Copii la indigo (complet)

   Beznă.

   De cum am dat colțul străzii și, am început să ridic dealul, observ că nici un bec nu mai luminează. Avansez în virtutea inerției deși cu o strângere de inimă. O ceață groasă mă cuprinde. Nu mai văd în față, în spate, sunt pierdut în vălătuci ca de fum și simt că sunt rupt, rupt de mine, rupt din mine… Nu-mi mai simt picioarele, ceața se rotește ca un maelstorm și, în fereastra din centrul lui, apuc să văd cum mă ridic din genunchi și-mi continui drumul…

…și atunci răcnesc!

 

   Mă regăsesc sprijinit c-o mână de gardul lui Vrânceanu și cu ailaltă pipăindu-mă, precaut.

   Se pare că-s întreg, strada, ridicând abrupt dealul, e luminată de becurile roșii cu iod și, de undeva, un câine jelește în lanț: Mai încet cu beutura Nihăiță că te-adună ăștia de la salubrizare pe foraș de dimineață…

   Mă scutur adânc și reîncep ascensiunea. Intru pe alee, la mine ferestrele luminate: Ori Costică, dar mai sigur Don Profesore.  Deschid și intru.

   – Care ești, bă?

   Aud zgomot de ceva trântit și lumina în atelier se stinge. Mi se ridică părul pe schinare: Doar nu am un hoț…, ronțăi mental, ca și cum ar fi vorba de-un șoarece rătăcit la mine-n casă. Înfulec bâta de basebal din tocul ușii, o cumpănesc bine în brațul drept și deschid încet ușa atelierului, acolo de unde am auzit bufnitura. Văd cu colțul ochiului o umbră și actele reflexe ale lui Pavlov se pun în mișcare. Ciomagul lovește necruțător și tipul pică ca un sac de cartofi.

   – Al meu ești, nefericitule!

   Ceva nu e în clar dar, cum adrenalina se joacă adânc cu mine, nu mai am timp de filozofii. Aprind lumina și îl învârt ca să-i aplic lovitura de grație.

   Rămân cu bâta-n aer:

   – Oops! Nu-i bine să te ciomăgești singur.

   De jos și cu ochii dați peste cap îmi rânjea amețit un Nihăiță tras la indigo:

   – Ăsta nu e tata…

 

   Îl împung, prudent, cu un deget în obraz: Carne dom’le… Măi, să fie! Nu mai stau la discuții, cum-necum, cestiunea pute. Îl înfulec de subțiori, greu bre,  și-l salt pe canapea. Mă uit după ceva cu care să-l leg și nu găsesc decât cablul de microfon.  Cu o urmă de regret, pentru cablu, îl fac fedeleș. Trec, cam gâfâind, în bucătărie.  Mi-aprind o țigară și rumeg adânc cu atât mai bulversat cu cât adrenalina se metaboliza în uree: Ce poveste, dom’le…

   Îmi trag, brusc, o palmă. Doare. Da’ am mai avut eu vise de-astea de m-am trezit cu junghiuri aiurea… Nici un selfcontrol. Un sistem nu poate fi conștient de sine decât relaționându-se la alt sistem: Mda… Ia să-l relaționez o țâră!

   Are un mic șoc atunci când mă identifică, dar se calmează repede. Strânge din buze. Ne privim în ochi.  Aceiași privire iscoditor-malțiosă:

   – Zi! mă pronunț.

   – Zi tu!

   Normal.

   – Eu sunt mai sus… mă ridic în picioare.

   – Mda! Ce să zic? Nu înțeleg nimic. Aparent, tu ești un eu.

   – Adică, tu ești un fel de eu. Asta cred că-i evident! Dar, cum ai ajuns la mine-n casă…?

   – Pardon! La mine-n casă.

   – Așa nu mai terminăm niciodată. Povestește.

   – Ce să povestesc? Am intrat, m-am dezbrăcat de geacă și am trecut în atelier. Mi-am scos blugii și m-am tras în training când am auzit ușa trântindu-se și o voce răcnind: Care ești bă!? Am stins lumina și căutam ceva să iau în mână, apoi am fost lovit, adică tu m-ai lovit și iaca… asta-i tot, încheie îmbufnat.

