Marea evadare (VIII)

Stângaci, trupul lui Bubu se ridică ezitant, apoi cade pe-o rână. N-am control asupra urechii interne, acolo unde miriade de cristale zaharide se rostogolesc într-o incintă tapetată cu terminații nervoase care, la rândul lor, compilate, ne spun unde-i sus, stânga, dreapta și jos, cu o acuratețe de o sutime de arc. Mă învârt prin zonă dar peste tot dau de sinapse blegite de drogul, în exces, pe care l-a încasat Bubu.

Încerc altfel, relaționându-mi poziția la distanțele relative pe care le pot discerne cu privirea stereoscopică și, surpriză, de undeva, din neanturi ancestrale, îmi sare în ajutor al treilea ochi.

Într-o tranziție bruscă mă văd, fără mijlocirea ochilor, sau mai degrabă: îl văd pe Bubu, căci, acum distincția pare mai netă, căzut pe-o rână. Precum un scaner, mă pot roti de jur împrejurul meu și simt că pot a-l teleghida ca pe o marionetă. Comenzile sunt ușoare, e suficient să gândesc iar trupul lui Bubu, supus acum interacțiunii altor forțe, misterioase, se conformează cu lejeritate de parcă nu ar avea masă și inerție. Calc ireal, practic neatingând dușumeaua, către ușă și aici am surpriza vieții mele: când dau să deschid ușa mâna se comportă ca o plastilină moale care se turtește și curge pe clanță pentru ca, mai apoi, când retrag mâna, să se reîntregească. Bubu, drogat cum e, n-are exaltări talamice, rămân doar eu, în stare de rațiune pură, să mă minunez, pragmatic, constatând că sunt într-o altă stare de agregare a materiei, una în care legăturile atomice sunt mai slabe, iar eu sunt într-o fază lichidă, spre vâscoasă.

La aceiași concluzie ajung și cei doi infirmieri care, probabil pândeau pe după ușă.

Încearcă să mă apuce, dar eu sunt ca o gumă elastică și mă scurg din mâinile lor. Observ cu un amuzament absolut irațional cum li se zburlește părul pe ei, holbează ochii, pentru ca în final, să-și piardă complet mințile și să fugă răcnind.

 Calc, la fel de aerian, pe urmele lor, încercând să refac un traseu către biroul directorului. Starea asta paradoxală mă lipsește de un control fizic, sunt doar voință, așa că experimentez. Cum nu pot să deschid uși, descopăr că, totuși, mă pot strecura prin cele mai mici spații așa că, în căutarea mea îmi strecor capul prin găuri de cheie, prin rosturi de tâmplărie, prin ferestre întredeschise, peste tot semănând o groază talamică de nedescris. Nebunii își ies, realmente, din minți, iar spitalul începe să clocotească precum un cazan supraîncins.

Mi se pare că descopăr câteva similitudini și încep să avansez, plutind la câțiva centimetri de poteaua de marmură, către holul central.

În urma mea, haos total.

Ignorând, olimpian, toate manifestările de nebunie paroxistică, dintr-un spital de nebuni, mă apropii de ușa impozantă, capitonată cu piele bătută în ținte de bronz, de la biroul Directorului. E aproape etanșă,  dau câteva ture aeriene inspectând pereții și descopăr, totuși, o ramă de fereastră închisă neglijent. Mă strecor în birou. Medicul cu-i aici, mai dau o raită pipăind în dreapta și-n stânga și simt puterea glandei pineale slăbind. Devin din ce în ce mai greu, senzații se năpustesc asupra mea dimpreună cu comentariile a două creiere frustrate și, consider că-i indicat să adăstez undeva. Ochesc un fotoliu comod și-mi depun substanța eterică, în curs rapid de materializare, în el.

Afară e o mare disperare, se aud răcnete, zgomot de geamuri sparte și de mobile răsturnate, precum și zgomot de sirene de ambulanțe și poliție.

Eu încep să mă simt. Cu un declic, apare și Bubu, lejer năuc și acuzând dureri peste tot, dar mai ales la ceafă, unde în ultimul timp a tot primit „încurajări” colțuroase, așa că începem să ne oblojim unul pe altul, cu ochii la ușa impozantă din lemn de nuc.

