Suferințele lui Wang (complet)

Mă sună comandantul:

− Unde eşti?  

− Tot acolo și-s ţapăn de frig…

− Bun. Hai că ne găsim la Brio, să te dezmorţești!

 În ’Beci’…cald, ajung la separeu dând după mine haine, precum ai jupui o ceapă.

Comandantul m-a cerut de trei ori şi mereu am ieşit cu bube, ultima nasoală de tot, să mă ia din operativă…asta-i prima, mă frig la sigur.

− Băiete, tu le vorbeşti pi moldovineşte

− Exageraţi, da’ cred că am păstrat accentu’.

− Bun!  E o treabă, delicată… Aici e tot. Împinge spre mine un dosărel subnutrit.

− Greu a naibii, mă prefac că nu-l pot ridica. Mă ignoră și redevin serios.

− Am stat, am analizat…tu ai fi cel mai potrivit.

− De ce?

− Nu te trădează accentul, nu te cunoaşte nimeni, eşti macho, pui femeile cu curu’n sus, nu mârâi …şi am încredere în tine.

Suntem…cum s-ar zice : norocoși. Un sergent e în Afganistan, băiat bun, nevastă-sa s-a mutat la socri, cu copii. Casa e goală. Am vorbit cu ei… Soția lui te va instala. Tu eşti un coleg în recuperare…nu am dat amănunte, completezi tu!

 

                                             *

E o căsuță cochetă, două camere plus dependințe, construită după război la fel ca și celelalte din cartier, mai degrabă o mahala a orașului, unde au rămas doar oamenii în vârstă, tineretul preferând confortul apartamentelor de bloc.

Proprietăreasa este volubilă și mă descoase fără jenă. Vrea să afle dacă am fost camarad cu soțul ei, vrea să-i zic cum e ’acolo’, că „bărbatu-meu nu vrea să-mi zică nica”. Noroc că mi-am pregătit o legendă minuțioasă.

Desfac bagajele, dau peste dosar, îl privesc încruntat și-l arunc pe birou:

− Să aștepte, mârâi.

Fac o inspecție, fac focul, mă uit la televizor, dracul de dosar îmi rânjește de pe tăblia lustruită.

Desfac o conservă și înfulecând îl deschid la prima pagină. O picătură din sosul de tomate cade exact pe STRICT SECRET. Dau să o șterg, dar se întinde peste tot soiul de amenințări cu pușcăria și curtea marțială pentru nefericitul care se bagă-n seamă aiurea.

Mă pufnește râsul și hotărăsc că-i mai bine să termin scrumbia dacă nu vreau să ajung în fața vreunui pluton de execuție pe motiv de distrugere de documente strict secrete.

 

Povestea e scurtă și simplă: Profesorul Ailoaiei, somitate în domenii științifice cu titluri bombastice și care nu-mi spun nimic, și-a luat concediu și a venit la casa părintească pentru o odihnă binemeritată, după ce s-a întors de la o vestită conferință de care n-am auzit și unde prelegerea lui a fost primită cu ovații aducând o cotitură în studiul teoretic, bâra, bâra…

Acum, domnul Profesor Doctor Docent, etc, etc, nu se ocupa numai de cestiuni teoretice, adică mai presta și pentru armată, unde cu o echipă de specialiști numai muc și sfârc încerca să pună în practică valoroasele-i teorii.

Și, iaca că, la două zile de la sosirea acasă, dispare brusc, nevăzut, neauzit, de sub nasul SRI-ului și toate încercările de a-i da de urmă se dovedesc un fiasco total.

− Ha! rânjesc. Și atunci au decis, în disperare de cauză, să apeleze la strălucitul, mirobolantul detectiv, un Sherlock Holmes modern, adicătelea: Eu!

                                                      

                                               *

 

Ca întotdeauna când primesc o misiune nouă, nu pot dormi.

Patul mi-e străin, rufăria are un miros specific care se lipește parșiv de mucoasele nazale ducându-mă cu gândul la activitățile nocturne ale sergentului nostru pre când n-avea altă grijă decât să înmulțească stirpea, ațipesc și am vise expresive din care mă scol plin de fruste nefericiri.

„E spre vest”, bodogănesc și mă apuc să sucesc patul astfel încât să arăt ca o busolă, adică cu capul la Nord și cracii la Sud.

Nik!

Răscolesc prin bucătărie și găsesc cafea într-o cutie de Nestle.

Sorb din cafea și mă apuc să bat camera în lung și-n lat. Am realizat că dacă mâine ies în lume tre’ să am un mers de soldat.

Mă scălămbăi la oglinda din baie compunându-mi o mutră de om trecut prin focul luptelor, iar ceea ce iese mă face să izbucnesc în râs și zic că-i suficient.

Cu capul la nord, și după ce am dat cu deodorant peste cearșafuri, adorm bolovan.

 

Mă scoală țârâitul nefamiliar al unei sonerii.

Ies în pijamale și cu ochii cârcniți. În ușă o exponentă tipică  a bunicuței moldovene intră peste mine ținând în brațe mai multe oale acoperite cu un șervet:

− Că mi-o zâs Vasilica c-ai venit di pi front șâ m-am gândit „Sărăcuțului, i-o hi foami”. Iaca, țî-am adus un borș di pasâre de la noi din curte, nu mortășiuni di-alea di pi la Avicola, dres cu smântână, șâ colea, niște sarmale în foi de viță, câ atâta am avut făcut, câ Vasilica trebuia să-mi zică câ vine un leat de-a lu’ bărbată-su’ di pi front rănit în mahala la noi ne pregăteam și noi…

Trage aer în pieptul dolofan  așa că reușesc să deschid gura:

− …

− Câ eu îs vecina de la șaișpice, arată spre un perete, uite colea la doi pași, sâ vedi casa noastră, câ eu am învățat-o pe Vasilica sâ gătească că când o vinit, nica nu știa, mai mare rușinea.

Mă resemnez.

− Mulțumesc mult, mătușă…

− Eufrosina, da’ sâ-mi zici Frosina câ așa mă știe mahalaua, câ eu fac de pomeni, mă știu toți, că pun și ventuze și lipitori,… și știu sâ trag de scrântitură, sâ îndrept oase, câ mă și gândeam, câ te văzui, azi noapte, pi gieam câ băteai camera, în lung și-n lat, șchiopâtând: „sărăcuțu-i beteag, l-or pușcat dujmanii ăia”, și știu să dau și de farmece și de sperietură c-am văzut cum te chinuiai la oglindă și n-avea-i somn…, îi greu la război, că și omu’ meu…

Se oprește văzându-mă desfăcut în bucăți:

− Da’ ci stau eu pi capul tău, ia de mâncă, sâ mă pomenești și disearâ vin sâ ti trag di betieșug și să-ți descânt, di sâ fugă necuratu’.

 

                                                  *

 

Ajunsesem la sarmale când mă sună Comandantul:

− Ei, cum îi?

− Cum să fie? Chestia-i că aici nu poți să scapi un ac pe jos în budă fără ca a doua zi să nu știe toată mahalaua.

− Și asta face problema și mai spinoasă. Ce intenționezi?

− Am să ies la cumpărături, să fixez locul mai bine iar deseară, după ce-mi discântă Frăsina di spărietură, să fac o vizită la fața locului…

− Ha! Ha! Izbucnește Comandantul. N-ai nici o zi de când ai ajuns… ce ziceam eu că pui muierile cu craci-n sus, ha, ha!

− Aida de bre, că-i de-o samă cu sora lu’ Tutancamon, protestez.

− Găina bătrână… râde Comandantul.

− Cât îi de tăvălit locul?

− N-a intrat nimeni. S-a făcut doar o verificare cu o mini dronă.

