Copii la indigo (I)

   Beznă.

   De cum am dat colțul străzii și am început să ridic dealul, observ că nici un bec nu mai luminează. Avansez în virtutea inerției deși cu o strângere de inimă. O ceață groasă mă cuprinde. Nu mai văd în față, în spate, sunt pierdut în vălătuci ca de fum și simt că sunt rupt, rupt de mine, rupt din mine… Nu-mi mai simt picioarele, ceața se rotește ca un maelstorm și, în fereastra din centrul lui, apuc să văd cum mă ridic din genunchi și-mi continui drumul…

…și atunci răcnesc!

 

   Mă regăsesc sprijinit c-o mână de gardul lui Vrânceanu și cu ailaltă pipăindu-mă, precaut.

   Se pare că-s întreg, strada, ridicând abrupt dealul, e luminată de becurile roșii cu iod și, de undeva, un câine jelește în lanț: Mai încet cu beutura Nihăiță că te-adună ăștia de la salubrizare pe foraș de dimineață…

   Mă scutur adânc și reîncep ascensiunea. Intru pe alee, la mine ferestrele luminate: Ori Costică, dar mai sigur Don Profesore.  Deschid și intru.

   – Care ești, bă?

   Aud zgomot de ceva trântit și lumina în atelier se stinge. Mi se ridică părul pe schinare: Doar nu am un hoț…, ronțăi mental, ca și cum ar fi vorba de-un șoarece rătăcit la mine-n casă. Înfulec bâta de basebal din tocul ușii, o cumpănesc bine în brațul drept și deschid încet ușa atelierului, acolo de unde am auzit bufnitura. Văd cu colțul ochiului o umbră și actele reflexe ale lui Pavlov se pun în mișcare. Ciomagul lovește necruțător și tipul pică ca un sac de cartofi.

   – Al meu ești, nefericitule!

   Ceva nu e în clar dar, cum adrenalina se joacă adânc cu mine, nu mai am timp de filozofii. Aprind lumina și îl învârt ca să-i aplic lovitura de grație.

   Rămân cu bâta-n aer:

   – Oops! Nu-i bine să te ciomăgești singur.

   De jos și cu ochii dați peste cap îmi rânjea amețit un Nihăiță tras la indigo:

   – Ăsta nu e tata…

 

   Îl împung, prudent, cu un deget în obraz: Carne dom’le… Măi, să fie! Nu mai stau la discuții, cum-necum, cestiunea pute. Îl înfulec de subțiori, greu bre,  și-l salt pe canapea. Mă uit după ceva cu care să-l leg și nu găsesc decât cablul de microfon.  Cu o urmă de regret, pentru cablu, îl fac fedeleș. Trec, cam gâfâind, în bucătărie.  Mi-aprind o țigară și rumeg adânc cu atât mai bulversat cu cât adrenalina se metaboliza în uree: Ce poveste, dom’le…

   Îmi trag, brusc, o palmă. Doare. Da’ am mai avut eu vise de-astea de m-am trezit cu junghiuri aiurea… Nici un selfcontrol. Un sistem nu poate fi conștient de sine decât relaționându-se la alt sistem: Mda… Ia să-l relaționez o țâră!

   Are un mic șoc atunci când mă identifică, dar se calmează repede. Strânge din buze. Ne privim în ochi.  Aceiași privire iscoditor-malțiosă:

   – Zi! mă pronunț.

   – Zi tu!

   Normal.

   – Eu sunt mai sus… mă ridic în picioare.

   – Mda! Ce să zic? Nu înțeleg nimic. Aparent, tu ești un eu.

   – Adică, tu ești un fel de eu. Asta cred că-i evident! Dar, cum ai ajuns la mine-n casă…?

   – Pardon! La mine-n casă.

   – Așa nu mai terminăm niciodată. Povestește.

