Un scenariu

Eram în braserie la Melody, sorbeam un coniac la o cafea și-o țigară când, îl văd venind pe amicul Vasile. Mă vede și el și se înfige la masa mea:

− Măi Mihăiță, fii atent la mine că am un scenariu pentru tine de iei Premiul Nobel… Bestial, mă! Bestial!

− Poate Oscarul, mă…

− Nu contește! Atenție la mine.

Mai comand un coniac și adopt postura răbdătoare. Știu, din îndelungate experiențe, că n-am cum să scap. Cel mai bine-i să-l las acum, că pare pe fugă, să-și verse năduful căci data viitoare va fi mai greu.

− Măi Mihăiță, am un coleg de serviciu, da’ tu nu zici așa, să se citească ăștia, să-mi pun omu’-n cap, o iei mai pe ocolite. Da?

− Mai pe ocolite, da’ la cestiune Vasile, și mă uit demonstrativ la ceas.

− Fii atent, atunci, ce naiba… Așaaa… Unde rămăsesem?

− Ai un coleg… oftez și cum mă ardeau mațele de la coniac comand niște cârnați la grătar.

− Așa… Deci! Cum îți ziceam: băiat bun, însurat, la casa lui, ce mai de pus la rană. Toți trag de el pe la servici că nu știe să zică nu, da’ lui îi place să se simtă util… Toată ziua-i ca un titirez… Dă și mie un cârnat!

− Ia de comandă. Ăștia sunt ai mei, mă burzuluiesc. Hai! Și ce-i cu amicul ăsta?

− Mă cheamă la ziua lui. Ce era să fac? M-am tras la costum, am târguit niște flori și-o sticlă de spumos, și mă înființez la el acasă. Lume multă, gălăgie, intru-n sufragerie și-atunci o văd. Nenorocire, Mihăiță! Mare nenorocire pe capul meu, și rămâne pierdut în reverie.

− Haide, mă, ce-ai văzut? Moartea?

− Mai rău, Mihăiță! Mai rău. Pe nevastă-sa! Asistenta lu’ Ionescu, ăla cu mațele, îl cunoști!? Măi omule, că mă știi gentleman, da’ când s-o uitat odată la mine, cu ochii ăia mari de drăcoaică, m-am topit tot. Ce… cârpă de șters pe jos. Praf. Praf m-a făcut, mă!

− Și tu? îl întreb. Îmi iau de grija treburilor de le mai aveam și comand și-o baterie de busuioacă: dacă-i bal, bal să fie.

− Ce puteam să fac? Am început să mă învârt ca motanul la oala cu smântână. Bagă un dans, se lipea de mine de i-am simțit păsărica dolofană, mă, mai mare rușinea că mi se vedea prin pantaloni, nu mai știam cum s-o pun, și ea râdea cu capul pe spate și cu ochii tot la mine de mă treceau toate sudorile. Și-unde-o văd că se-nvârte pe lângă bărbată-su și-ncepe ai schimba paharele de-ntr-o oră l-a făcut pe ăsta praf.

 Lume fină, s-a citit poporul și-au început să se rărească. Dracu’ de muiere îi mai pune și-un praf în șampanie de dă ăsta ochii peste cap.

Îl luăm pe sus, îl punem în pat, horcăia de pârâia tencuiala de pe pereți.

Cocoana îi dă afară și pe ultimii musafiri și rămânem noi.

Ca o tigroaică s-a repezit la mine și m-a chinuit până dimineață. De patru ori la rând. Când nu mai voia să se scoale mi-o lua la bouche, se giuca cu ea de-mi ieșeau ochii din cap, și dă-i din nou. Două zile m-a durut între craci.

− Că ți-o fi părut și rău, sorb eu din pahar și-mi sticlesc ochii.

Ăsta vede și se precipită:

− Nu-i de tine, Mihăiță! Asta te omoară mă…

− Ei, nu-mi spune, mă henervez. Eeee, și ăsta ți-e scenariul? Că pân-acu’ a fost că-n alea nemțești de le vedeam prin căminele studențești, de făceai tu jioco de-l mano la budă după aia, mă răzbun parșiv.

− Neee! Stai să vezi! Ridică sticla și vede că-i goală: Băiete! Înc-un rând!