− Poate-i în beci, rătăcit printre butoaie…

− Beciu-i afară. Nu-i acolo. Ai liber la examinarea locului crimei…

− De lezmajestate…

− Ai luat spray-ul pentru câini?

− Luat!

− Scanerul?

− Și !

 

Baba Frosina a venit cu încă două babe, oleacă ramolite, dar cu ochi tare iscoditori.

După ce, politicos, am refuzat trasul, lipitorile, și ventuzele, la descântecul di spărietură n-am mai avut încotro.

Ne-am mutat în bucătărie unde taburetele au fost așezate în triunghi echilateral cu mine-n mijloc. Una din babe scoate dintr-o paporniță tot felul de ustensile.

Într-un ibric pune apă la fiert . În alt ibric pune la topit o bucată de cositor.

Mă așez cuminte în mijloc și babele încep:

Lumină mare,

Doamnă mare.

De pe nouăzecișinouă de văi venită.

Din nouăzecișinouă de țări întâlnită.

Să dai leac și trup și fapt

Cu tămâie tămâiat –  baba aruncă tămâie in ibricul cu cositor.

Cu mătura măturat –  aruncă un praf  în ibricul cu apă ce începea să fiarbă.

Pară albă, pară curată,

Fără prihană,

Fără spurcăciune:

Foc cu apă botezat – pune ibricul cu apă deasupra capului meu și toarnă în el cositorul topit.

Așa să încremenească,

Așa să se vestejească

Și omul meu de frică să se lepezească.

Amin!

Cositorul mai sfârâie un pic, în ibric, apoi se face o liniște de mormânt.

Nici măcar un câine nu mai lătra.

 

Mă ridic cu greu și, lejer învălmășit, mă duc să trag o țigară.

Frigul de pe verandă mă readuce la realitate: „Frate, ai pus-o de mămăligă…”

Dinspre bucătărie se aud exclamații și chirăială.

 „Să nu i se fi făcut rău la vre-o băbuță”, ronțăi și mă reped înăuntru.

Pe un ștergar alb, bucățelele de cositor puse pe două rânduri. Au forme demne de sculpturi steampunk iar cositorul strălucește de parcă-i argint.

Babele stau strânse una-ntr-alta, iar una se repede să-mi pupe mâna:

− Arhanghelu’, bâiguie. Nu credeam că apuc să-i sărut mâna arhanghelului care se va lupta cu anticristul. Se lasă’ntr-un genunchi și-și face o cruce mare apoi o ia de mână pe cealaltă care e într-o stare de prostație și ies afară.

Rămân singur cu Frosina.

− Ce-a fost asta? șoptesc siderat.

 

Se apropie, îmi ia mâna dreaptă și arată la sculpturile miniaturale:

− Aici ești tu. Uite, aici sus, cumpenele prin care ai trecut până acum: de două ori de foc și o dată de tăiș. Ultima oară a fost aproape, foarte aproape.

Mă trece un frison, văd parcă aievea cuțitul care pătrunde în pieptul meu, simt durerea ascuțită și pierderea în neant ce a urmat. „Norocosule, vocea medicului, un centimetru mai la dreapta și-ți făceam autopsia, ha,ha,ha…”

− Da. Și aici… vezi… Ai venit să-l cauți pe Profesor. De la început am bănuit, dar m-ai păcălit cu circul de aseară. Profesorul nu mai e aici, l-a luat Anticristul să-i facă lucrarea, iar tu ai venit să-l oprești. Uite, ăsta ești tu, călare pe balaur dar mai departe nu se vede clar, doar stropii ăștia care sunt piedici în calea ta. Mergi, noi ne vom ruga pentru tine.

Scoate de sub fuste  o punguță mică de piele cu un șnur legat de ea. Pune în interior forma cea mare și cei trei stropi de cositor și mi-o anină după gât șoptindu-mi trei vorbe la ureche.

− Talismanul să te păzească și când nu ai să găsești cale de scăpare să arunci un strop.

 Noi, aici, ne vom ruga pentru tine.

 

                                             *

 

Trei noaptea. Nici o lumină pe la case. Luna e acoperită de nori. Liniște întreruptă, undeva departe, de jalea unui câine insomniac.

Mai negru decât întunericul mă strecor spre casa profesorului.

Sar un gard, al doilea, un câine apare din umbră. Mă amușinează și face aport. Îl mângâi pe cap. Se gudură și mă urmează la pas.

Sunt în curtea profesorului. Încerc ușa de la intrare. Încuiată. O iau roată verificând geamurile. În spatele casei încă o ușă. O încerc. Se deschide cu un scrâșnet de fier. Sunt înăuntru.

 

                                                *

Lanterna de camuflaj descoperă, zgârcită, tabloul familiar al unei case bătrânești. Avansez precaut, trec printr-o bucătărie aproape țărănească, fără aragaz și frigider dar cu o impresionantă sobă cu o plită grea de fontă pe care sunt în așteptare un tuci și o oală cu ciorbă. Ridic capacul și mirosul de ciorbă acrită îmi mută nasul. Pe masă o pâine începută și o conservă pe jumătate goală de pateu.

În camera mare aceiași atmosferă de tihnă. Haine aruncate pe un fotoliu, dezordinea casnică a cuiva care nu avea intenția să plece undeva.

Desfac trepiedul, instalez scanerul, și că chitesc la setări:

− Păi să o luăm metodic, șoptesc. Mai întâi: infraroșii. Să o luăm descrescător de la 500 Thz. Îmi pun ochelarii: Totul normal pentru o casă părăsită de trei zile. Cobor până la 500 de Ghz. Contururile devin mai clare semn că mă apropii de  microunde și… iată, urme de pași. Calculatorul preselectează. Inițializez și schimb legenda culorilor. Îl pun să mi le ordoneze după amprenta kelvin în ordine descrescătoare de temperaturi încercând să obțin un film cronologic. Urmele pașilor sunt albastre, pentru cele mai vechi, spre roșii cele mai proaspete. Măresc sensibilitatea până la limita aparatului, ceea ce mă duce până cu 78 de ore în urmă, mai departe totul se pierde în zgomotul de fond. Calculatorul îmi face o estimare: cea mai slabă urmă acum 78 de ore și aproximativ 12 minute, cea mai proaspătă acum 74 de ore, 31 minute . Socotesc mental. Alaltăieri pe la unu noaptea.

Urmăresc cronologic: Profesorul nostru s-a foit ca orice alt om în casa lui. Probabil a citit din cartea deschisă și pusă neglijent cu fundu’n sus, la biroul din colț, unde urmele își schimbă nuanța. A făcut mici escale la bucătărie, unde a fumat și a băut ceai, după cum îmi spun scrumiera și o cană de pe masă, apoi s-a întins pe recamier cam o jumătate de oră. Probabil i s-a făcut foame și a atacat la pateu. De aici lucrurile se complică.

Don’ profesore aude sau simte ceva și revine în grabă în cameră, semn distanța mărită dintre pași și călcatul mai mult pe vârfuri.

Partea interesantă abia acum începe. Ajuns în centrul odăii începe s-o facă pe balerinul, merge în cerc de câteva ori, ba pe dreapta, ba pe stânga, parcă examinând ceva, apoi face trei pași înspre ușa ce dă în holul de la intrare, se întoarce și… dispare. Ultima urmă de pași la ora 01.31.

Un câine urlă prelung, afară și brusc, mi se face pielea de găină. Mă lupt cu angoasa care vrea să mă doboare și încerc o glumă nevinovată:

− Și l-o păpat antihristu’… !!!

 

                                                  *

 

Las baltă tot. Mă arde de-o țigară, ceva de speriat.

