Luni… nici iarba nu crește!

Vasile era nervos. Tocmai fusese înștiințat că-i fuseseră retrase 15 ore din programul de muncă, pe motiv de lipsă de comenzi . Nevastă-sa  plecase la shópping iar el rămăsese, mofluz, acasă. Se simțea stânjenit. De obicei, venea seara acasă, după o zi de muncă și o escapadă cu băieții, nevasta-i da de mâncare și-apoi… în pat. Dacă-i mai venea, se răsucea și peste femeie…

−Tatii, îl trase de mânecă fii-su, trebuie să plec la școală.

− Și cin’ nu te lasă? grăi Vasile.

− Trebuie să mă îmbraci și să-mi faci ghiozdanul.

− Da’ tu ce-ai? Oi fi vre-un handicapat? Marș, de te îmbracă! 

− Atenție! se auzi o voce impersonală. Ați folosit un limbaj licențios,  presupus a leza sănătatea psihologică a copilului dumneavoastră. Sunteți penalizat cu 8 puncte familiale și, vă rugăm a reveni asupra considerației „Handicapat”. Realiză că nu știe mai nimic despre puștiul lui, îl pupa seara la culcare, știa că e în clasa a doua… sau a treia?

Mormăi mai mult în barbă: „Puștiule… nici o secundă nu am crezut că ești handicapat… a fost… așa, o glumă” și asta-l enervă și mai tare.

 

Ușa nu se deschide și se aude în hol:

− Copilul a depășit cu 125 de grame  greutatea maximă admisă pentru ghiozdanul școlar. Veți fi penalizat cu 15 puncte în catalogul școlar.

− Scoate, mă, și tu o carte de-acolo…

− Dar pe care, tati?

− Nu știu… Vasile bagă mâna-n ghiozdan și scoate, la plesneală , o carte. Hai! Fugi, că întârzii!

Ușa se aprinde din nou în LED-ri roșii și vocea insistă:

−Cartea pe care ați extras-o din ghiozdan este necesară la ora de biologie. O să vă penalizăm cu 30 de puncte pentru că nu-i oferiți copilului dreptul la educație.

 Lui Vasile începe să i se ridice tensiunea:

− Ia mai du-te-n pula mea cu prostiile tale cu tot! Izbi, năprasnic, cu pumnul în balamaua de sus a ușii și, cu un șut, o aruncă cât colo.

Instantaneu, mii de lumini începură să clipească și o sirenă se porni să geamă.

Vasile luă copchilul de-un umăr și-l împinse pe alee:

− Du-te, mă la școală, că scapi autobuzul.

Dar copilul nu apucă să facă nici trei pași. Două mașini de poliție frânară violent pe aleea din fața casei și , din ele, se năpustiră  patru mascați care, cu un profesionalism desăvârșit, îl imobilizară pe Vasile.

 O mașină de salvare și una de la protecția copilului apărură și ele în trombă.  O echipă se repezi către copil și-i montă rapid o gardă cervicală iar apoi îl înconjurară cu aparate medicale, cei de la protecția copilului începură a scrie rapoartele. Altă echipă îl preluă pe Vasile. Îi examină juliturile de pe pumni, aduseră un scaner mobil și depistară o deplasare de vertebră, drept pentru care brațul drept a fost tras imediat în rășină epoxidică.

 

O Tesla automatică parchează lateral și, ignorând peisajul, o femeie, bine, cam la treizeci de ani, se apleacă  spre portbagaj de unde pescuiește mai multe sacoșe.

Se apropie de unul din polițiști:

− Ce se întâmplă, domnule sergent?

− Mai nimic, doamnă. Un mic caz de asalt asupra unui minor, cu câteva distrugeri casnice…

− Dar văd că sunteți pe peluza mea! Cine? Care minor? Se apropie și-și vede bărbatul.

Vasile!? Ce-i aici? Cei cu oamenii ăștia? Ce-ai făcut, Vasile?!!

− Ce-am făcut? Ți-am trimis copchilul la școală…

− Și pentru asta trebuia să spargi ușa?

− Păi… dacă n-a vrut să se deschidă… că cică-i prea greu ghiozdanul…

− Aveai cântarul parametric în camera lui Ionuț, stabilea automat care și ce cărți îi sunt necesare…

− Că el e tâmpit, nu știe și singur… horcăi Vasile.

− Cum poți vorbi așa despre copilul tău?

Vasile văzu o negreală dinaintea ochilor, se clătină pe picioare, și-apoi o împunse virtual, cu-n deget pe soață:

− Dar, tu, femeie, tu te-ai gândit ce iese din copilul ăla, din copilul nostru? Voi, ofițerilor, v-ați văzut pe voi? Și se văzu pe el, același, intrând în hala imensă unde supervizorul îi întindea o tabletă: astăzi ai să derulezi protocolul alfa. Ziua, deșartă, în care trebuia să stea în fața monitorului și doar să reacționeze, rapid, eficient, în timp ce uriașii roboți produceau chestii pe care el nu le vedea niciodată, era doar o interfață, un pion mișcat de colo-colo, fără să știe, fără să-și imagineze dansul final ci doar dansul lasciv al femeilor robot, berea care curge râuri, aceleași bancuri sexiste, dar cu perdea, și homălăii de la bar care privesc pofticioși. Alba-neagra, jucată zilnic, ca să ai tonus. Farmacia cu care fiecare lucru este cântărit, ți se cuvine, sau nu, și trebuie să accepți, și accepți căci n-ai încotro, pentru că-i curat, lustruit și mură-n gură.

 De undeva din ancestral îi parvine o imagine. Vaci, vaci bătrâne și sterpe, mânate agale într-un staul unde se așeză  singure la rând.  Grilajul de fier se tot îngustează și ele intră pe rând, câte una, câte una, iar măcelarul le scarpină între urechi căutând scobitura cervicală pentru ca mai apoi să lovească ,necruțător, cu șpițul. Privirea, ultima privire, uimită, neîncrezătoare, dar în același timp eliberatoare a tot ce-a fost de îndurat și care acum… s-a terminat.

Vasile ridică o privire grea:

− Ia mai du-te, fă, în pizda mă-tii, și voi, privi către ofițerii de poliție, să-mi sugeți pula. Sunteți doar niște caricaturi, niște mulaje din carton, ca toată societatea asta falsificată și tot circul ăsta absurd.

Cu o putere, pe care nu și-o știa, rupse cătușele:

− Acum sunt liber! Acu… ,dar se prăbuși sub teaserele care-l împungeau.

 

Deasupra, o dronă tot repeta:

− Asalt verbal conjugal, penalizare familială…tentativă de evadare ……proferarea de injurii asupra oamenilor legii,  asalt asupra oamenilor legii, atac asupra ordinii constituționale, negarea statului de drept.

 Se recomandă:

Neutralizarea imediată!

                                                                         ***