Săptămâna trecută am trecut pe la el, că trebuia să facem încheierea semestrială și să mai tragem oleacă de cifre fără să-și bage toți nasul în hârtiile noastre…

− Să nu zici că…

− Păi nu, că nu era acasă. Am izbutit să încropim ceva… A venit cam după vreo două ore. Cum m-a văzut, cum a început să-și scoată ghearele și să le lingă. Vine cu două pahare și-o gustărică dar n-are noroc. Bărbatu-su zice că nu bea că greșește la socoteli. O aud cum se învârte nervoasă pe dincolo și-odat-o văd venind cu-n televizor în brațe:

”− Gicule! S-a stricat televizorul. Du-te fuguța de-l repară.

− Nu pot iubită mică, că mâine-i încheierea de semestru și dacă nu ieșim bine, pe mine mă penalizează Domnul Director, știi doar!

− Gicule! Dacă scap serialul din cauza ta eu am să mă supăr tare, tare, și-am să plâng! Las că nu ești tu buricul pământului. Poate și domnul Vasile, că doar ți-e șef. Hai! Hai porumbelul meu. Dă fuga că acuș începe serialul și plânge păsărica. Las că, până te întorci tu, o să calculeze Domnul Vasile. Nu-i așa Domnul? Spuneți-i și Dumneavoastră. Atâta bucurie am și eu …

− Da, mormăi eu cu nasul în hârtii să nu se vadă că-s tot roșu la față.”

Pleacă ăsta și-n urma lui, dihorița sare pe mine. Și dăi, și dăi, mai să ne prindă nefericitul în flagrant.

− Și-ai calculat intens! zic și mă uit în frapieră: Băiatu!? Mai fă o tură!

− Fără număr! Fără număr! Acum, m-a cam luat cu frică. C-oleacă nu m-a prins Gicu cu pantalonii-n vine în casa lui și cu nebuna peste mine, așa c-am mai rărit-o.

− Ha! Ha! Ha! Ai fugit cu coada-ntre picioare!

− Cu coada, cu ce-o fi fost da’ stai să vezi, că n-am scăpat.

− Ce-a mai inventat, mă hăhăi mai de să vărs vinul pe mine.

− M-a invitat la cină. C-așa a văzut ea la serialul ăla, că subordonații musai cheamă pe șeful lor, vineri seara, la cină. M-am eschivat o dată, de două ori, acum, ce să zic, nici eu nu-s în toate mințile, ce mi-am zis: Hai, mă, nu fi bou! Alții plâng prin boscheți și tu… când îți pică mură-n gură, te prostești.

− Și?

− Totul perfect. Ea, o gazdă perfectă. Mâncarea, ce să zic, excelentă. Cumințică foc. Nu-mi mai făcea ocheade, nu mă mai sufoca cu feromoni… S-o fi liniștit, îmi zic. Or fi având și femeile, așa… puseuri de-astea compulsive, dar le trece.

− Și?

− Și-odată-l văd pe Gicu că se schimbă la față și fuge la budă. Rău, rău, din ce în ce mai rău. Chemăm Salvarea, îl car cu greutate și mergem la spital.

Eeee, ia zi tu unde crezi c-am mers?

− La Ionescu, la mațe!

− Exact, Mihăiță! Îl iau ăștia îi fac spălături gastrice, îl umflă cu injecții și-l bagă la salon.

− Și voi? întreb, bănuind ceva.

− He! Mă ia, cică la o cafea, să-mi trag sufletul, în camera de gardă. Aici ce crezi? Încă două asistente, frate! Bune amândouă și cu priviri de vampiroaice. Abia am scăpat. Uită-te la mine: sunt zgâriat tot! M-au și mușcat canibalițele!

Mai zi ceva, Mihăiță: Ăla-și vărsa mațele prin salon iar eu i-o trăgeam lu’ nevastă-sa și-aveam și două bonusuri.

Mă înec cu vinul.

− E că-i tare scenariul?

Râd de mă prăpădesc.

−… Bravă măi Vasile! M-ai făcut praf!

 Ne ridicăm, ce-i drept cam greu, de la masă, și ieșim. În ușă, Vasile își duce mâna la frunte:

− Până la urmă… ce-avea televizorul?

− Care televizor?

− Ăla de l-ai reparat. La tine l-am trimis pe român!

− Unu’ scund, chelios, și grăsuț? Aaaa, mi-aduc aminte. A venit c-o plasmă-n brațe, transpirat și disperat: Plătesc oricât doar, vă rog, scapă soția serialul și-o să plângă…

− Și?

− N-avea ni’ca! Mi-am băgat și eu nasul prin-lăuntru, i-am zis că s-a ars filamentul de la tub, și i-am luat 200 de lei!

 

                                                                    ***

Anunțuri

Un gând despre &8222;Un scenariu&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s