În bucătărie, trag bine obloanele, și aprind lumina.

„Altă viață dom’le”

Fumez cu sete cu gândul la antihristul lui madam Frăsina:

− Cum, ne-cum, omu’ nostru s-a teleportat din cameră la miezul nopții. Vocea-mi sună spartă.

 „La dracu cu toate. Sunt detectiv nu un maimuțoi de la              Întâmplări paranormale. Vino-ți în fire! Trebuie să existe o explicație rațională. Ce naiba studia profesorul ăsta? Habar n-am. Am trecut next-next-finish… P-acolo tre’ să sap. Mâine. Azi să mai fac două scanări, una în ultaviolet și alta în raze X, poate apare misterul la care se holba amicul”.

În ultaviolet nimic. Nici nu speram să găsesc ceva. E o zonă a spectrului prea volatilă. În spectrul Roentgen la fel. Forțez scula spre limită. Pe la o lungime de undă de 0,2 Angstomi, pe dușumea, începe să se contureze un pătrat întunecos cu latura de aproximativ un metru:

− Ahaaa! exclam. P’aci mi-ai venit, antihristule.

Scanerul dă semne de oboseală. Marchez repede, cu niște monede, perimetrul dubios, și opresc scula. Frige în draci.

− Și-acu’ ce te faci?

Logic ar fi să fac cale întoarsă, să bag cornu’n pernă, iar mâine să vin cu toată floarea cea vestită a intelighenției românești.

Trag vârtos din țigară.

Un drăcușor nu mă lasă-n tihnă. Cu mopul din bucătărie inspectez precaut pătratul cu surprize:

− Tehnică în premieră mondială, rânjesc. Mopus versus Sugativa de raze X.

Nik. Suprafața solidă, atât de solidă cât poate fi un covor căruia îi zgândăr perii cu o linie luată de pe biroul profesorului. Îmi iau curaj și îl pipăi cu mâna. Nu reușesc decât să ridic un fuior de praf semn că Don Profesore nu le-avea cu aspiratorul.

Mă sprijin într-o mână și mă scarchin în creștetul capului, când simt că alunec. Încerc disperat să mă agăț de ceva, dar mă prăbușesc într-un  întuneric fără fund.

 

                                               *

Într-un genunchi, pe un hol întunecat, cu scară în spirală care înconjoară casa liftului, în fața unei uși capitonate.

Mă simt ca rupt în două, ceva urlă-n mine, adânc îi simt reverberația în oase, și mă mișc ca prin melasă. Parcă singură, mâna se îndreaptă spre butonul soneriei. Sun.

Din interior se aude mișcare și în prag apare o femeie trecută de 30 de ani, frumoasă, dar pe chipul căreia necazuri prea multe au cioplit neîndurător.

Rămâne încremenită, parcă nevenindu-i să creadă. În mine haosul se amplifică, sunet de tobe face să-mi zvâcnească timpanele, realizez că-i inima mea.

− Ai venit, îngaimă, ți-au dat drumul! Îmi sare de gât și începe să plângă în sughițuri.

Încet, mâinile mele o cuprind. E caldă , părul ei miroase cunoscut, ațâțător, și repede-și găsește culcuș familiar la pieptul meu.

− Huooo! Nu boci fimeie. Că dară n-am murit! Vocea mi se pare străină și brusc simt, irezistibil, nevoia de a mă vedea într-o oglindă. O împing încetișor înăuntru și trag, cu mâna stângă, ușa după mine. Se desprinde de mine cu un fior, se depărtează și aprinde lumina. Mă privește din cap până-n picioare și crețurile din jurul ochilor se îndesesc:

− Miroși urât, ești murdar și ai slăbit îngrozitor. Uite, atârnă costumul pe tine… Ți-o fi foame… Pun acuma de mâncare.

− Vreau la baie, gem. Adu-mi niște schimburi, ceva.

Holul. Sunt două băi. Instinctiv o aleg pe cea din dreapta. Ca o imagine telemetric decalată văd o altă baie, asemănătoare și totuși alta,  dansând dinaintea ochilor.

Îmi încleștez mâinile de marginea chiuvetei și mă privesc în oglindă. Îmi răspunde privirea tăioasă a unui bărbat spre 40 de ani, cu obrajii supți și nebărbieriți. Simt că parcă-s eu și nu prea. Un junghi îmi trece prin stomac și un tremur nervos mă țintuiește în fata oglinzii. Ea intră cu un braț de rufe și rămâne în prag privindu-mi reflexia din oglindă. Îmi ia mâna și mă trage la ea. Mă desprind încet din mine, o iau în brațe, și o stâng cu putere. Ne sărutăm sălbatec până ce ea rămâne fără suflare.

Gâfâie și zâmbește șăgalnic iar tobele din pieptul meu pornesc din nou un vacarm nedeslușit:

− Hai să faci o baie, se apleacă peste cadă să de-a drumul la apă și eu mă trezesc urmărindu-i linia șoldului:

− Hai, mototolule. De când n-ai mai făcut o baie?

− Nu știu. Iar sinceritatea răspunsului mă lovește parcă în moalele capului. Simt că amețesc iar ea se sperie:

− Ce-i ? Ce-i cu tine? Ți-e rău?

− N-am nimic, emoții…

− M-ai speriat. Te-ai albit tot la față.

 

Mestec și privesc pe fereastră. Priveliștea nu-mi spune nimic. Un șantier unde încă se mai ridică blocuri. Ușa se deschide și de sub fustele femeii „Nici măcar nu știu cum o cheamă, gem adânc pe dinăuntru” se ițește un căpșor de copil. Are cam patru ani, ochii verzi ai maică-si și falca mea.

Mă privește cu un amestec de teamă și curiozitate.

− Fugi la taică-tu, Dănuț.

Ăsta se bagă și mai adânc în fuste, de i se mai vede doar nasul.

Întind o mână și-l trag la mine:

− Tâta, mare! Îl iau și-l pun pe-un picior. Dau să-l pup dar se ferește. Șezi blând copile, că nu mănânc oameni, zic. Bleaga începe să plângă din nou, ăsta din brațe așijderea… Îl iau pe un braț, cu cealaltă mână-mi cuprind femeia, și plâng și eu ca prostul.

− Nu plânge, nene. Îl aud și ne punem din nou pe bocit.

 

Îmi iau hainele și mă duc în birou. Același dans de imagini suprapuse pe care de data asta îl ignor cu o mai mare ușurință. Golesc buzunările: foaie de drum Poarta Albă- București, Bilet de eliberare din penitenciarul Poarta Albă, Act de identitate provizorie, Ordin de prezentare la Miliția Sectorului 6, toate cu data de 30 august 2013, Republica Populară România.

 

                                                *

 

Mă primește un tovarăș căpitan sprâncenat care-mi arată, cu degetul, scaunul:

− Cum a fost la bulău, inginere?

− Habar n-am!

Ăsta se oprește din răsfoitul dosarului și mă privește peste ochelari:

− Ce-ai mai inventat? Că acu’ trei ani ne-ai zăpăcit, mai să ne scapi din gheare…

− N-am inventat. Pur și simplu nu mai țin minte nimic. Nu știu nici cum o cheamă pe nevastă-mea. Habar n-aveam că am un copil… Cam de prin ‘89 nu mai nici o amintire.

− Te-au bătut ăia, pe acolo?

− Habar n-am. După cum îmi vorbești se pare că eram familiari. Crede-mă, fața ta nu-mi spune nimic.

