Suferințele lui Wang (I)

 Mă sună comandantul:

− Unde eşti?  

− Tot acolo și-s ţapăn de frig…

− Bun. Hai că ne găsim la Brio, să te dezmorţești!

 În ’Beci’…cald, ajung la separeu dând după mine haine, precum ai jupui o ceapă.

Comandantul m-a cerut de trei ori şi mereu am ieşit cu bube, ultima nasoală de tot, să mă ia din operativă…asta-i prima, mă frig la sigur.

− Băiete, tu le vorbeşti pi moldovineşte

− Exageraţi, da’ cred că am păstrat accentu’.

− Bun!  E o treabă, delicată… Aici e tot. Împinge spre mine un dosărel subnutrit.

− Greu a naibii, mă prefac că nu-l pot ridica. Mă ignoră și redevin serios.

− Am stat, am analizat…tu ai fi cel mai potrivit.

− De ce?

− Nu te trădează accentul, nu te cunoaşte nimeni, eşti macho, pui femeile cu curu’n sus, nu mârâi …şi am încredere în tine.

Suntem…cum s-ar zice : norocoși. Un sergent e în Afganistan, băiat bun, nevastă-sa s-a mutat la socri, cu copii. Casa e goală. Am vorbit cu ei… Soția lui te va instala. Tu eşti un coleg în recuperare…nu am dat amănunte, completezi tu!

                                                                                  *

E o căsuță cochetă, două camere plus dependințe, construită după război la fel ca și celelalte din cartier, mai degrabă o mahala a orașului, unde au rămas doar oamenii în vârstă, tineretul preferând confortul apartamentelor de bloc.

Proprietăreasa este volubilă și mă descoase fără jenă. Vrea să afle dacă am fost camarad cu soțul ei, vrea să-i zic cum e ’acolo’, că „bărbatu-meu nu vrea să-mi zică nica”. Noroc că mi-am pregătit o legendă minuțioasă.

Desfac bagajele, dau peste dosar, îl privesc încruntat și-l arunc pe birou:

− Să aștepte, mârâi.

Fac o inspecție, fac focul, mă uit la televizor, dracul de dosar îmi rânjește de pe tăblia lustruită.

Desfac o conservă și înfulecând îl deschid la prima pagină. O picătură din sosul de tomate cade exact pe STRICT SECRET. Dau să o șterg, dar se întinde peste tot soiul de amenințări cu pușcăria și curtea marțială pentru nefericitul care se bagă-n seamă aiurea.

Mă pufnește râsul și hotărăsc că-i mai bine să termin scrumbia dacă nu vreau să ajung în fața vreunui pluton de execuție pe motiv de distrugere de documente strict secrete.

 

Povestea e scurtă și simplă: Profesorul Ailoaiei, somitate în domenii științifice cu titluri bombastice și care nu-mi spun nimic, și-a luat concediu și a venit la casa părintească pentru o odihnă binemeritată, după ce s-a întors de la o vestită conferință de care n-am auzit și unde prelegerea lui a fost primită cu ovații aducând o cotitură în studiul teoretic, bâra, bâra…

Acum, domnul Profesor Doctor Docent, etc, etc, nu se ocupa numai de cestiuni teoretice, adică mai presta și pentru armată, unde cu o echipă de specialiști numai muc și sfârc încerca să pună în practică valoroasele-i teorii.

Și, iaca că, la două zile de la sosirea acasă, dispare brusc, nevăzut, neauzit, de sub nasul SRI-ului și toate încercările de a-i da de urmă se dovedesc un fiasco total.

− Ha! rânjesc. Și atunci au decis, în disperare de cauză, să apeleze la strălucitul, mirobolantul detectiv, un Sherlock Holmes modern, adicătelea: Eu!

                                                                                     *

Ca întotdeauna când primesc o misiune nouă, nu pot dormi.