   – Mda… Mă uit la cuierul de lângă sobă: o pereche de blugi negri, la fel ca ai mei. Caut prin buzunări… conținutul identic cu cel din ai mei.

   Mă urmărește cu privirea:

   – Ia vezi geaca…

   Mă duc în hol, iau geaca și revin în atelier. Scot din buzunarul de la piept un portofel, iar de la mine din geacă altul. Răscolesc. Două buletine identice. Până și micile zgârieturi, prin care marcasem codul PIN pentru cazuri de uituceală extremă, la locul lor. Privesc cele două poze identice:

   – Amice… avem o problemă.

 

   – Apâi… și fașim?

   Asta-i la mine semn de stres maxim:

   – Și fașim, ci nu fașim… ne gândim…

   – Dezleagă-mă! Păcat de bunătate de cablu.

   – Nee!

   – Vreau la budă!

   – Să râdem cu Amza Pelea. Lasă vrăjelile, cei în gușă și-n căpușă. Ce-mi trece mie prin cap, îți trece și ție…

   – Nu-i adevărat. Acum suntem separați. Chiar dacă am plecat de la un punct comun, acum logica noastră evoluează diferit.

   – Ce vrei să zici?

   – Zic că am putea să ne completăm reciproc.

   – Oops! Știi că n-ai idei rele?! Te dezleg, dar la prima încercare de independență îți tai macaroana.

   – La fel…. Hrrrr! Frate!

   Nu încăpem la masa din bucătărie gândită pentru o singură persoană, pâine e doar pentru un om, întindem mâinile sincron după același lucru și chicotim sfârșind în a râde în hohote:

   – Mereu am vrut să am un frate!

   – Și eu!

   Și iar ne prăpădim de zâs.

   – Dar nici chiar așa…

   Redevenim seriosi:

   – Ce s-a întâmplat oare?

   – La mine a fost ca o furtună care m-a făcut praf, la tine?

   – Cum ți-am zis…. acum că mă gândesc parcă am simțit o zdruncinătură internă cam pe când dădeam colțul, la Vrânceanu.

   – Cam pe-acolo…. Ce-o să facem? Trebuie să ieșim cu rândul.

   – Sau pun o telegramă cum că vine fratele meu geamăn…

   – Ba eu o pun, eu sunt…

   – Ba eu….

   – Tu ai ieșit copie…

   – Ba tu.

   Încep să-mi sclipească ochii:

   – Asta-i casa mea. Intru și ies când vreau!

   – Și a mea. Nu uita c-am buletin la fel ca tine… Aaaa!

   Nici n-am auzit ușa de la intrare. Don Profesore intră, mândru, ca de obicei, sesizează ceva în neclar drept pentru care scoate ochelarii și, tacticos, începe să-i șteargă cu pielicica de căprioară.

   Noi ne luăm brusc mânile din jurul gâturilor și rânjim excedați.

   – Deci ai reușit! Exclamă Don Profesore. Fabulos! Te-ai duplicat. Care-i originalul? ne întreabă privind, adânc de la unul la altul, prin multele-i dioptrii.

   Și acum începe țiganiada!

 

   Hârșit în astfel de chestiuni, Don Profesore ne amenință cu notă mică la purtare și ne îndepărtează cu un gest larg de mână:

   – Aici trebuia să fie aparatul…. A zis că să vin să…. Cât e ceasul?

   Răspundem sincron:

   – Aproape 12-șpe…

   – Vai! Am întârziat. Din nou am întârziat.

   Se mai uită odată de jur împrejur apoi ne privește pe noi.

   Pare să ne cântărească din priviri apoi emite sentința:

   – Nici unul nu e originalul, amândoi sunteți copii.

   Copii la indigo!