− Hmmm… sunt Vasile, căpitanul Vasile. Se uită la mine critic, neîncrezător.  Ce ai de gând să faci acu’? Doi ani ai niște interdicții, știi… adică ar trebui să știi…

Ce joc e ăsta inginere? Se ridică în pumni și se apleacă fioros asupra mea. Dacă vrei să te scoți că te-au bătut ăia acolo de ți-a sunat apa-n cap, să știi că n-o să țină, ba ți-ai făcut greșit temele, să nu te trezești cu un ultraj de să te bage la loc. Ai grijă…

− N-am nimic cu nimeni. Ți-am zis să știi cum stă treaba. Am găsit o adeverință cum că m-am calificat electronist și chiar simt că le am cu meseria asta. Am să mă duc la o cooperativă, poate-mi dai ceva la mână…

− Hai că mai vii de acasă. Îți dau, cum să nu-ți dau… Ai și caracterizarea din penitenciar… Te descurci că ești băiet deștept.

 

Dau să plec:

− Nu scrie prin hârtiile alea cum o cheamă pe nevastă-mea? Am venit direct încoa’, că puteam să vin și mâine, ca să nu trebuiască să-i zic pe nume și să mă dau de gol.

− Să-ți dau și o trimitere la doctor… Să treci pe aici să văd și eu ce zice ăla. Maria, pe doamna ta o cheamă Maria.

Ies și în urma mea aud înjurături crâncene și ceva ca de dosare date de pereți.

 

                                                *

Au trecut trei zile.

Încet, încet, m-am integrat în viața cotidiană.

O vizită la bibliotecă m-a adus la zi cu evenimentele:  Am aflat despre lovitura de stat din URSS care a culminat cu micul război nuclear din 89 din care americanii și rușii au ieșit cam mototoliți, de unirea țărilor islamice într-un Califat, de China care a preluat locul SUA în relațiile internaționale, de moartea fulgerătoare a lui Ceaușescu și lovitura de culise prin care Manea Mănescu devenit Secretar General a început o apropiere fără precedent de China lui Jiang Zemin deschizând porțile la masive investiții ce au transformat România în placa turnantă a afacerilor chineze în Europa, de propulsarea lui Paul Mănescu în arena politică și care, devenit președinte în 2002, schimbă titulatura țării în RPR.

Desigur, am aflat și de excrocheriile mele cu electronică contrafăcută în Singapoor care mi-au adus o cazare de trei ani la Poarta Albă.

Zvonul despre amnezia mea adevărată, sau asumată, a adus ușurare prin multe bordeie și după câteva vizite neprotocolare din partea unor indivizi, presupus a fi prietenii mei de toartă, pe care nu i-am recunoscut, cu toată sinceritatea, am fost lăsat în plata domnului.

Durerile de cap și viziunile au încetat astfel că doar insistența fără drept la replică a căpitanului m-a făcut să urc scările Institutului de neurologie și neuro-psihiatrie din Berceni.

Aici am fost întors pe toate părțile, legat la tot soiul de encefalografe și alte asemenea drăcovenii pentru ca, într-un final, medicul Avramescu să ridice a neputință din mâini în cabinetul său:

− Nu am mai întâlnit așa ceva. Creierul dumitale prezintă o activitate continuă în banda 3-50 de herți cu amplitudini de peste 100 de microvolți.

− Pe românește doctore…

− Ai și activitate alfa și beta în același timp…

− Și? E de rău? Am vre-un anevrism ceva?

− Nuuu… Doar că nu le poți avea pe amândouă… ori alfa în stare de relaxare ori beta la efort intelectual sau stimuli externi puternici. Cei mai curios este că ai câte o descărcate de unde tetha cam pe la cinci herți cu o amplitudine de circa 30 de microvolți cu o periodicitate de aproximativ 7 secunde.

− Asta ce mai înseamnă?

− Nu știu. Parcă ai fi resetat din 7 în 7 secunde.

− Mă împiedică să am o viață normală?

− Nuuu. Clinic ești sănătos tun.

− Atunci dați-mi ceva la mână, ceva din care să rezulte că am o amnezie definitivă, care să-i mulțumească pe cei de la miliție și, să ne vedem sănătoși.

Aaaa, mai bine treceți cu vederea micile ciudățenii pe care le-ați descoperit, nu dau bine la dosar. Nici la mine, nici la d-voastră.

Nu scap așa de ușor de Avramescu. Mă conduce până la ieșire și-mi dă o carte de vizită:

− Xin Jiang Li e un psihoterapeut de talie care poate să-ți facă o regresie hipnotică, mergi cu încredere și să nu-mi spui că nu vrei să afli ce ai făcut cu adevărat în anii ăștia.

Mă priveste cumva ciudat și parcă temător, îmi strânge mâna și pleacă puțin gârbovit.

 

                                               *

 

Xin Jiang Li e un chinezoi mititel căruia cineva i-a răsucit arcul prea tare.

N-are astâmpăr o secundă iar româna ciripită pe care o condimentează cu expresii chinezești ar face deliciul oricărui program de divertisment.

Din păcate nu-mi arde de loc de glumă. După o săptămână calmă, stările de angoasă și halucinațiile au reapărut și mai virulente, ajungând să mă scoale noaptea din somn, să-mi sperie familia și pe mine.

Mă conduce într-un salon în stil chinezesc și mă roagă să mă întind pe o canapea foarte joasă.

Nu văd nici un dispozitiv medical iar psihiatrul, parcă intuindu-mi întrebarea, se atinge cu un deget noduros la tâmplă:

− Ăsta este cel mai bun aparat.

Începe să mă pipăie, să mă apese, să mă asculte cu urechea făcându-mă să cred că am ajuns pe mâna unui șarlatan.

Într-un final începe o litanie monotonă și mă transformă într-un arici.

Cu fiecare ac care-mi pătrunde în piele simt că voința îmi slăbește pentru ca într-un final să mă prăbușesc într-un hău fără fund.

Sunt doar conștiință. Eliberat de încătușarea materiei pot să văd trecutul, prezentul și viitorul.

Mă văd în ipostaza de agent principal și nimic nu mă miră. Ceva mai presus de mine mă face să insist asupra momentului când am traversat oglinda spre o altă dimensiune. Pot vedea o umbră care mă însoțește și dispare atunci când mă stabilizez, mă văd pe mine întins pe canapea acoperit de ace subțiri și lungi, mă văd ridicându-mă, ieșind din cabinetul doctorului, aproape simt arsura glonțului care îmi străpunge pieptul, tunelul, căderea și… deschid ochii.

Sunt legat zdravăn de mâini și de picioare. În fața mea Xin Li mă privește zâmbitor:

− Pentru siguranța ta. Am avut cazuri care au încercat să se sinucidă după ce au aflat secretele ascunse cu grijă în cele mai adânci sertare ale creierului lor. Dar tu te comporți admirabil. O remarcabilă stăpânire de sine spre deosebire de personalitatea ezitantă cu care mi te-ai înfățișat. Pot spune că am avut succes?

− Cred că da, doctore. Încă sunt multe lucruri tulburi ca de exemplu: cine mă va împușca atunci când voi ieși din cabinetul D-voastră. Pe de altă parte, chiar dacă acum știu cine sunt cu adevărat, povestea asta se complică și mai mult și-a dracului să fiu dacă mai pricep ceva.

− Viitorul e volatil. Însuși faptul că l-ai privit îl face și mai incert.

Desfăcând nodurile artistice se apropie  de urechea mea și-mi șoptește: Pentru a afla răspunsul la întrebarea ta nu e nevoie de călătorii în timp. Putem apela la mijloace clasice și verificate.

Ochii și așa destul de migdalați s-au transformat în două dungi incerte.

Ca din pământ un pui de chinezoi apare aplecându-se adânc, de trei ori în fața lui Li și o dată în fața mea. Doctorul îi șoptește ceva în chineză iar puștiul, după încă o serie de temenele, se evaporă la fel de silențios. Acum însă, avertizat, îl surprind cu colțul ochiului dispărând de după o draperie.

