Zâmbește, mâine va fi mai rău!

Eli a fost prima.

După ce s-a zbătut un pic, a spart membrana. Se văzu într-un spațiu imens a cărui profunzime era cumva estompată de lichidul translucid în care se scălda. De jur împrejur alte și alte celule își aruncau semințele vieții într-o sarabandă apoteotică.

Se restructură rapid. Undeva, în interiorul ei, cineva îi ordona. Comanda era stringentă: atacă, și a plecat la vânătoare.

În jurul său se desfășura o luptă apocaliptică. Imense structuri gelatiloase se prelingea peste suratele sale și le ardea absorbindu-le oxigenul. Evită, cu mare greutate  un asemenea macrofag, care se pare că o țintise ca pradă și, se răsuci, se încovoie, fugea de el, dar puterile i se sleiau. În jurul său, măcelul era în toi, iar senzația de foame devenea din ce în ce mai mare.

Voi muri, un gând fugar, și se lăsă într-o cădere lină….

Ceva mic, ceva rău, ceva foarte rău, a trezit-o la viață. Se repezi fără să vadă și începu să sugă. Pielea o ardea, dar continua să sugă, și simțea că-i bine. Se îmbrăcă în citoplasma acestei chestii mici, un virus, și observă cum marile macrofage o ignoră.

Și atunci atacă. Marile celule făcură front comun, dar ea, precum un sfredel, ataca membrana, subțire, a acestora și apoi fura esența vieții, mitocondria, pe care o punea să-i fie sclavă.

Explodă atunci, precum mama sa, dar de data asta altfel, pregătită. Macrofagele dădeau ture de jur împrejur dar erau orbite de haina nouă pe care copii ei o aveau și, într-o viață, se desfăcu în milioane de vieți.

Era bătrână, deja. Împăcată cu ceea ce realizase. Tocmai se pregătea să-și elibereze fluidul vital și să treacă în neființă când… un val de otrăvuri se năpustiră asupra sa și a copiilor ei.

Ceva nemaivăzut, căci dizolva haina mimetică pe care cu atâta migală o construise, și macrofagele începură, lent, să se orienteze către copii ei.

Ceea ce a urmat a fost un măcel indescriptibil. Bătălia a fost apoteotică: peste tot pluteau milioane de cadavre care erau înșfăcate de globule albe și târâte în neființă, valuri de hormoni spălau locul pe care-l ocupasem și celulele sclave, în nefericirea lor, reconstruiau după planul original spațiul invadat .

A fost prea mult, pentru bătrâna celulă, să-și vadă toată opera distrusă, așa că, înainte ca un macrofag masiv, cu multe stele imprimate pe trupul spongiform, să o repereze, a preferat să-și spargă singură membrana.

În spațiul interzis, pre când de destrăma, o ultimă informație: o nepoată a reușit să sintetizeze un nou scut.

Avu un ideatic zâmbet și când macrofagul o acoperi,

îl sfidă:

− Nici nu știți ce vă așteaptă!

                                             ***