 

   De-aia nu-i bine să te amesteci când doi se ceartă. Ne întoarcem brusc spre el, mârâind sincron:

   – Măăă… Nu ne faci pe noi dă indigo, și copii pe deasupra! Ia vezi…

   – Cum-necum, voi nu sunteți Nihăiță pe care-l știu eu, continuă imperturbabil și implacabil în raționamentul lui Don Profesore: Nu știți de experimentele pe care acesta le făcea de mai bine de două săptămâni. Eeeee?!

   Ne-a pus cu botul pe labe.

   – De unde știu eu că totul nu-i decât o farsă diabolică pusă la cale de tine, cum ai mai făcut și ți-ai luat papara, împreună cu sosia asta, pe care cine știe unde-ai găsit-o?!

   Sosia se burzuluiește, mă privește criminal dar se pare că ronțăie mental ceva:

   – Un pic. Ideea de șotie pică la prima examinare: N-are Don Profesor posibilități tehnice pentru o asemenea lucrare… Privește doar aceste două acte de identitate. Sunt identice, inclusiv patina timpului, uzura, nuuuu, practic imposibil, poate doar prin atelierele de la Hollywood și pe bani grei. Nu. Chestia e perfect reală iar Don Profesore are dreptate. Suntem niște copii, iar pentru că nu conștientizăm o parte din gândurile „originalului”, ei bine, asta ne duce cu gândul la faptul că natura experiențelor făcute de acesta a interferat puternic în personalitatea noastră, ștergând toate informațiile privitoare la acel experiment.

Și este logic, pentru că altfel am fi intrat într-o buclă cauzală care ar fi dus la o spirală temporală. Concluzia este că „originalul” e bine mersi în spațiul-timp propriu, indiferent ce-o face acum, acolo, iar noi suntem într-un alt sistem inerțial, cumva paralel.

   – Tizule… cred că ai dreptate. Briliant gândit. Așa că… Professoreeee, bagă la cerebel:

   Suntem în aceiași barcă. Și… Hă, hă, hă! Tu ești tot o copie!

   – Trei într-o barcă, ronțăi gânditor Don Profesore. Three Men in a Boat – To Say Nothing of the Dog.  De afară se aud lătrând Lucky și cu Fido.

   – Dogs… se corectează Don Profesore. Ne-am dat dracului Sir Jerome.

 

   – La culcare! Și mâine-i zi… îi trecut de unu noaptea!

   Iese și-l aud cum, familiar, desface canapeaua din sufragerie.

   Noi, ne uităm unul la altul:

   – Eu dorm în patul meu, tu… la Paul.

   – Pardon, că-i al meu. Nu ai tu mai multe drepturi ca mine.

   Desface canapeaua și-mi pune-n brațe setul de lenjerie de pat:

   – Astea-s a tale, eu iau un rând nou…

   – Acuma-s a mele, da’ patu-i a tău…

   Îl auzim bozgorodind pe Don Profesore:

   – Sunteți oameni în toată firea, ce dreacu?! Dacă nu sunteți în stare să vă înțelegeți, trageți la sorți.

   Apare în ușă cu un capot de-al nevestei pe el, care crapă pe bucile-i dolofane, și ni se moaie genunchii văzându-l:

   – Dacă nevastă-mea are proasta inspirație să vină acasă, o să aibă surpriza vieții ei.

   – N-o să-și găsească numa’ iubitul de bărbățel ci doi și bonus, un papagal în chiloți tras în capotul ei! mă completează tizul.

   Ne prăpădim de râs și, cu boarfele în brațe, îl împing pe un Don Profesore rușinat:

   – Hai! Bârrrr, că mi se sparg oglinzile!

   În camera copiilor e un cancerrr… Normal, dacă nu s-a mai făcut focul de mai bine de 6 ani: Lasă tizule…, mărunțesc zgribulit și mă strâng sub plapumă.

 

   Mă scutur de zăpadă, mi-e frig și foame.

   Privesc de jur împrejur: alb.

   O imensitate albă iar eu… sunt un lup.

   Din troiene, săltând în zăpadă se-adună restul haitei. E timpul. Știu asta și-un lup bătrân se lipește de mine. Găsesc un loc mai înalt și-mi ridic botul. Amușinez adânc. Un strop de salivă purtat de vânt: Acolo!