 Îl așteptăm, amândoi, pe Don Director!

 

E bun. E foarte bun. În jumătate de oră face ordine într-un spital atins de apocalipsă. Îl aud dând indicații precise, hotărâte, vacarmul slăbește, mașinile de salvare, de pompieri și ISU se retrag și se face liniște.

Mai aud rumori în dreptul ușii, o cheie răsucindu-se în broască și-l văd intrând intempestiv. Nu mă vede. Se duce către una din ferestrele înalte, care dau înspre alee și rămâne, vibrând talamic, privind în gol, cu mâinile mari, de plugar, aduse la spate și tot săltând pe vârfurile picioarelor. Se liniștește, încet, și ceva, probabil privirea fixă din ochii lui Bubu, îl avertizează subliminal. Rămâne nemișcat, personificarea vie a prădătorului care se simte, la rândul lui, vânat.

Se întoarce lent.

− Tu! Blestem! Blestemul meu…

− Eu. Si nu vei scăpa până nu-mi vei zice tot.

− Ha! Deci încă nu-ți amintești nimic. Bine. Înainte de a încheia, definitiv, toate astea, poate că-ți sunt dator cu o explicație: suntem frați gemeni, dar bivitelini, de-asta semănăm și atât de puțin.

Eu m-am născut primul, tu aveai cordonul ombilical răsucit pe după gât și ai fost declarat mort. Ai fost înfășurat într-un scutec și trimis la morgă. Inexplicabil, ai început să țipi pe masa de disecție, speriind pe toată lumea, a fost chemat directorul, avea-i un APGAR infim, sub orice șansă de supraviețuire iar tu continuai să-ți răcnești dreptul la viață.

Directorul si-a declinat competența către tatăl nostru, celebrul chirurg Ionesco, care nu te-a dorit. Avea deja un fiu de trei kilograme șase sute, iar un handicapat nu intra printre proiectele sale viitoare așa că te-a condamnat la moarte. Și-a luat odrasla ce și-o dorea și a plecat.

Ce mintea lui nu putea să discearnă e că nu toți sunt ca el, cruzi și pragmatici. Directorul nu a avut inimă de-o pruncucidere și te-a băgat într-un incubator, iar apoi, la primul deces prematur, te-a înlocuit dăruindu-te unei familii care de mult încerca, fără succes, să aibă un copil.

Și-am crescut. Eu, răsfățatul unei familii de intelectuali, cu cei mai buni profesori, fără a cunoaște ce sunt lipsurile materiale, tu; într-o familie de funcționari, un pic peste medie, cu grave probleme de sănătate, dar cu un spirit viu, mult peste medie.

Peste tot ne-am lovit unul de altul: la olimpiade tu luai mereu locul întâi, iar eu locul doi, ai devenit obsesia mea. Dorința de a te învinge pe plan intelectual s-a transpus într-o dorință de a mă realiza pe plan sportiv, dar și aici eu rămâneam mereu locul doi, mereu găsindu-se cineva mai bun ca mine, în timp ce tu ajunseseși campion zonal la șah. Așa că totul s-a transformat în ură.

Inerent, familiile noastre se cunoșteau, taică-meu, deși indispus de fiecare dată când veneam doar cu locul doi, în pragmatismul lui gregar, te dorea ca pe o viitoare investiție, ceea ce a și făcut: am intrat amândoi, cu medii mari, la medicină. Ce-i șase ani de studii au fost un șir neîntrerupt de umilințe pentru mine, căci în ciuda tuturor eforturilor mele erai mereu cu un pas în fața mea.

Și-apoi, trăsnetul a picat din senin.

Cu limbă de moarte, directorul maternității a chemat-o pe mama și i-a zis adevărul. I-a dat toate documentele din care rezultă că tu ești fiul ei natural și-apoi s-a stins. Mama te-a chemat la ea și ți-a zis adevărul și te-a implorat, în genunchi, să o ierți pentru o vină care nu-i aparținea și, misterios, starea ta de sănătate fizică a început să se îmbunătățească.

Fiecare simțea că ceva plutește în aer. La doi ani de la moartea directorului, la absolvirea facultății, mama ne-a adunat pe toți și a dat adevărul pe față. Scandalul a fost monstruos.

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Marea evadare (VIII)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s