Îngerii

O văd cum se zbate, oare de ce mă exprim la feminin…?

Jeturile de plasmă rece îi răpesc, încet, încet, toată energia.

Simt o răscolire și mai fac o încercare de comunicare.

„Și noi avem îngerii noștri” decodifică translatorul și apoi o pierd într-o mică explozie de energie.

Mă răsucesc, cumva dezamăgit. Împreună cu Greeg și Doru ne întoarcem în jedilnica. Valurile de raze gama ne scanează atent, descoperă o particulă și o anihilează . 

− E clar. Și ei sunt ca noi. Sunt doar o avangardă.

− Nu pot fi de acord, protestez, asta o știam de mult… a fost un ultim gând, s-a retras în ultimul moment, pricepi? Ultimul.

− Filozofați mai încolo, trebuie să stabilim noul prag. Ne retragem sau avansăm?

− Eu nu pot gândi bine , simt că-mi scapă ceva. Mă duc să mă întrupez. Mențineți linia chiar dacă trebuie să dați drumul la gerodipozi.

Îmi iau avânt și mă lipesc de pielea universului. Mă preling prin paradoxuri și mă extrag în vid.

N-am ratat niciodată. În fața mea e Luna iar în spate…  Terra în toată splendoarea ei.

 

Intru în atmosferă cu o senzație de regret: „Încă nu se poate face nimic.”

Deja simt puterea planetei, electronii își capătă, instantaneu, personalitate, încep a se ordona riguros, forțând atomii să-și reconsidere opțiunile personale și să-i oblige la prietenii până mai adineaori , incerte. Pe măsură ce cobor încep să mă transform: atomii se unesc în molecule, moleculele sporesc în structuri din ce în ce mai complexe și… pășesc în fața casei cu rucsacul în mâna dreaptă și buchetul de flori în cea stângă.

− Tata! A venit Tata! țipă mezinul Ioan, oscilând între a sări de gâtul meu sau ai anunța pe ceilalți. Într-un final mai țipă odată: A venit tata! și mi se aruncă de gât.

− Încet, tigrule, că mă dobori! Din spate vine fratele Petre ținând de mână pe gemenele Maria și Ioana.

Mă las în genunchi și-i cuprind pe toți. Ecaterina își șterge, agale, mâinile de șorț, și mă privește :

− Ai întârziat… se răcește mămăliga.

 

De șapte ori. De șapte ori, cel puțin de când am eu conștiință, omenirea s-a autodistrus. De câteva ori, aproape ireversibil… Impasul decorporalizării se pare că este de netrecut. Ruperea de carne, de ecosistem, de simbioza care leagă toate structurile vii s-a soldat întotdeauna, fie cu distrugerea celorlalte ființe vii, fie prin autoanihilarea celor abia create, rămase fără un scop în sine.

 

Stau întins pe spate, cu Cati moțăind pe brațul meu, privind spuzeala de stele a Căii Lactee. Memoria mea genetică mă aruncă-n amintiri:

Când, prima oară am reușit să separăm spațiul de timp, prima grijă a fost să căutăm frați întru rațiune, dar oroare, am găsit doar un imens pustiu.

Condițiile unice, căci jocul probabilităților a produs doar un singur număr câștigător, au făcut ca doar pe o singură planetă, pierdută în imensitate, să apară viața, o viață fragilă și incertă prin tocmai definiția ei: supraviețuiește doar cel mai puternic.

S-a încercat aclimatizarea pe alte planete, cu condiții asemănătoare, dar nimic nu a rezistat. Ființele au refuzat a se reproduce în afara mediului lor și s-a abandonat.

Târziu am realizat că atât poate viața să ofere, așa că străbunii noștri au lăsat mai întâi informații în staze temporale apoi prin intermediul unor supraviețuitori anume pregătiți pentru a schimba cursul evenimentelor.

Rezultatele au fost catastrofale și eram aproape de a pierde totul. Ultimul mare război, devastator, a adus planeta la starea sa de acum un miliard de ani.

