Marea evadare (V)

Trebuie să-mi schimb look-ul. Îmi trebuie o identitate nouă, la clinica aia n-o să meargă ca la papagalii ăia de țigani. Bubu protestează din nou. Îmi parvin de la el idei socialiste și-o atitudine pacifistă: „ Neee, copile! Nu merge așa. Cu inculții am scos-o cu-n levier, dincoace e altă horă. Ciocul mic. Când oi fi tu la comandă am să-ți urmez ordinele.” Se zbate violent în colțul lui, dar îi construiesc o închisoare virtuală, și-l las mofluz cu mâinile agățate de gratii.

Mai întâi, la frizerie. Tot. De la cap la picioare. Patronul radiază, de mult n-a mai avut un asemenea client. Ies revigorat și intru într-un magazin de confecții. Mă las tras la țol, comand și niște schimburi și le îndes în geanta meșterului.

Mă privesc în oglindă:

Îmi apare un tânăr cam la treizeci de ani, cu părul deja grizonat, aruncat pe-o parte, care pică, când și când, peste o frunte înaltă pe care trăiri intense au săpat șanțuri. Privirea căpruie ascunde, mulțumitor, o ușoară tulburare, dar focalizez și impun o privire mai fermă. Bubu se apropie și se contemplă. „N-arați rău, dihanie!”, îl complimentez, iar el se rătăcește în imaginea aia. Îl las, profitând de acest respiro, și încerc să văd ceva și de mine. Nimic! Vid absolut.

− Hai! Îl smulg din adorație, nu-i bine să ne afișăm prea mult. Nu poți ști ce gândesc țiganii… poate chiar acum ne caută să ne pună chielea pe băț! Se retrage în pacifismul lui, iar eu intru la o marochinărie de unde iau o geantă corespunzătoare imaginii mele actuale. Ochesc un tomberon mai discret și arunc boarfele băieților din triaj, mulțumindu-le, încă odată, în gând.

Mie foame. Intru în primul restaurant din centru.

− Ce-i bun de mâncare azi?

− Avem o ciorbiță de perișoare pe care domnul o va aprecia cu siguranță, iar la felul doi, antricot în sos natur, cu garnitură de cartofi și legume, frigărui cu garnitură, mici cu muștar sau maia de ardei iute.

− Mergem pe perișoare și antricot. Adu-mi ceva tare. Nu neapărat din comerțul „socialist”. Pricepi? …și ultimile numere din ziarul local. Se face?

− Imediat, domnule! șoptește cu mâna strategic dusă la ureche: avem o pălincă de mere la șaișcinci de grade… să mă pomeniți!

Suntem amândoi mulțumiți, Bubu chiar radiază pe de după gratii și-mi cere să-l eliberez, că o să fie cuminte… dar nu-l mai aud. Un suflu puternic mă aruncă de pământ. Aud voci, strigăte, țipete… eu țip: Prin dreapta! Ne-au reperat! Fugiți! Prin dreapta! Executarea! Încă un val de foc și…

− Domnule! Domnu’? Vă e bine?

− Da… O noapte nedormită, stresul… Mi-e bine! Nota, te rog!

Achit și ies cu Bubu-n creier. A devenit cam nesimțit. Îi mai trag o palmă și transform gratiile într-un perete de beton. Am nevoie de puțină intimitate căci nu mă simt prea bine.

Stau pe o terasă, cu o halbă în mână și încerc o introspecție. A fost ceva real, atât cât poate fi de reală toată această nebunie? Senzațiile au clare, realmente timp de trei- patru secunde am fost acolo unde bănui că-i viața mea reală, o luptă? un război? sau totul e doar tot un vis indus și eu sunt prins în această buclă… Bubu sparge cu niște pumni de oțel zidul meu de beton, iar eu vărs berea pe mine:

E clar! Nici o buclă. Bubu se redescoperă și pe măsură ce o face mă împinge încetișor afară din viața lui, acolo unde, se pare, mi-am găsit un refugiu temporar. Are încă o conștiință de copil așa că îl pot amăgi. Înainte de a se dezmetici îl leg fedeleș și-l trimit înapoi în celulă. De data asta nu mai este o construcție fizico- mentală ci o prelungire a minții mele. Orice mișcare va face, o voi resimți și eu.

 

Cum sunt un nobody, nu mă pot caza la hotel, telefon nu pot să-mi iau, de dormit pe vreo bancă nici nu poate fi vorba, iar o adăstare în gară ar fi precum mi-aș căuta-o cu lumânarea. Deci: o gazdă!

Fac o listă cu adrese luate din jurnale și iau un taxi.

− Sărut mâna doamnă! Am citit anunțul… Nici o cameră la hotel, s-ar putea, dacă nu s-a ocupat, o noapte, poate două… plătesc cinstit, dar vreau acces la internet.

La a treia încercare, o madam singură care închiriază pentru elevi. Se bucură de-un ban în plus:

− Vai… Un domn atât de distins… Dar se poate… Nicușor are de toate, că d-aia-i la informatică. Dacă știți cum se pornesc chestiile astea… Nu consumă mult curent, că l-am verificat.

− Totul este perfect și, pentru că nu se știe, eu am să vă achit pentru trei zile, deși nu cred să stau atât. Mulțumesc!

Puștiul chiar le are pe toate.