Să mergem să mâncăm și poate îmi spui, dacă asta nu te deranjează, povestea ta.

M-a ascultat cu atenție fără să pară prea uimit.

Am comentat împreună, cum moartea unui singur om, una din bombele nucleare a picat peste ”garajul lui Bill Gates”, așa că aici s-a rămas la Fortran, Cobol și cartele perforate iar în telefonia fără fir nu s-a trecut dincolo de talkie-walkie, poate înspica atât de dramatic două realități.

Puștiul apare la fel de misterios și, după marota cu plecăciunile șoptește, la rândul său, la urechea maestrului.

− Afară e îngrămădeală mare, zâmbește fin Xin Li. Ești filat de Miliție, Securitatea se bagă și ea în seamă iar mirosul fin al lui Hua , puștiul atinge podeaua cu fruntea, a descoperit o terță la un nivel energetic superior. Hua nu se înșală la lucruri de-astea, încă o plecăciune. Văzând că nu pleacă maestrul îi face semn să continue: un schimb rapid de replici în mandarină cu priviri strecurate spre mine.

− Am observat punguța pe care o ții la piept. Am crezut că-i un lingam dar Hua mi-a schimbat părerea. Pot să o văd?

− Desigur și i-am povestit cum am ajuns în posesia ei.

O cântărește în palmă și mi-o înapoiază fără a o deschide:

− Într-o poveste chinezească veche, se vorbește despre un om care a petrecut câțiva ani într-o mânăstire daoista, unde starețul cunoștea meșteșugul de a trece prin zid fără să se rănească. Când a fost să părăsească mânăstirea, omul, pe nume Wang, l-a rugat să-l învețe și pe el acest meșteșug.
Călugărul a zâmbit și s-a învoit. L-a învățat pe Wang câteva vorbe tainice, i-a spus să le rostească și să se repeadă în zid.

Wang șovăia.

Călugărul l-a îmbărbătat:
− Lasă capul în jos și mergi înainte. Nu mai sta pe gânduri.

Wang s-a dat înapoi cu câțiva pași, a rostit vorbele, a lăsat capul în jos și s-a repezit, fără șovăire. Zidul a părut că se topește dinaintea lui, iar Wang s-a trezit afară din încăpere, nevătămat și nebun de bucurie.

I-a mulțumit din suflet călugărului, care i-a dat câteva sfaturi și s-a întors acasă.

Nici n-a ajuns bine, că s-a apucat să-i spună nevestei lui că deprinsese meșteșugul de a trece prin zid. Femeia, bineînțeles, nu i-a dat crezare. Atunci, urmând cu strășnicie sfaturile călugărului, Wang a făcut câțiva pași înapoi, a rostit vorbele tainice, a lăsat capul în jos și s-a repezit într-unul din pereții casei. De data aceasta, izbitura a fost destul de zdravănă.

Năucit, Wang s-a prăbușit la pământ, iar nevasta lui a izbucnit in râs. Pe frunte i s-a ivit un cucui cât toate zilele, pe care soața îi punea mereu comprese, neputându-și stăpâni râsul.

Mai înțelept ar fi fost pentru Wang să păstreze taina și să se folosească de ce știa doar într-o împrejurare deosebită.

Tu la fel. Taina nu ai păstrat-o ci ai spus-o primului venit care putea să nu fie de bună credință și să-și însușească el talismanele pe care ți le-a lăsat în grijă bătrâna Frosina.

Acum, iată, momentul deosebit a venit. Este timpul să asculți de cele spuse de solomonară, să sperăm că nu și-au pierdut puterea și nu vei da cu capul în perete.

 

                                                                                  *

Ies pe ușă cu bobița de cositor pregătită între degetul mare și arătător.

„Acu’ i-acu’. Cositor versus Viziune”, ronțăi mental și o trântesc de caldarâm.

Nu se întâmplă nimic. Fac un pas în față pre când văd venind spre mine ceva, parcă un bondar. De undeva se rostogolește un sunet gros, atât de gros cum nu mi-a mai fost dat să aud.

Bondarul se apropie pe o traiectorie perfect rectilinie și realizez că va da peste mine. Mă feresc în stânga urmărindu-l intrigat cu privirea.

Tresar violent. Nu-i un bondar , e un glonț care învârtindu-se agale în jurul axei își face loc prin aer, trece pe lângă mine, și pătrunde silențios în fațada casei. Întorc capul la timp pentru a vedea fuiorul de fum de la țeava unei arme.

− Aha! rânjesc și mi-aduc aminte de ultimile instrucțiuni ale maestrului Li.

Baleiez cu atenție împrejur și apuc să văd o formă întunecată care dispare la colțul străzii.

− Al meu ești, șoptesc și dau să mă reped după el.

Constat că nu-i chiar atât de ușor: mușchii parcă sunt anchilozați iar ceva mă apasă pe piept. Când să iau virajul, la dreapta, derapez și puțin a lipsit să nu mă răstorn.

„Oops!  E invers. Eu mă mișc mai repede, prea repede”.

Mușchii protestează iar aerul vâjâie pe lângă mine.

Două străzi, un gang. Îl ajung din urmă. E mai fizic acum deși se simte o ușoară vibrație a contururilor. Am în fața ochilor un bărbat cam de un metru optzeci îmbrăcat într-o haină lungă de piele neagră cu o pălărie așijderea. Are o mască tot neagră și nu-i văd decât ochii sclipitori. Dau să-l apuc de umăr când se întoarce destul de lent ca să văd strălucirea din mâna stângă. Eschivez și mă dezechilibrez. În disperare, mă agăț de el. Ne rostogolim la pământ și-i smulg obiectul din mână. Nu scap însă de lovitura necruțătoare în plex care mă lasă fără suflu. Ridic cu ultimile puteri chestia care seamănă cu un pistol și apăs pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic palpabil dar îl văd clătinându-se și căzând în genunchi. Îi aplic lovitura de grație în tâmplă și mă prăbușesc horcăind peste el.

Încet, încet, vraja babei Frosina se stinge. Lucrurile încep să se deplaseze normal, sunetele își refac tonalitatea iar individul de sub mine redevine o umbră translucidă.

O mașină trece în trombă pe stradă, frânează, dă în marșarier și se oprește în capătul gangului.

Căpitanul Vasile se apleacă asupra mea:

− În ce căcat te-ai mai băgat, inginere? Și ce-i asta?

− Are un fel de camuflaj. Auu!!! Nu pot să mă ridic în picioare. Am toți mușchii țepeni.

Dă să mă ajute:

− Lasă-mă pe mine… ăsta, pune-i cătușe, ceva… E extrem de periculos!

− I-aș pune, da’ unde? Ți-aș pune și ție da’ văd că nu mai e nevoie. Moșmondește pe lângă stafie: Dacă ăsta mai mișcă îmi dau demisia. Și acum?

− Trebuie să ne ascundem undeva. Băieților tăi cred că le-a dispărut năuceala iar tipii de la Secu’, de-au încercat să mă împuște, pot apărea de după colț în orice secundă.

− Îți dai seama ce-mi ceri? Se uită la mine, dă din mână a lehamite și-l aruncă fără menajamente pe camuflat pe bancheta din spate. Eu mă târăsc înjurând printre dinți pe locul mortului iar Vasile demarează în trombă.

 

                                                *

− Asta-i casa unei mătuși de-a lu’ nevastă-mea. Îi plecată în provincie. Nu cred că o să-i treacă cuiva prin cap să ne caute aici…

Deschide poarta și bagă mașina în curte, tocmai în fund, lângă niște acareturi părăginite.