   Haita se împarte-n două, pe flacuri, se mișcă din ce în ce mai încet, abia atingând zăpada cu labele în timp ce eu calc drept, mândru, cu cel bătrân în dreapta și ea, un pas în urmă, paznica, lupoaica mea.

   Cerbul ciulește urechile, e bătrân cu trei femele și doi pui. Tîrziu. La urletul meu ne năpustim. Ăl bătrân, alunecând în gheață, îl mușcă de picioare pe cerb în timp ce eu la beregată sar și-n timpul mort cu-n ochi de văd, răcnesc, sau poate doar o fac… căci iată că’n avânt se-apropie prea mult… Îl salt, în labe, dar văd cum un corn se înfige în al ei gât. Trei tineri care au simțit necazul, lăsară puii ca să sară . La ceafa cerbului bâtrân, îl năpădim. Și vânătoarea-i gata. Avem acum îndestulătoare.

   Mai gâfâie si cu ochi din ce în ce mai sticloși, Iaida mai scoate-n ultim urlet, lung, pierdut în univers, și-atunci și noi săltând ochii la stele urlăm prelung , mândrie și curaj să fie!

 

   Sătui cei mai mulți au adormit, culcușiți în zăpadă. Leila se apropie de mine:

   – Iaida a murit din cauza ta.

   – Mă acuzi? Cine-a pus-o să stea în coarnele cerbului?

   – Nu fi laș, Nihail. Am văzut semnalele pe vi le-ați făcut. Tu trebuia să-i întorci ceafa iar ea să sfâșie beregata.

   Simt o cutremurare: Să aibă dreptate?

   Și ea vede, simte…

   – Ai avut o ezitare înainte de salt, Iiida a devenit țintă, cerbul a luat-o în coarne iar apoi tu i-ai sfâșiat beregata.

   – Nu știu… poate. Am capul greu, văd lucruri… Văd oameni.

   Leila se ridică brusc în labe:

   – Oameni!

   Haita se regrupează rapid.

   – Din ce parte?

   – De-acolo, am răspuns ezitant… Leila ocupă, mândră, locul defuctei Ilida și haita se puse în mișcare.

Doar eu mergeam și mă gândeam că oameni nu afară miroseam. Doar înăuntrul meu, voind să iasă, trei suflete captive care mă apasă.

 

   Mă scol dârdâind, trag pe mine două boarfe, și mă duc la baie. Decartez trei sloiuri de gheață și trec în bucătărie. Aici, Don Profesore, manipula expert ibricul de cafea:

   – De unde ai cafeaua asta și mie nu mi-ai zis?

   – Las-o dracului de cafea, profesore… treaba se împute.

 

   Se deschide ușa și, ezitant, intră „tizul”. Are o față buhăită, e palid și-o privire interiorizată: Ia uite ce moacă plesnită am… și mai ziceam de Don Profesore.

   – Ce-ai, mă? Ai văzut lupu’?

   Are o zvâcnire:

   – De unde știi?

 

   Soarbe din cafeaua fierbinte și-apoi trage aprig din țigare:

   – Mă copii, habar n-aveți ce-am visat…

   – Erai șef de haită de lupi și-ai greșit la vânătoare…

   – Mai rău, eram o lupoaica alfa ce tocmai și-a arogat acest drept după uciderea în timpul unei vânători a Iaidei…

   Don Profesore se uită de la unul la altul:

   – Mă! Noi am avut același vis. Eu eram lupul ăl bătrârn. Am văzut și cum… ăsta a greșit comanda, dar și cum Iaida s-a aruncat mai devreme, direct în coarnele cerbului. Și… de ce nu zici? Amândoi am stabilit că, pentru stabilitatea haitei e mai bine să dăm totul uitării…

   Ne privim în triunghi:

   – E groasă fraților, concluzionă Don Profesore.

 

   – Idei. Vreau idei. Hai, amândoi, că știu că nu duceți lipsă.

   – O bulă spațio-temporală…

   – Care este tangentă, dacă nu chiar intersectată cu altele, realități paralele.