Patul mi-e străin, rufăria are un miros specific care se lipește parșiv de mucoasele nazale ducându-mă cu gândul la activitățile nocturne ale sergentului nostru pre când n-avea altă grijă decât să înmulțească stirpea, ațipesc și am vise expresive din care mă scol plin de fruste nefericiri.

„E spre vest”, bodogănesc și mă apuc să sucesc patul astfel încât să arăt ca o busolă, adică cu capul la Nord și cracii la Sud.

Nik!

Răscolesc prin bucătărie și găsesc cafea într-o cutie de Nestle.

Sorb din cafea și mă apuc să bat camera în lung și-n lat. Am realizat că dacă mâine ies în lume tre’ să am un mers de soldat.

Mă scălămbăi la oglinda din baie compunându-mi o mutră de om trecut prin focul luptelor, iar ceea ce iese mă face să izbucnesc în râs și zic că-i suficient.

Cu capul la nord, și după ce am dat cu deodorant peste cearșafuri, adorm bolovan.

 

Mă scoală țârâitul nefamiliar al unei sonerii.

Ies în pijamale și cu ochii cârcniți. În ușă o exponentă tipică  a bunicuței moldovene intră peste mine ținând în brațe mai multe oale acoperite cu un șervet:

− Că mi-o zâs Vasilica c-ai venit di pi front șâ m-am gândit „Sărăcuțului, i-o hi foami”. Iaca, țî-am adus un borș di pasâre de la noi din curte, nu mortășiuni di-alea di pi la Avicola, dres cu smântână, șâ colea, niște sarmale în foi de viță, câ atâta am avut făcut, câ Vasilica trebuia să-mi zică câ vine un leat de-a lu’ bărbată-su’ di pi front rănit în mahala la noi ne pregăteam și noi…

Trage aer în pieptul dolofan  așa că reușesc să deschid gura:

− …

− Câ eu îs vecina de la șaișpice, arată spre un perete, uite colea la doi pași, sâ vedi casa noastră, câ eu am învățat-o pe Vasilica sâ gătească că când o vinit, nica nu știa, mai mare rușinea.

Mă resemnez.

− Mulțumesc mult, mătușă…

− Eufrosina, da’ sâ-mi zici Frosina câ așa mă știe mahalaua, câ eu fac de pomeni, mă știu toți, că pun și ventuze și lipitori,… și știu sâ trag de scrântitură, sâ îndrept oase, câ mă și gândeam, câ te văzui, azi noapte, pi gieam câ băteai camera, în lung și-n lat, șchiopâtând: „sărăcuțu-i beteag, l-or pușcat dujmanii ăia”, și știu să dau și de farmece și de sperietură c-am văzut cum te chinuiai la oglindă și n-avea-i somn…, îi greu la război, că și omu’ meu…

Se oprește văzându-mă desfăcut în bucăți:

− Da’ ci stau eu pi capul tău, ia de mâncă, sâ mă pomenești și disearâ vin sâ ti trag di betieșug și să-ți descânt, di sâ fugă necuratu’.

                                                                                   *

Ajunsesem la sarmale când mă sună Comandantul:

− Ei, cum îi?

− Cum să fie? Chestia-i că aici nu poți să scapi un ac pe jos în budă fără ca a doua zi să nu știe toată mahalaua.

− Și asta face problema și mai spinoasă. Ce intenționezi?

− Am să ies la cumpărături, să fixez locul mai bine iar deseară, după ce-mi discântă Frăsina di spărietură, să fac o vizită la fața locului…

− Ha! Ha! Izbucnește Comandantul. N-ai nici o zi de când ai ajuns… ce ziceam eu că pui muierile cu craci-n sus, ha, ha!

− Aida de bre, că-i de-o samă cu sora lu’ Tutancamon, protestez.

− Găina bătrână… râde Comandantul.

− Cât îi de tăvălit locul?

− N-a intrat nimeni. S-a făcut doar o verificare cu o mini dronă.