Caut pe NET o postare de buletin așa, cu o definiție mai mare, o salvez într-un program de retușare foto și-mi trag o poză cu camera de la laptop, o cropez, îi dau un ajust pentru temperatura de culoare și o aplic peste original. Bag plasticul pe care l-am luat de la bricolaj în imprimanta lui Nicușor și-i dau enter. A ieșit perfect. Las, de-o țigară, să se usuce, și-i trag trei ture de spray din lac alchidic.

Nici de nou nu arăta așa. Sunt conștient că nu va rezista la nici o scanare, dar unde vreau eu să merg nu cred să aibă.

Îmi mai trebuie niște legitimații, mă pun pe treabă.

Un ciocănit, discret, în ușă.

Mă ridic. Doamna proprietar:

− Nu vă fie cu supărare… Avem un obicei al casei, nu este un five o’clock, e prea devreme pentru noi, balcanicii, dar la șapte, orele nouă spre zece, ne adunăm în living. Poate ne onorați!

− Desigur, Doamnă!… Absolut!

„Asta-mi mai trebuia” ronțăi iar Bubu se zbate în tentaculele cu care l-am țintuit în carceră.

Mă îmbrac la costum și mă privesc în oglindă: Bubu chiar arată bine, un mascul în toate potențele lui, simt o zvârcolire, dar doar de-o emotivitate. „Copile! Privește și vezi cum se procedează în societate!”

În societate, adică într-o mică rotondă cu vitraliu deasupra, am fost prezentat, oarecum misterios, precum: chiriașul nostru de două nopți. Doamnele, cinci la număr, oscilând tot în jurul acestui număr, cu oare ce up-datări, fac parte din diverse comitete, redacții literare, organizații de binefacere, five o’clock-ul de ora șapte seara fiind, în fapt, o dare de seamă. Se recită cu glas tare ultimile poezii primite, se dezbate și, când obosesc, se întorc spre mine.

− Ne-ați suportat sporovăiala ca un gentleman, dar să nu credeți c-ați scăpat. Amfitrioana toarnă atent ceai în cești și mă privește în ochi:

O să ne recitați o poezie, nu-i așa? Am văzut dorință în privirea Dumneavoastră…

Dau să-mi dreg glasul și mă trezesc trântit jos. Bubu pune un picior pe umărul meu, rotește privirea scanându-le pe doamne și începe să declame:

„Porți în palme

urma chipului meu,

săpată acolo

din vremurile

când visul avea trup;

Nostalgia roade în suflet

ca o daltă

săpând în amintire

numele meu…

Trupul mi-e însemnat

cu atingerile tale

ca o hartă

a căutării de sine

din vremea când

îți căutai jumătatea

cu degete înfrigurate

în moliciunea caldă

a lutului meu…

Era o vreme

când izvorul cuvântului

răcoarea câmpiile iubirii

de soarele dogoritor

al dorințelor,

când noaptea lumina

căutările dintre noi

legând dorurile leagăn

de marginile timpului,

ca inimile noastre

să poată bate la unison

secundele.

Era o vreme

când ne aparțineam

ca două jumătăți

ale aceluiași întreg…”

− Vai… Dar domnul e poet! De ce n-ați zis? Ne-ați lăsat, aici, să cârcâim ca niște găini bete…

Eu mă lupt cu Bubu, încerc să-i explic că nu-i bine, doamnele s-au ridicat în picioare… intolerabil.

Îl leg pe Bubu cu încă o serie de funii și-l trag înapoi: Stai dracului aici!

− Nu, doamnele mele, doar o poezie care mi-a plăcut…

− Vai… Da! Ce drăguț!

− Mâine trebuie să mă scol devreme… cer scuze.

Mă retrag în proteste… mai aud:

− Omu’ are mâine treabă, iepelor! Gata! Să facem liniște!

Mă întind în pat. Valuri de impresii trunchiate se reped asupra mea. Încep să dârdâi necontrolat apoi simt o liniște, Bubu a preluat controlul. Se apleacă asupra mea și mă privește:

„Mă vezi? șoptesc. Da! Semeni cu mine, parcă te-aș vedea într-o oglindă, doar că ești mai bătrân…

Zi-mi un an, Bubu. Ce-ți vine-n minte. Două mii șaptesprezece? Oooo! normal că sunt mai bătrân… Pe-aici, cât am putut să miros, e mai târziu… Dormi, Bubu, dormi! Mâine o să avem o zi grea!

 

 Bubu doarme. E prima oară de când suntem legați ca doi frați siamezi. Pe o conștiință paralelă, aproape incomprehensibilă, se derulează niște evenimente, trunchiate. N-am timp de asta. Mă duc la geantă și scot pistolul luat de la țigani. Îl privesc mai îndeaproape: e o copie, o replică de la un P 226, un pistol bun, dar în varianta asta mai mult enervează adversarul decât îl oprește. Scot din sacoșa cu chestii luate de la bricolaj bucata de sârmă oțelită. Măsor adâncimea țevii și tai o bucată. Îi pilesc, atent, vârful și-i dau drumul să cadă: se înfige în tăblia de lemn. Înfășor tifonul în fața și în spatele micii săgeți improvizate și o împing pe țeavă. Intră fest, fără joc sau prea greu. Deblochez cele două siguranțe și țintesc în catul ușii. Cu un pufăit, sârma mea s-a înfipt zbârnâind, exact acolo unde am țintit, de la trei metri. Iese greu din lemn. Blochez pistolul și o introducdin nou, adânc, pe țeavă. Nu se vede nimic. Pun pistolul la loc, în geantă, și mă întind în pat. Poate-oi dormi și eu, o țâră.

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Marea evadare (V)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s