Marea evadare (VII)

Cu planul clădirii bine întipărit în minte, mă strecor prin culoare interminabile și ajung într-un hol central. E cel înspre care duce aleea principală și urcă scara impozantă din marmură. Locul e pustiu căci e ora unsprezece, ora de gustare. Traversez nonșalant și intru fără să bat la ușă.

Din spatele unui birou din lemn de nuc, directorul ridică spre mine o privire grea:

− Intră Darius! Te așteptam!

De după cele două draperii apar doi infirmieri solizi care-mi prind bicepșii într-o încleștare de oțel și-mi sucesc mâinile la spate. Nu pot decât să constat că toată aventura gândită de mine e un fiasco total.

− Darius, trebuie să recunosc că sunt impresionat. Iese pe de pe după birou și se apropie. Îmi ia bărbia în palme și o ridică la înălțimea ochilor lui. Privirea-i joacă în mii de nuanțe și-n toate recunosc doar cruzime, curiozitate și, adânc, o panică anquasantă.

Îl scuip în ochi și, aproape instantaneu, primesc o lovitură în ceafă care-l scoate din joc pe Bubu.

Rămân cvasi inert în brațele infirmierilor urmărindu-l cum se duce la micul lavoar unde se spală pe față și se dezinfectează, meticulos, cu lichide scoase din tot felul de șipuri de sticlă.

Revine:

− Ar fi trebuit să fii mort. Mort de o sută de ori. Mort! …Și tu îmi vii, aici, în casa mea, în biroul meu, în costum de cinci sute de euro, tu, pe care țiganii te-au aruncat în fața trenului?

Mă caută prin buzunare, scoate legitimații, buletinul…

− Extraordinar! Găsește pistolul pus la centură. Nu pot să cred!? Ce pizda mă-tii ești? Agentul 007?

Mă țintește și apasă pe trăgaci. Dacă-aș avea. cât de cât, control asupra lui Bubu, cred c-aș transpira intens. Așa, pot doar să-l urmăresc cum se chinuie cu pistolul. E clar că nu a mai avut așa ceva în mână și-l văd cum se enervează și-ntr-un final îl aruncă într-un sertar al birului. Oftez. Era aproape. Dacă debloca și a doua siguranță toată distracția se încheia aici.

Se pare că și Don Director nutrește aceleași sentimente confuze căci, după ce mai face câteva ture pe covorul persan, cu mâinile la spate și falca înainte, se oprește brusc și comandă:

− La camera doi.

Aici sunt așteptat de o asistentă cu aspect cunoscut:

− Domnu’ Apostu n-are rude…scoate bancnota de 50 de lei și mi-o aruncă în față. Privirea de mămică grijulie de până mai adineaori se schimbă, ochii verzi sclipesc din crețurile ce i-au înconjurat, iar grimasa buzelor care se fac pungă nu-mi mai oferă nici o speranță. Se apropie cu seringa în care e ceva de culoare portocaliu închis, țintind jugulara lui Bubu.

De data asta, și eu mă cufund într-un întuneric de nepătruns.

 

Întunericul devine nuanțat. Este o liniște ireală și totul e albastru. Mă simt ca prins în melasă, mii de fire mă leagă și-mi încetinesc mișcările. Ceva vine spre mine, rostogolindu-se. Oroare: e o așchie de oțel care trece la câțiva centimetri de obrazul meu. Mai văd și altele, una mai mare și răsucită ca un fractal intră silențios în pieptul meu, ricoșează elastic, și-mi văd sângele, niște bule mai mici, sau mai mari, care explodează în ralanti. O altă așchie îmi intră în abdomen și o pierd într-un plescăit grețos,  aerul parcă se subțiază iar un sunet gros, aproape infrasonic, se năpustește asupra mea.

 

Fără timp, fără spațiu… sunt doar o ideie încă conștientă de corporabilitatea ei care se zbate precum o omidă atinsă pe perișori. În zvârcolirea ideatică lovesc alte idei, unele consacrate, stabile, cu țel, altele asemănătoare mie, rătăcite, pierdute în acest no mand lands.

Refuz aprioric această stare și, cum nu primesc de nicăieri un răspuns, mă sinucid într-o explozie apocaliptică.

 

Sinuciderea e în fapt un bec cu neon către care sunt holbați ochii deschiși ai lui Bubu. Încerc un dialog și primesc informații trunchiate. Bubu e drogat. Îi mai rău ca înainte. Nu mai știu nimic de corpul meu și probabil am murit, acolo, în viitorul pe care l-a întrezărit Bubu, și nici nu pot să coexist cu structura intimă a lui, care să-mi permită accesul la funcțiile psiho-motorii.

Dar înapoi în neantul acela neeuclidian nu vreau să ajung:

− Bubu! Scoală mă! Nimic. Scoală mă că… nu’ș ce-ți fac! Nimic.

Încep să meditez: câtă vreme am gânduri omenești, am conștiința mea individuală, înseamă că am revenit în creierul lui Bubu.

Creierul, ca să emit o platitudine, e mare. E mult mai mare decât nevoia intrinsecă a proprietarului, și asta pentru că păstrează locuri pentru toate experiențele anterioare pe care specia le-a avut. Sunt grote nefolosite, dar în spiritul de mare risipă al structurilor vii, au fost lăsate acolo, că nu se știe, odată și odată va fi bun în supraviețuire, ceea ce și cazul, acum.

Un sistem nu poate fi conștient de altul decât prin interacțiune. Deci, să interacționăm.

Întind axoni pipăind de jur împrejur. Mă retrag atunci când găsesc sinapse compromise de drog și găsesc o cale paralelă. Pe aici nu a mai trecut nimeni, de mult. Omul era ființă acvatică  în glaciațiunea Riss, de acum trei sute de mii de ani, când ne-am retras în mările calde de la ecuator.

Fixez mușchi nefolosiți, dar funcționali fiind prinși în musculatura ulterioară, izolez trasee multipexate de nervi, și dirijez un aport de glucoză și adrenalină prin circuitele limfatice.

O să-i administrăm lui Bubu un șoc echivalent cu o defibrilare la două sute șaptezeci de juli.

La comanda mea, toți mușchii se contractă iar adrenalina curge valuri.  

 

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Marea evadare (VII)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s