De pe cerceveaua unui geam pescuiește o cheie din mileniul trecut și deschide ușa de la bucătărie.

Fantoma de la operă e încă inconștient dar tonusul muscular îmi zice că nu va mai rămâne așa multă vreme. Îl târâm în sufragerie unde căpitanul îl mai agață cu două perechi de cătușe de patul din fier forjat.

− Așa… Acum noi doi, inginere!

− Stai să-mi trag sufletul. Nu-i ceva de mâncare prin casa asta? Leșin de foame.

− Mă inginere, îl aud horobăind prin bucătărie, eu sunt un pârlit de căpitan, mă. Aveam și eu tihna mea. Mai pica un hoț de buzunare, mai un viol, o bătaie de cartier… Mi-era bine, mă!

Pune pe masă o bucată de slană, două cepe și o pâine veche de două săptămâni.

Mă năpustesc ca un căpcăun. Ăsta se uită la mine și-și face cruce:

− Iaca! Parcă n-a mâncat de-o lună…

− Ce știi tu, bâigui printre înghițituri.

− Asta-i că nu știu, și-mi vine să înnebunesc.

De când ai venit s-au întors toate cu curu-n sus.

Mai întâi tu, cu amnezia ta… L-am sunat pe Avramescu. Îl întreb când îmi trimite expertiza medicală. Ăsta începe să dea din colț în colț, că hâr, că mâr…

Pe mine nu mă duce nimeni, mă…

La câți borfași au trecut prin mâna mea, te citesc ca-n carte deschisă. Mințea de înghețau apele. L-am somat ca până la prânz să am dosarul pe masă.

Numa’ bine mă sună comandantul. În birou la el unu’ înțepat în cur, că m-am citit imediat ce și de pe unde e, mă întreabă de tine, să-i aduc dosarul. Le-am dus tot ce aveam și sun la Poarta Albă să-i întreb când îmi trimit referințele.

Ăla de la telefon: că ce-mi trebuie?

„Cum ce, mă enervez, ca să închid dosarul.”

„Ce dosar?”

„Dosarul de punere în libertate.”

„ A cui?”

Simt că înnebunesc:

„Cum mă? Da’ noi despre ce vorbim aici?”

„Păi asta-i, replică ăsta la telefon, că persoana este bine mersi la noi și mai are o zi de pușcărie.”

„Cum, mă, să fie la voi când s-a prezentat cu foaie de eliberare, bolentin provizoriu și ordin de prezentare la mine ?!”

„Poate vorbim de o altă persoană cu același nume”, o virează ăsta.

 „Ia trimite-mi prin fax o poză.” Mă uit la poză: tu, leit.

Zic:

„Ia trimite pe careva și fă o confruntare cu poza în mână, oi fi având pe altul de se dă omu’ meu.”

Se întoarce ăsta:

„ Am fost personal. Se verifică. Deținutul este cel din documente.”

Să turbez…

Acu’ o oră mă sună Vasilache și-mi zice că l-a trimis Comandantul împreună cu Dobrea să te fileze și c-ai intrat în cabinet la un chinez care le are cu nebunii. Îmi zice că-i groasă, că au venit și ăia de la Secu’ și mă întreabă dacă-i ceva cu spionaj. Îi zic să-și vadă de treabă și mă salt în mașină.

Când ajung, tu tocmai deschideai ușa. Ai aruncat ceva din mână când, a răsunat o împușcătură și a început nebunia. Te-ai ferit și glonțul a intrat în perete iar apoi ai dispărut. Te-am văzut cu colțul ochiului cum alergai spre mine apoi ai virat la dreapta și n-am mai văzut decât două fumuri care se alergau unul pe altul ridicând praful și frunzele de pe jos.

Cunosc străzile astea ca-n palmă, ți-am tăiat calea și te găsesc mai mult mort decât viu călare pe o umbră tremurândă.

Ce se întâmplă, inginere, că ajung și eu la nebuni?!

− Ca să te simți mai bine, află că nu-s nici un inginer. Și eu tot un fel de Căpitan doar că la noi mi se adresează cu: Domnule Inspector Principal de Poliție.

Lui Vasile îi cade falca.

 

                                                 *

 

− Hai să vedem ce-i cu fantoma… Acu’ face ochi.

Explicațiile mele alambricate nu l-au convins, așa că are nevoie de acțiune.

Metodic… vorba vine, îl dezbrăcăm pe individ la pielea goală.

Nik!

Mai pipăim cu fereală pe ici pe colo… până dau de un inel. I-l smulg din mână și, brusc, capătă consistență.

− Cum te cheamă, mă? Ceara, candela și psaltirea ta! Îl contrează Vasile.

Mie mi se învârt imagini prin cerebel. Îi iau falca în mână. O-ntorc pe-o parte, închid ochii. Mă mai uit la el, închid ochii:

− Căpitane, să fiu a naibii de nu-i profesorul pe care-l caut. Am văzut poza aia doar odată, mică, în dosar… dar memoria mea vizuală nu mă înșală.

Ăsta e Don Profesore Honoris Cauza Ailoaie.

Dottore o să facem pâș, pâș, înapoi la căsucă, să facă borș alții cu tine, că eu îs sătul.

Ăsta mă privește cu ură:

− Ce nu ai stat cuminte în banca ta de nefericit? Te-ai băgat în căcat până-n gât.

– Iete ce tupeu? Vasile îl apucă, cu mâna lui mare, de fudulii:

Ia luminează-ne oleacă, că am nevastă și copchii și mai vreau să ies și la pensie…

 Poarta scârțâi prelung. Ne repezim la geam:

− Mătușă-mea. Și a zis că stă până vineri… Vasile se repede la ușă. Prea târziu.

Cu pieptul dolofan înainte, mătușa pătrunde în cameră:

− Ce-i Vasile cu tine? Te-o dat fimeia afară? Mă vede și pe mine. Musiu cine-i? Mai dă raită cu privirea…

− Îu, ptiu drace, doamne iartă-mă de păcate…  Profesore, nu ți-e rușine?

− Tanti Frosina… mă crucesc și eu și brusc simt că nu pot respira. În jur totul se dizolvă, se amestecă … și mă pierd și eu.

 

                                        *

Sunt întins pe spate. Senzația e clară deși totul în jurul meu e neclar: un bondar trece pe lângă mine, bâzâitul lui mă agasează și vreau să-l îndepărtez cu mâna dar nu am mână. Șoapte, clinchet de metal, un fornăit parcă de cal, eu sunt? Ce sunt? Și unde sunt?

− Ai fost avertizat!

 Vocea e de nicăieri și de aici. Din mine și de afară. Și sunt doar eu. N-am teamă deși știu că ar trebui. Răspund indolent:

− Un gest caritabil care presupune un altul pe măsură…

− Dacă te lepezi, toate se vor întoarce cum au fost.

Îmi vin în fire. Indiferent ce-ar fi cu mine, ăstuia i-e teamă. I-e teamă dihaniei de vrea neapărat  o finalizare „Ooo, de ce n-am pe procuroara Ionescu lângă mine” l-ar desființa. Dar poate, totuși… Mai bine calm… calm copil, obține informații, stilul tău… mergi pe stilul tău:

− Profesorul avea nevoie de ajutor…

− Nu e treaba ta.

− Ba da. Vezi tu…Profesorul a deschis accidental un portal. Un portal către lumea ta.

− Nuuu. De ce nu te supui?

− Cineva mi-a zis că o să mă lupt cu antihristul și că-l voi doborî…

− Ești prea mândru. Din doi voi face unul și-l voi trimite să ducă legea mea.

− Oi fi dracul… și ți-e frică de mine… Halal diavol fricos.

