

− Căpitane! Arde?

− Un tâmpit mai mare ca tine n-am văzut!

− Da’ ce-am făcut? M-am asigurat înainte.Nu era nici un homeless. Locul era degajat, curat… explozia dirijată, cum am mai făcut… sărea lozul din asigurare…

− Ești un tâmpit. Mi-apropii fruntea:

− Deschide fișierul ăla, nu ăla boule, ăla parolat. Vezi?

− De unde era să știu? Eu am respectat ordinul: pun focul și umflăm asigurarea. Nucleare rusești nu erau în schemă…

− Ai și tu dreptatea ta. Se pare că am zgândărit, de papagali, un mare rahat. cine putea ști că-n ruina aia or să-și pună teroriștii o bombiță. Nu mai e loc Dom’le… vrei să faci și tu un ban, cinstit, și te trezești cu tot felul de ciudați…Dispari. O lună de zile să nu mai exiști.

Mă trântesc în mașină…

„Ce faci? Dana? Unde mă duci?”

− Adresa s-a auto șters din toate fișierele, eu am fost rescrisă, îmi pare rău… Adio!

Mașina a parcat într-un gang întunecos.  Mă cobor. Locul ăsta îmi pare cunoscut. Simt o mișcare. A fost abia o atingere, dar mă ridic pe scara care pârâie sub mine. Încă o fulgerare. Calc în pași alfa peste o podină care mai că se frânge sub mine și camera, amintirile se prăbușesc peste mine: un copil care strânge brațul unui bătrân: „Nu-l luați, nu-l luați, e bunicul meu!”, „E mort, copilă… E mort!” „Nuuu!”. Aceiași cameră doar că din fotoliu mă privește o tânără femeie.

− Natasha! Tu! Îmi trec mâna prin cârlionții aurii și-apoi o preling pe obraz. Trebuia să-mi imaginez! Îi iau bărbia voluntară în căușul palmei și o ating pe nasul cârn. De ce te-ai deconspirat? Mă descurcam…

− Te descurcai… Prostule! Mi-a fost teamă că te pierd. Nebunule! Nebunul meu!

− Natasha… iubită mică…

− Mă iubești?

− Te iubesc în toate formele posibile. Te-am iubit copil… aici și mi-am jurat să am grijă de tine, te-am iubit când mă zgâriai ca o tigroacă în timp ce te duceam la internatul militar, te-am iubit cadet și-apoi locotenent, frumoasă mai erai și ce mândru am fost de tine, de mine, și-apoi ți-am iubit dorul când ți-ai luat zborul, când ai plecat în misiunea aia de care n-ai vrut să-mi zici nimic. Au trecut 7 ani.

De ce te-ai deconspirat?

− Nu mai era timp. Te pierdeam… Erai prea aproape. Vai! Tu nu-ți imaginezi că doar două miimi de secundă au lipsit pentru ca să nu ne mai vedem niciodată? Că n-am să apuc să-ți spun că te-am adorat precum sălbătăciunea pe dresorul ei apoi precum fiica pe tatăl ei iar, mai apoi, precum fecioara un ideal masculin. Iar acum, acum când era cât pe-aci să-mi fii răpit, precum femeia pe bărbatul hărăzit.

Iubește-mă! Încă nu cred că e adevărat.

Gâfâi încetișor și-i mângâi cârlionții rebeli:

− Altceva nu puteai să găsești? Rechinul albastru vrea să sugă țâță, îî? Benzile alea desenate…

− … pe care mi le citeai înainte de culcare. Eram sigură că-ți vei aminti.

− Un secol or să facă mișto de mine.

− Tu m-ai făcut urzicătoare…

Și pentru că asta sunt, se urcă călare pe mine și mă lovește cu pumnii în piept, ascultă de ce am dezertat și stau ascunsă aici, în casa bunicului meu: Vor să-l scoată pe Ștrumpf vinovat. Madame ex primadona și camarila de nefutuți din jurul ei a înebunit la gândul că pierde președinția pe care și-o dorea cu atâta ardoare ca să-i bage trabucul în cur lu’ bărbată-su care a umilit-o atât și-acum, nu-i pasă,  vrea să guverneze printre morminte. Ștrumpf a fost atenționat de ruși, discret, printr-o ziaristă, și-a părăsit în grabă orașul.

Tu, în prostia ta cu incendierile, le-ai stricat, absolut surprinzător, socotelile. Acum toți dau vina pe tine, ai ajuns un fel de „Inamicul public nr. 1”

Dar nu se vor lăsa. Deschide secțiunea A5 îți trimit ce-am reușit să aflu.