Am mai rămas doar noi, o mână de decorporalizați și-o planetă atât de rănită încât se transformase într-un iad de lavă.

 

Cati se răsucește pe brațul meu și mă privește cercetător:

− Războiul vostru… războiul vostru, de-acolo din ceruri, merge rău?

Am un spasm muscular. Mă ridic într-un cot, aproape violent:

− Ce-ți veni? Ce război?

− Mă crezi femeie proastă… Crezi că nu știu unde pleci… când pleci, crezi… așa crezi tu: că eu sunt o femeie proastă. O lacrimă îi curge așa cum stă răsturnată de ridicarea mea intempestivă. O culeg pe buricul degetului și-o duc la gură: e sărată și din ea fiori adânci se răspândesc în trupul meu. O încalec și-i prind mâinile în palmele mele. Mă apropii încet, încet, până când buzele noastre aproape se ating dar doar atât. O privesc din nou, cu alți ochi, miriade de gânduri se amestecă din nou în mintea mea iar ea pricepe și văzându-mi încleștarea ridică capul și-mi fură un sărut. Scurt, abia o atingere, o descărcare energetică, un puls. Îi eliberez brațele și-mi preling mâinile sub gâtul ei firav. Îi ridic capul spre mine și-o acoper cu mii de sărutări.

− Ajunge, ajunge, nebunule, gâfâie. Te cred! Te cred că mă iubești, dar…

 

− Trebuie să plec.

− Știu. Ți-am pregătit merinde.

În fața casei îi mai îmbrățișez odată pe toți:

− Acum, trebuie să plec… Dar mă voi întoarce și am să vă aduc  jucării… multe… frumoase…

− Tati! mă strânge de gât Maria iar ceilalți îmi sar de gât.

− Aceștia sunt îngerii tăi, îmi mai zice Cati. Să te întorci la ei.

 

În vâlceaua din spatele casei încep să mă decoporalizez, mă ridic spre limita atmosferei și-ncep să gândesc din ce în ce mai rațional:

 „Așa a fost mereu, totul. Când conștiința a învins, omenirea s-a aflat în fața unei uriașe dezamăgiri, aceea de a fi singură, și-atunci s-a autodistrus.”

Un șarpe insiduos nu-mi dă pace și șuieră în mintea mea omenească care tocmai ce se disipează în atmosfera planetei.

 

− Care-i starea?

− Nu ai să crezi dar nu avem nici o intruziune, de când ai plecat tu.

− Pregătește-mi o stază. Mă duc la ei.

− Ce faci? Vrei să te sinucizi? Trebuie să-ți amintesc că mai suntem doar doisprezece și starea Terrei indică un conflict iminent în proxima temporală și că…

− Fă cum ți-am zis.

 

Flancat de gerodipozi, n-am reușit nicicum să-l conving pe Greeg că nu voi avea nevoie de ei, mă apropii de pielea universului.

Aici a fost prima spărtură, valuri tulburi indică spațiul timp deformat prin care au sosit vecinii.

Primesc semnale de la gerodipozi cum că au angajat lupta. Îi pun pe toți în așteptare și gândesc cât pot eu de tare:

„ … și noi avem îngerii noștri!”

Chestiile verzi, unduitoare, care ne-au dat atâta bătaie de cap, se retrag iar intrarea în tunelul protodimensional este liberă. Îmi verific elementele de stază și avansez prudent. Traversez pielea universului într-o stare de febritilitate  crescută și…

− Tata! A venit Tata! țipă mezinul Ioan, oscilând între a sări de gâtul meu sau ai anunța pe ceilalți. Într-un final mai țipă odată: A venit tata! și mi se aruncă de gât.

− Încet, tigrule, că mă dobori! Din spate vine fratele Petre ținând de mână pe gemenele Maria și Ioana.

Mă las în genunchi și-i cuprind pe toți. Ecaterina își șterge, agale, mâinile de șorț, și mă privește :

− Ai întârziat… se răcește mămăliga.

 

                                                           ***

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s