− În lanțuri… două mii de ani. Dezleagă blestemul pe care l-ai legat.

− Habar n-am ce spui…

− În mizeria în care vă complăceți, un om, un nimic… incredibil, a descoperit pușcăria mea. În prostia și autosuficiența lui m-a eliberat pe jumătate. Nu sunt nici aici, nici acolo, nici acum, nici altădată, nici întreg nici în bucăți. Eliberează-mă, să mă răzbun, și jur că de va fi să cuceresc tot universul, nu mă voi atinge de planeta voastră de pitici.

− Pe cine să te răzbuni?

− Pe ei… Pe toți . Ne-am certat…mai multe războaie… Ei sunt acolo… Îi simt. Mă pândesc din tenebre.

Mă burzuluiesc.

− E un mod de gândire prea uman, sunt sceptic, vreau dovezi că exiști și nu e o stare paradoxală a creierului meu.

− Gândește-te la Frosina. Și nu zăbovi mult. Altfel moartea mea va fi și moartea voastră.

                                                *

Vasile îmi ridică capul:

− Ce ne-am speriat…

− Dezleagă-l.

Profesorul se ridică în capul oaselor fricționându-și brațele. Se uită spre mine și dă să deschidă gura.

− Ciocu’ mic. Și-așa ai făcut destule prostii. Cât o mai duce dihania?

− Nu știu. N-am reușit să o scoatem decât parțial din interdimensionalitate…

− Și atunci ai apelat la frate-tu care tocmai ce izolase bozoni W+ de mică energie. Parcă aievea paginile dosarului mi se perindă prin fața ochilor.

− Nici nu știam ce facem…  A fost surpriza vieții mele…

Ochesc telefonul. Sună-ți ocrotitorii. Zi-le să vină la discuții.

Vasile dă și el un bip scurt . La cinci minute patru bărbați încep să miroasă zona.

Sufrageria e neîncăpătoare: Eu, Vasile cu patru subordonați de o parte, Profesorul cu patru securiști îmbufnați de cealaltă parte și un colonel care face, nervos, un du-te vin-o scârțâind dușumelele.

− Nu cred o iotă. Ce-i povestea asta cu babe și căpcăuni? Profesore, te credeam om cu capul pe umeri.

− Dihania aia, căpcăun, drac, alien sau ce-o fi, moare de foame. Am calculat energia rezultată în cazul dezintegrării  și ne rade de pe suprafața pământului.

Simt că ceva lipsește. Nu pot să mă concentrez. Totu-i prea ușor chiar dacă e a dracului de greu.  Flerul meu îmi spune că vom fi carne de tun.

 Tanti Frosina vine încărcată de oale:

− Mâncați, copilași, să aveți putere… Colonelul începe o cruce mare, dar când realizează ce face, stuchește cu năduf. Pune mâna pe telefon și începe o discuție în contradictoriu.

Frosina se uită la mine, ridică bărbia și intră în bucătărie.

O urmez.

Se sprijină de masă și mă privește adânc:

− Spune!

Ascultă cu calm:

− Dă să văd!

Salt punguța de la gât și i-o pun în degete.

Desface cu mii de precauții și răstoarnă pe masă. Cu mâna întinsă trece pe deasupra figurinelor de parcă le-ar scana.

− Ai să mori… Ea nu ți-a zis, nu?

− Cu o moarte toți suntem datori, dar șira spinării pare a fi de altă părere.

− Îmi apucă amândouă mâinile de încheieturi:

− Trebuie să te duci. Trebuie. Dacă vrei să merite.

                                                                                  

                                                     *

 

Același bloc. Același hol, o scară în spirală ce înconjoară liftul, aceiași ușă.

Stau pe vine și aștept. Ușa de la intrare se deschide. Mă trag și mai în umbră și-l chem.

 Vine nedumerit. Îi întind plicul și un teanc de bani:

− Urmează atent instrucțiunile din plic.

Pușcăria l-a dresat bine. Rânjește:

− Fără grijă, tovarășe.

Îl urmăresc plecând si-apoi sun la ușă.

 − Ai întârziat! Îmi sare de gât și unul mic se-mpiedică printre picioarele noastre.

O lacrimă chinuită mi se strecoară pe sub gene.

                                                                       

                                                   *

Totul e stabilit. 

Ne împărțim în două echipe. Profesorul va activa dispozitivul.  Atunci intervin eu care trebuie să amăgesc făptura.

Ne stângem mâinile. Încă avem liber arbitru.

În casa de la țară a profesorului este agitație mare. Don Profesor a fost adus de la institut bine drogat de cei de la secu’… râde și face pase magnetice cu degetele de pianist.

Vasile e cu cronometrul într-o mână:

− De ce întârzie Inspectorul?

− Nu-i ăsta? Întreabă un subaltern.

Venea agale și fluierând studia numerele de la case. Băieții l-au umflat rapid.

− Căpitane !

− Cum a mers?

− Exact ca în instrucțiuni. Tipul nu se mai miră de nimic.

− Ce instrucțiuni? Vasile ridică o privire scurtă. Inspectore? Revine la cronometru: patru, trei, doi… Se vede fereastra. Așezați-i, încet, în centru… Inspectore, fii drăguț, ia-l în brațe pe don’ profesor.

Cei doi se topesc iar Vasile apucă să mai vadă privirea stupefiată a inginerului.

                                                                   

 Profesorul e cu un ochi la cronometru și cu unul la stiva de aparate din laborator. Colonelul e ca un arc.

− Patru, trei, doi… Acum.

Rotesc inelul. Totul se tulbură în jurul meu apoi mă văd unde aș vrea să fiu.

− Dă-i drumul!

Ailoaiei închide niște contacte.

Pătratul devine luminos, apoi incandescent. Ferindu-ne privirea vedem o  formă umanoidă dizolvată în fluviul interdimensional.

Fac un pas și totul se transformă.

Valuri, valuri de energie, se năpustesc asupra mea. Ard și știu că ard, fierb, și știu că fierb, dar peste toate:

− Dezlegarea, Inspectore, altfel ai să mori. Chipuri hâd distorsionate se apleacă asupra mea unduind ochi hiperdimensionați.

− Ahaaaa! Iată-vă! De la început am mirosit că totul e o cacealma. L-ați împins pe el în față, de să pună fraierii botul, iar voi pândeați din umbră.

− Un sacrificiu necesar. Oricum, e un renegat. Fisiunea lui ne va oferi suficientă energie pentru a rupe lanțurile care ne țin legați pe noi.

− Și-apoi să vă dedați la ce vă place cel mai mult: sufletul de om. N-o să vedeți!

− Te strivim cu un gest, muritorule…

− Să depindeți de-o vrajă. Sunteți patetici.

− Nu ai încotro. Dacă nu-l salvezi pe el, dezintegrarea va distruge iremediabil planeta, în timp ce dacă-l supra încărcați, noi îl vom sacrifica pe altarul eliberării noastre. Sunteți o rușine a universului și, de ne-am pune mintea cu voi, rușinea s-ar revărsa asupra noastră. Vă vom ignora căci avem țeluri mai înalte, răzbunări mai aprige.

− Vreți să dați foc galaxiei în războiul vostru schizoid. În revanșele voastre absurde…

– Nu ai de ales, muritorule. Dă-ne dezlegarea! Îți salvezi planeta pentru multe alte generații viitoare și, cine știe, poate veți deveni niște adversari asupra cărora să ne aplecăm.

Nu mai ai timp. Dezlegarea!

− Bine!  Nu vă enervați.  Este aici:

Scot punguța de la gât.

− Dar trebuie să spuneți după mine:

Aud?