− Poate-i în beci, rătăcit printre butoaie…

− Beciu-i afară. Nu-i acolo. Ai liber la examinarea locului crimei…

− De lezmajestate…

− Ai luat spray-ul pentru câini?

− Luat!

− Scanerul?

− Și !

 

Baba Frosina a venit cu încă două babe, oleacă ramolite, dar cu ochi tare iscoditori.

După ce, politicos, am refuzat trasul, lipitorile, și ventuzele, la descântecul di spărietură n-am mai avut încotro.

Ne-am mutat în bucătărie unde taburetele au fost așezate în triunghi echilateral cu mine-n mijloc. Una din babe scoate dintr-o paporniță tot felul de ustensile.

Într-un ibric pune apă la fiert . În alt ibric pune la topit o bucată de cositor.

Mă așez cuminte în mijloc și babele încep:

Lumină mare,

Doamnă mare.

De pe nouăzecișinouă de văi venită.

Din nouăzecișinouă de țări întâlnită.

Să dai leac și trup și fapt

Cu tămâie tămâiat –  baba aruncă tămâie in ibricul cu cositor.

Cu mătura măturat –  aruncă un praf  în ibricul cu apă ce începea să fiarbă.

Pară albă, pară curată,

Fără prihană,

Fără spurcăciune:

Foc cu apă botezat – pune ibricul cu apă deasupra capului meu și toarnă în el cositorul topit.

Așa să încremenească,

Așa să se vestejească

Și omul meu de frică să se lepezească.

Amin!

Cositorul mai sfârâie un pic, în ibric, apoi se face o liniște de mormânt.

Nici măcar un câine nu mai lătra.

 

Mă ridic cu greu și, lejer învălmășit, mă duc să trag o țigară.

Frigul de pe verandă mă readuce la realitate: „Frate, ai pus-o de mămăligă…”

Dinspre bucătărie se aud exclamații și chirăială.

 „Să nu i se fi făcut rău la vre-o băbuță”, ronțăi și mă reped înăuntru.

Pe un ștergar alb, bucățelele de cositor puse pe două rânduri. Au forme demne de sculpturi steampunk iar cositorul strălucește de parcă-i argint.

Babele stau strânse una-ntr-alta, iar una se repede să-mi pupe mâna:

− Arhanghelu’, bâiguie. Nu credeam că apuc să-i sărut mâna arhanghelului care se va lupta cu anticristul. Se lasă’ntr-un genunchi și-și face o cruce mare apoi o ia de mână pe cealaltă care e într-o stare de prostație și ies afară.

Rămân singur cu Frosina.

− Ce-a fost asta? șoptesc siderat.

 

Se apropie, îmi ia mâna dreaptă și arată la sculpturile miniaturale:

− Aici ești tu. Uite, aici sus, cumpenele prin care ai trecut până acum: de două ori de foc și o dată de tăiș. Ultima oară a fost aproape, foarte aproape.

Mă trece un frison, văd parcă aievea cuțitul care pătrunde în pieptul meu, simt durerea ascuțită și pierderea în neant ce a urmat. „Norocosule, vocea medicului, un centimetru mai la dreapta și-ți făceam autopsia, ha,ha,ha…”

− Da. Și aici… vezi… Ai venit să-l cauți pe Profesor. De la început am bănuit, dar m-ai păcălit cu circul de aseară. Profesorul nu mai e aici, l-a luat Anticristul să-i facă lucrarea, iar tu ai venit să-l oprești. Uite, ăsta ești tu, călare pe balaur dar mai departe nu se vede clar, doar stropii ăștia care sunt piedici în calea ta. Mergi, noi ne vom ruga pentru tine.

Scoate de sub fuste  o punguță mică de piele cu un șnur legat de ea. Pune în interior forma cea mare și cei trei stropi de cositor și mi-o anină după gât șoptindu-mi trei vorbe la ureche.

− Talismanul să te păzească și când nu ai să găsești cale de scăpare să arunci un strop.

 Noi, aici, ne vom ruga pentru tine.