Parolează cu, rechinul care…

− …vrea să sugă țâță! Dihanie mică… să sugă! Aaaa!

− Mă gâdili! Oooo! Țara arde…Nu fi nebun!

− Încerc!

− Ce facem? Eu sunt „compromisă”, Jo a fost arestat și tu ești cel mai căutat om din țară…

− Dă-mi-o pe Dana înapoi. Fă-i legenda asta. O’Marley e mai presus de orice suspiciune și-i ce-a mai bună ascunzătoare.

„Bună dimineața, Sefu’, doamnă… cred că am lipsuri în…și sunt în casetă. Șefu’? Înțeleg. La alcoolicul de O’Marley!”

Hruba lui O’Marley e sufocată de calculatoare iar aerul aproape irespirabil din cauza ionilor pozitivi.  Ne privește și exclamă:

− Peste poate! Natașa, ai pus botul la boșorogul ăsta?!

Îi trece când îi pun povestea pe tavă.

− Groasă, copii. Ce căutăm?

− Poloniu. Orice armă nucleară lasă o dâră de poloniu.

− O să trebuiască să vorbesc cu frații ruși și-or să vrea ceva la schimb.

− Zile că marușca dansează: Прость меня за все любимоя …

− Zici vorbe grele…

− Dacă mai apucăm… am să-mi pun cenușă-n cap!

− Sateliții scanează, urme de poloniu, ai harta. Rușii or să vrea ceva în schimb…

− Dămi-l pe Big Jeg.

− Dar nu pot… Cum…

− Jucăm totul pe-o carte. N-avem timp. Fă-mi legătura!

− Big Jeg? Andew… Zi-i lui Big Jeg că un ofițer de poliție îl caută într-o problemă patriotică și de mare stringență. E urgent copil, scoală’l și de pe căcătoare!

− Cine ești tu?

− Trimit acum informații. Nu avem timp. Tu ai cea mai rapidă formație. Am vorbit la „dezastre” nimeni nu va întreba nimic. Veți primi câte un contor și apoi vreau să cotropiți autostrăzile. Nu discutați! Unde se mișcă acul trageți fără somație.

O jumătate de milion de motocicliști au împânzit toate șoselele. Fiecare mașină mai mare ca un șobolan era scărchinată la sânge.

În ciuda acestei extraordinare desfășurări de forțe motocicliștii nu reușesc să depisteze nimic suspect în timp ce luminițele de pe harta lui O’Marley se sting misterios, una câte una.

Să-nebunesc.

Mă sună BigJeg:

− Patriotic, căpitane…  Am văzut cum ai dezactivat focosul ăla, dar toate au o limită. Eu îmi retrag băieții… deci?

− Nu mai știu… Am creierul încleiat. Știi că am răspuns la enșpe mii de apeluri aseară?

− Bro! Mă jignești! Tu știi ce-a fost aici? Iar copiii-ș cer tainul… Numa’ benzina plus că i-am scos din interes… acu’ tre’ să tragă la dos și vor loz!

− Cum ai zis?

− Ce-am zis…

− Ai zis că să tragă la dos.

Unde să tragă la dos? Îî? Unde pot să dispară, de sub nasul nostru, niște focoase nucleare? Unde Big Jeg?!

Înc-un șut, Big Jeg. Încă unul, decisiv! Ascultă…

− Da’ ce faci?

− În weekend patroane. Iaca și eu, vă pupă Natasha… Zi fată și tu ceva.

− Te pup dulce El Comanditore!

− Vezi?

− Ai deschis și tu un televizor?

− Neeee… suntem ocupați aici…

− Aha! Și nu știi nimic de o juma’ de milion de motocicliști care au luat cu asalt toate metrourile din țară…

− I-auzi Natașa?! Pornesc televizorul. Hopa! 14 focoase nucleare în metrouri, abominabil.

I-au prins pe criminali?

− Erau armate să declanșeze toate la zulu 00.00. N-au prins pe nimeni dar sunt acuze serioase la cel mai înalt nivel. Dau vina unii pe alții… conspirații, ruși, trădare… e circ mare.

− Aha! Deci… îndeamnă că n-au explodat…

− Ce mă enervezi! Normal că nu și asta pentru că cineva, nu se știe cine, a transmis parola wriless: ”Прость меня за все любимоя …” și s-a semnat:

”Rechinul albastru care suge țâță”. Îți sună cunoscut?

− Parcă-s niște benzi desenate, de-i citeam lui Natașa când era mică. Patroane… nebuna n-o să se lase, o să inventeze altceva…

− Pușchea pe limbă!

***