Suferințele lui Wang (IV)

Ies pe ușă cu bobița de cositor pregătită între degetul mare și arătător.

„Acu’ i-acu’. Cositor versus Viziune”, ronțăi mental și o trântesc de caldarâm.

Nu se întâmplă nimic. Fac un pas în față pre când văd venind spre mine ceva, parcă un bondar. De undeva se rostogolește un sunet gros, atât de gros cum nu mi-a mai fost dat să aud.

Bondarul se apropie pe o traiectorie perfect rectilinie și realizez că va da peste mine. Mă feresc în stânga urmărindu-l intrigat cu privirea.

Tresar violent. Nu-i un bondar , e un glonț care învârtindu-se agale în jurul axei își face loc prin aer, trece pe lângă mine, și pătrunde silențios în fațada casei. Întorc capul la timp pentru a vedea fuiorul de fum de la țeava unei arme.

− Aha! rânjesc și mi-aduc aminte de ultimile instrucțiuni ale maestrului Li.

Baleiez cu atenție împrejur și apuc să văd o formă întunecată care dispare la colțul străzii.

− Al meu ești, șoptesc și dau să mă reped după el.

Constat că nu-i chiar atât de ușor: mușchii parcă sunt anchilozați iar ceva mă apasă pe piept. Când să iau virajul, la dreapta, derapez și puțin a lipsit să nu mă răstorn.

„Oops!  E invers. Eu mă mișc mai repede, prea repede”.

Mușchii protestează iar aerul vâjâie pe lângă mine.

Două străzi, un gang. Îl ajung din urmă. E mai fizic acum deși se simte o ușoară vibrație a contururilor. Am în fața ochilor un bărbat cam de un metru optzeci îmbrăcat într-o haină lungă de piele neagră cu o pălărie așijderea. Are o mască tot neagră și nu-i văd decât ochii sclipitori. Dau să-l apuc de umăr când se întoarce destul de lent ca să văd strălucirea din mâna stângă. Eschivez și mă dezechilibrez. În disperare, mă agăț de el. Ne rostogolim la pământ și-i smulg obiectul din mână. Nu scap însă de lovitura necruțătoare în plex care mă lasă fără suflu. Ridic cu ultimile puteri chestia care seamănă cu un pistol și apăs pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic palpabil dar îl văd clătinându-se și căzând în genunchi. Îi aplic lovitura de grație în tâmplă și mă prăbușesc horcăind peste el.

Încet, încet, vraja babei Frosina se stinge. Lucrurile încep să se deplaseze normal, sunetele își refac tonalitatea iar individul de sub mine redevine o umbră translucidă.

O mașină trece în trombă pe stradă, frânează, dă în marșarier și se oprește în capătul gangului.

Căpitanul Vasile se apleacă asupra mea:

− În ce căcat te-ai mai băgat, inginere? Și ce-i asta?

− Are un fel de camuflaj. Auu!!! Nu pot să mă ridic în picioare. Am toți mușchii țepeni.

Dă să mă ajute:

− Lasă-mă pe mine… ăsta, pune-i cătușe, ceva… E extrem de periculos!

− I-aș pune, da’ unde? Ți-aș pune și ție da’ văd că nu mai e nevoie. Moșmondește pe lângă stafie: Dacă ăsta mai mișcă îmi dau demisia. Și acum?

− Trebuie să ne ascundem undeva. Băieților tăi cred că le-a dispărut năuceala iar tipii de la Secu’, de-au încercat să mă împuște, pot apărea de după colț în orice secundă.

− Îți dai seama ce-mi ceri? Se uită la mine, dă din mână a lehamite și-l aruncă fără menajamente pe camuflat pe bancheta din spate. Eu mă târăsc înjurând printre dinți pe locul mortului iar Vasile demarează în trombă.

 

                                                *

− Asta-i casa unei mătuși de-a lu’ nevastă-mea. Îi plecată în provincie. Nu cred că o să-i treacă cuiva prin cap să ne caute aici…

Deschide poarta și bagă mașina în curte, tocmai în fund, lângă niște acareturi părăginite.

De pe cerceveaua unui geam pescuiește o cheie din mileniul trecut și deschide ușa de la bucătărie.