   – Ce să povestesc? Am intrat, m-am dezbrăcat de geacă și am trecut în atelier. Mi-am scos blugii și m-am tras în training când am auzit ușa trântindu-se și o voce răcnind: Care ești bă!? Am stins lumina și căutam ceva să iau în mână, apoi am fost lovit, adică tu m-ai lovit și iaca… asta-i tot, încheie îmbufnat.

   – Mda… Mă uit la cuierul de lângă sobă: o pereche de blugi negri, la fel ca ai mei. Caut prin buzunări… conținutul identic cu cel din ai mei.

   Mă urmărește cu privirea:

   – Ia vezi geaca…

   Mă duc în hol, iau geaca și revin în atelier. Scot din buzunarul de la piept un portofel, iar de la mine din geacă altul. Răscolesc. Două buletine identice. Până și micile zgârieturi, prin care marcasem codul PIN pentru cazuri de uituceală extremă, la locul lor. Privesc cele două poze identice:

   – Amice… avem o problemă.

 

   – Apâi… și fașim?

   Asta-i la mine semn de stres maxim:

   – Și fașim, ci nu fașim… ne gândim…

   – Dezleagă-mă! Păcat de bunătate de cablu.

   – Nee!

   – Vreau la budă!

   – Să râdem cu Amza Pelea. Lasă vrăjelile, cei în gușă și-n căpușă. Ce-mi trece mie prin cap, îți trece și ție…

   – Nu-i adevărat. Acum suntem separați. Chiar dacă am plecat de la un punct comun, acum logica noastră evoluează diferit.

   – Ce vrei să zici?

   – Zic că am putea să ne completăm reciproc.

   – Oops! Știi că n-ai idei rele?! Te dezleg, dar la prima încercare de independență îți tai macaroana.

   – La fel…. Hrrrr! Frate!

   Nu încăpem la masa din bucătărie gândită pentru o singură persoană, pâine e doar pentru un om, întindem mâinile sincron după același lucru și chicotim sfârșind în a râde în hohote:

   – Mereu am vrut să am un frate!

   – Și eu!

   Și iar ne prăpădim de zâs.

   – Dar nici chiar așa…

   Redevenim seriosi:

   – Ce s-a întâmplat oare?

   – La mine a fost ca o furtună care m-a făcut praf, la tine?

   – Cum ți-am zis…. acum că mă gândesc parcă am simțit o zdruncinătură internă cam pe când dădeam colțul, la Vrânceanu.

   – Cam pe-acolo…. Ce-o să facem? Trebuie să ieșim cu rândul.

   – Sau pun o telegramă cum că vine fratele meu geamăn…

   – Ba eu o pun, eu sunt…

   – Ba eu….

   – Tu ai ieșit copie…

   – Ba tu.

   Încep să-mi sclipească ochii:

   – Asta-i casa mea. Intru și ies când vreau!

   – Și a mea. Nu uita c-am buletin la fel ca tine… Aaaa!

   Nici n-am auzit ușa de la intrare. Don Profesore intră, mândru, ca de obicei, sesizează ceva în neclar drept pentru care scoate ochelarii și, tacticos, începe să-i șteargă cu pielicica de căprioară.

   Noi ne luăm brusc mânile din jurul gâturilor și rânjim excedați.

   – Deci ai reușit! Exclamă Don Profesore. Fabulos! Te-ai duplicat. Care-i originalul? ne întreabă privind, adânc de la unul la altul, prin multele-i dioptrii.

   Și acum începe țiganiada!

 

   Hârșit în astfel de chestiuni, Don Profesore ne amenință cu notă mică la purtare și ne îndepărtează cu un gest larg de mână:

   – Aici trebuia să fie aparatul…. A zis că să vin să…. Cât e ceasul?

   Răspundem sincron:

   – Aproape 12-șpe…

   – Vai! Am întârziat. Din nou am întârziat.

   Se mai uită odată de jur împrejur apoi ne privește pe noi.

   Pare să ne cântărească din priviri apoi emite sentința:

   – Nici unul nu e originalul, amândoi sunteți copii.

   Copii la indigo!

                                                                                        (va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Copii la indigo (I)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s