                                                                                    *

Trei noaptea. Nici o lumină pe la case. Luna e acoperită de nori. Liniște întreruptă, undeva departe, de jalea unui câine insomniac.

Mai negru decât întunericul mă strecor spre casa profesorului.

Sar un gard, al doilea, un câine apare din umbră. Mă amușinează și face aport. Îl mângâi pe cap. Se gudură și mă urmează la pas.

Sunt în curtea profesorului. Încerc ușa de la intrare. Încuiată. O iau roată verificând geamurile. În spatele casei încă o ușă. O încerc. Se deschide cu un scrâșnet de fier. Sunt înăuntru.

                                                                                 *

Lanterna de camuflaj descoperă, zgârcită, tabloul familiar al unei case bătrânești. Avansez precaut, trec printr-o bucătărie aproape țărănească, fără aragaz și frigider dar cu o impresionantă sobă cu o plită grea de fontă pe care sunt în așteptare un tuci și o oală cu ciorbă. Ridic capacul și mirosul de ciorbă acrită îmi mută nasul. Pe masă o pâine începută și o conservă pe jumătate goală de pateu.

În camera mare aceiași atmosferă de tihnă. Haine aruncate pe un fotoliu, dezordinea casnică a cuiva care nu avea intenția să plece undeva.

Desfac trepiedul, instalez scanerul, și că chitesc la setări:

− Păi să o luăm metodic, șoptesc. Mai întâi: infraroșii. Să o luăm descrescător de la 500 Thz. Îmi pun ochelarii: Totul normal pentru o casă părăsită de trei zile. Cobor până la 500 de Ghz. Contururile devin mai clare semn că mă apropii de  microunde și… iată, urme de pași. Calculatorul preselectează. Inițializez și schimb legenda culorilor. Îl pun să mi le ordoneze după amprenta kelvin în ordine descrescătoare de temperaturi încercând să obțin un film cronologic. Urmele pașilor sunt albastre, pentru cele mai vechi, spre roșii cele mai proaspete. Măresc sensibilitatea până la limita aparatului, ceea ce mă duce până cu 78 de ore în urmă, mai departe totul se pierde în zgomotul de fond. Calculatorul îmi face o estimare: cea mai slabă urmă acum 78 de ore și aproximativ 12 minute, cea mai proaspătă acum 74 de ore, 31 minute . Socotesc mental. Alaltăieri pe la unu noaptea.

Urmăresc cronologic: Profesorul nostru s-a foit ca orice alt om în casa lui. Probabil a citit din cartea deschisă și pusă neglijent cu fundu’n sus, la biroul din colț, unde urmele își schimbă nuanța. A făcut mici escale la bucătărie, unde a fumat și a băut ceai, după cum îmi spun scrumiera și o cană de pe masă, apoi s-a întins pe recamier cam o jumătate de oră. Probabil i s-a făcut foame și a atacat la pateu. De aici lucrurile se complică.

Don’ profesore aude sau simte ceva și revine în grabă în cameră, semn distanța mărită dintre pași și călcatul mai mult pe vârfuri.

Partea interesantă abia acum începe. Ajuns în centrul odăii începe s-o facă pe balerinul, merge în cerc de câteva ori, ba pe dreapta, ba pe stânga, parcă examinând ceva, apoi face trei pași înspre ușa ce dă în holul de la intrare, se întoarce și… dispare. Ultima urmă de pași la ora 01.31.

Un câine urlă prelung, afară și brusc, mi se face pielea de găină. Mă lupt cu angoasa care vrea să mă doboare și încerc o glumă nevinovată:

− Și l-o păpat antihristu’… !!!

                                                                                        *

Va continua.

Suferințele lui Wang, aparține volumului de povestiri Câinele fără cap, în curs de reeditare.

Vin cu o rugăminte:  în cazul că descoperiți niscaiva defecțiuni să le semnalați într-un comment.

Mulțumesc!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Suferințele lui Wang (I)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s