Fapt de 99 de chipuri

Fapt de 99 de chipuri,

Fapt de 99 de feluri

Fapt de 99 de feluri.

Feluri de închipuiri, feluri de blesteme,

Feluri de închipuiri, feluri de blesteme,

în 66 de feluri

în 66 de feluri,

cu 66 de chipuri

cu 66 de chipuri,

66 de durere

66 de durere

din toate ale mele

din toate ale mele

și din jurul meu

și din jurul meu

Lună luminată

Lună luminată

Ia și faptul și strigarea

Ia și faptul și strigarea

Și să-l treci din vad în vad

Și să-l treci din vad în vad

Să-l duci în munți, în pustii

Să-l duci în munți, în pustii

Unde câinii nu latră

Unde câinii nu latră

Și cocoșii nu cântă

Si cocoșii nu cântă

De toate dezlegat și lasă-ne cum ne-ai lăsat!

 

Și arunc a doua bobiță.

 

 Cerul s-a făcut roșu, un ochi verde, uriaș, apare din neant și se holbează la mine, gheare încearcă să mă apuce și obrajii parcă mi-au luat foc:

− Ne-ai păcălit…, ai închis înc-o capcană, peste cea veche. Nici nu știu cum de aud căci urechi nu mai am, nici nu știu cum de mai văd căci ochi nu mai am. Vâlvătaia mă cuprinde, ard.

Lupta este epică. Cei șase demoni: Belial, Baal-Zebub, Astaroth, Leviathan, Belphegor și Baal descarcă sulițe energetice în trupul renegatului Lucifer încercând să-l supra încarce, de cealaltă parte, cele patru centrale nucleare ale țării încep să duduie pompând energie, energie care se scurge prin mine, ținându-l pe diavol în coconul de sarcină.

Sunt sfâșiat în această luptă intestină și simt că atât se poate. Nu că n-ar fi destulă energie, dar transferul ei a devenit critic. Vizualizez, ideatic, barele de transport care încep să se-nroșească din cauza efectului lui Ohm și simt că pierd partida. Mă burzuluiesc:„ Atât de-aproape… Frosino! Era vorba de moartea mea, nu de a unui univers întreg… ”

 Cineva, ceva, mă aude: „ Folosește ultimul strop!” mi se reverberează într-o conștiință chinuită.

Nu pot! Nu pot. În picosecunda care mi-ar fi suficient necesară accesării trupului meu fizic, balanța energetică s-ar înclina dezastruos… sunt într-o contradicție mortală și, din neant, ochi bulbucați, guri rânjite alienant, se apleacă asupra mea: „Ai pierdut! Cedează și te vom lua cu noi. Îți oferim nemurirea, vei fi asemenea nouă, îți oferim locul lui Lucifer. Cedează! Cedează cât încă nu e prea târziu și pentru tine!”

Obediențe vechi se luptă-n mine: „La naiba cu toate, dacă nu poți fi un zeu atunci măcar un drac să fii!”. „Nuuu! Protestez tot eu: ăsta-i doar începutul sfârșitului căci nu există decât plus și minus infinit. Doar două căi ale aceluiași drum.”

− Ajutor! mai șoptesc, văzând cum cablurile de la stâlpii de înaltă tensiune de înmoaie și-ncep să curgă spre pământ. Ajutor! E cineva, undeva, cândva…?

 

Un val de iubire mă înconjoară: energie pură, limpede precum cristalul.

 De undeva o ființă translucidă îmi zâmbește. Mă simt și-i simt mâna peste a mea. În timp oprit, scoatem ultima bobiță de cositor și, împreună, o aruncăm în flăcări:

Mai aud: “Maria…și tu? Trădătoare-o!”

Un geamăt adânc și flăcările dau înapoi, apoi doar ce mai fâlfâie un pic și se sting.

   Se lasă întuneric și în sufletul meu.

 

                                                  *

   − Și zici că abia ai fost eliberat din închisoare… dintr-o închisoare comunistă!?

Comandantul își scarpină, adânc, chelia și privește dezarmat către colonelul de la SIE.

− Domnule Profesor, spuneți că nu mai aveți nici o amintire din ’89 încoace?

La două case depărtare, Frosina dă în tarot asistată de două babe cu ochi iscoditori:

     − Cărțile de curte sunt tare încurcate: Împăratul e întors cu moartea-n turn… Diavolul e sucit și-i tăiat de cupa de trei. Cine să fie această regină cu puteri atât de mari și de ce nu s-a apărut până acum?

                                                   *

  Belesc un ochi. Sunt într-un divan uriaș.

  Trist…

Îl crăcănez și pe al doilea și-l holbez către lipitoarea prinsă de nas.

Și mai trist:

“Ai rupt-o… inspectore, n-ai scăpat. Astea te termină…”

O lipitoare ridică capul, mă aprobă și se înfige în altă bucățică de piele rămasă intactă.

În dreapta, pe un cărucior, o stivă de aparate:

− Ai fost în comă trei zile. Doamna Frosina a propus să te mutăm într-un spațiu mai familial… După cum se vede, ideia dânsei a dat roade: Bine ai revenit din morți, inspectore.

Ritmurile cerebrale se încadrează în parametrii normali.   Doctorul Avramescu mă privește ca pe un cobai:

− Vom mai studia cestiunea. După ce te pui pe picioare!

 La rândul lui, Ailoaie mă privește critic:

− La mustață, inspectore! Avea o doză energetică pe care, încă nu știm cum a reușit să o ascundă de scanările noastre.

Ce să zic: mi s-a cam ridicat tensiunea, la propriu și la figurat ( băieții de la Renel or să aibă de înlocuit cabluri, nu glumă), dar apoi, de nici unde, am primit un aport energetic masiv și am reușit să-l rupem în bucăți. Acum stă fracționat, în trei condensatori separați, la – 273 de grade.

− Și ceilalți?

− Care ceilalți?

Realizez că profesorul a rămas doar pe partea superficială a chestiunii.

− „Și-o piatră funerară grea s-a trântit peste cavou cu un bufnet înfundat. Groparii aruncă țărâna, flecărind, și dându-și, de la unul la altul, sticla cu rachiu. Îmi fac o cruce mică și șoptesc: „De-acolo unde sunteți, cu greu veți mai ieși!”

− Ce bâigui?

Mă hotărăsc să las lucrurile așa, cel puțin până când…

− Colegii tăi, o sușesc, sunt bine?

− Da. Totul e sub control! Plec acum, inspectore. Am trasat o serie de experimente… mă așteaptă echipa.

− Dac-or fi ca alea de până acum…

Profesorul mă privește urât și dispare val-vârtej.

Ofițerul de la Secu dă să-l urmeze…

− Colonele! Ochii pe el!

Mă privește și înclină din cap. Schițează un salut și dispare.

 

Două babe, care-mi par cunoscute, mă veghează de-a dreapta și de-a stânga, iar Frosina îmi zâmbește:

− E bine. Va fi bine!

Din spate se ițește capul lui Xin Li. Flutură un mănunchi cu ace de acupunctură:

− După ce lipitoarea curăță la sânge, ești omul meu!!! Oftez din greu.

Vasile rânjește la mine:

− M-ai tradus, Inspectore!!!

Rânjesc și eu, și mai deranjez o lipitoare.

Îmi vede privirea întrebătoare:

− E aici !

Ies cu toții. 

Maria, cu plodul în brațe, intră și-mi zâmbește misterios:

− Sunt aici și l-am adus la tine, stăpânul meu! O sclipire trece prin privirea ei și o căldură interioară mă cuprinde. Privirea ei îmi leagă buzele, iar ăla mic  nu se mai poate ține și alergă spre mine:

    − Tataaa!

                                                                                     ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s