Fantoma de la operă e încă inconștient dar tonusul muscular îmi zice că nu va mai rămâne așa multă vreme. Îl târâm în sufragerie unde căpitanul îl mai agață cu două perechi de cătușe de patul din fier forjat.

− Așa… Acum noi doi, inginere!

− Stai să-mi trag sufletul. Nu-i ceva de mâncare prin casa asta? Leșin de foame.

− Mă inginere, îl aud horobăind prin bucătărie, eu sunt un pârlit de căpitan, mă. Aveam și eu tihna mea. Mai pica un hoț de buzunare, mai un viol, o bătaie de cartier… Mi-era bine, mă!

Pune pe masă o bucată de slană, două cepe și o pâine veche de două săptămâni.

Mă năpustesc ca un căpcăun. Ăsta se uită la mine și-și face cruce:

− Iaca! Parcă n-a mâncat de-o lună…

− Ce știi tu, bâigui printre înghițituri.

− Asta-i că nu știu, și-mi vine să înnebunesc.

De când ai venit s-au întors toate cu curu-n sus.

Mai întâi tu, cu amnezia ta… L-am sunat pe Avramescu. Îl întreb când îmi trimite expertiza medicală. Ăsta începe să dea din colț în colț, că hâr, că mâr…

Pe mine nu mă duce nimeni, mă…

La câți borfași au trecut prin mâna mea, te citesc ca-n carte deschisă. Mințea de înghețau apele. L-am somat ca până la prânz să am dosarul pe masă.

Numa’ bine mă sună comandantul. În birou la el unu’ înțepat în cur, că m-am citit imediat ce și de pe unde e, mă întreabă de tine, să-i aduc dosarul. Le-am dus tot ce aveam și sun la Poarta Albă să-i întreb când îmi trimit referințele.

Ăla de la telefon: că ce-mi trebuie?

„Cum ce, mă enervez, ca să închid dosarul.”

„Ce dosar?”

„Dosarul de punere în libertate.”

„ A cui?”

Simt că înnebunesc:

„Cum mă? Da’ noi despre ce vorbim aici?”

„Păi asta-i, replică ăsta la telefon, că persoana este bine mersi la noi și mai are o zi de pușcărie.”

„Cum, mă, să fie la voi când s-a prezentat cu foaie de eliberare, bolentin provizoriu și ordin de prezentare la mine ?!”

„Poate vorbim de o altă persoană cu același nume”, o virează ăsta.

 „Ia trimite-mi prin fax o poză.” Mă uit la poză: tu, leit.

Zic:

„Ia trimite pe careva și fă o confruntare cu poza în mână, oi fi având pe altul de se dă omu’ meu.”

Se întoarce ăsta:

„ Am fost personal. Se verifică. Deținutul este cel din documente.”

Să turbez…

Acu’ o oră mă sună Vasilache și-mi zice că l-a trimis Comandantul împreună cu Dobrea să te fileze și c-ai intrat în cabinet la un chinez care le are cu nebunii. Îmi zice că-i groasă, că au venit și ăia de la Secu’ și mă întreabă dacă-i ceva cu spionaj. Îi zic să-și vadă de treabă și mă salt în mașină.

Când ajung, tu tocmai deschideai ușa. Ai aruncat ceva din mână când, a răsunat o împușcătură și a început nebunia. Te-ai ferit și glonțul a intrat în perete iar apoi ai dispărut. Te-am văzut cu colțul ochiului cum alergai spre mine apoi ai virat la dreapta și n-am mai văzut decât două fumuri care se alergau unul pe altul ridicând praful și frunzele de pe jos.

Cunosc străzile astea ca-n palmă, ți-am tăiat calea și, te găsesc mai mult mort decât viu, călare pe o umbră tremurândă.

Ce se întâmplă, inginere, că ajung și eu la nebuni?!

− Ca să te simți mai bine, află că nu-s nici un inginer. Și eu tot un fel de Căpitan doar că la noi mi se adresează cu: Domnule Inspector Principal de Poliție.

Lui Vasile îi cade falca.

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Suferințele lui Wang (IV)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s