   – Această translare, mișcare browniană, le poate suprapune ceea ce ar depăși nivelul maxim al entropiei…

   – Ca un balon umflat prea mult…

   – Sau două bule de săpun care fuzionează în tensiune superficală…

   – Informația conține cea mai concentrată formă de energie, mai puternică decât legăturile chimice…

   – Atomice…

   – Nucleare, nu mă las, rânjind.

   – Și-atunci facem bummmm! Concluzionează Don Profesore când vede că iar ne ambalăm.

   – Da. Și n-ar fi vorba doar de noi. O asemenea zguduire ar putea tulbura întregul continuum spațio-temporal.

   – Un efect de tsunami s-ar putea răspândi în cercuri concentrice, amestecând stări labile prin însăși definiția lor…

   – Un efect de domino…

   – Și totul s-ar transforma într-un inimaginabil foc de artificii, sfârșitul apoteotic a tot ce ne putem imagina și chiar mai mult de atât.

   Rămânem pe gânduri.

   Don Profesore ridică un deget ciolănos și acuzator:

   – Ce-ați făcut… nefericiților?!

   – Noi?! răspundem la unison. Întreabă „originalul”.

   Ochii lui Don Profesore sclipesc scurt.

 

   Hotărâm ca eu să plec în „oraș” după cumpărături, căci chiar dacă universurile se vor ciocni într-un viitor incert nouă, totuși ne e foame, iar „tizul” îi va face o anamneză hotărâtă și detaliată lui Don Profesore, singura noastră sursă de informații în legătură cu experimentele făcute de „original”, în încercarea de a ne aduce pe „aceiași lungime de undă”.

   Ies din casă cu un soi de frică, de parcă las în urma mea o tranșee sigură înaintea luptei de la Verdun.

   Afară e un soare timid de primăvară iar aerul miroase a plante renăscând la viață: Nu-i rea realitatea asta.

    Îmi stuki în piept și calc cu dreptul. Nu se întâmplă nimic. Betonul de pe alee e la fel de țeapăn și, instinctiv, nu mai calc așa apăsat, de să se zdruncine toate alea-n mine…

   Bag una din cartele, la plesneală, noroc că nu-i nimeni… Bancomatul sughiță și-o înfulecă, bag codul PIN și nu comentează: Bunnnn! Tastez, așaaaa, de control: 300. Dihania ronțăie, hârâie, mârâie, da-mi decartează lozul:    Bunnnn!  Verific chitanța și-l bag pe ălălat. O iau de la capăt. Hâr, mâr… Oops: sare lozu’: Buuuun!  Verific chitanțele. Soldul egal: Ehehe! Bag iar prima cartelă și scot tot: Bierfect! O bag și pe a doua și trag încă o tură. Cred că-s roșu la față. Nepăsători, în spatele meu s-au adunat vreo patru persoane: Ce știți voi, fantomelor… rânjesc spre ei, îndes banii prin buzunări și, cu soarele-n priviri, o tai la Alvorado, mi se uscase gâtul ceva de speriat și de mult voiam să beau o Eichhofener. Mă sparg, apoi, în aripe printr-un supermarket și, plin de sacoșe, adăstez la Sifonăria lui Vasile. Ăsta când mă vede:

   – Da’ unde-ai fost două săptămâni? Ziceam că s-a și bătucit pământul pe popârșeu…

   – Da’ ce… ai văzut drac mort? Bagă un rachiu mic și-o jumate de pui la rotisor că mă ia cu leașin. Am beut o bere de mi-a spălat mațele și-am o foame de lup. Sughit la amintire:

   – Dă mai bine-o sută, să vărs oleacă și pentru răposata lupoaică!

   Vasile ridică o sprânceană, dar se conformează.

 

   Deschid ușa cu capul, că de… Vasile m-a pus la curent cu ultimile cancanuri și drept consecință am mai rașchetet vreo tri pahare de nohan. În atelier, „tizul” surubărește la o parainstalație supravegheat îndeaproape de Don Profesore. Citesc lejer și-arunc în urmă:

   – Câmpul magneto-dinamic trebuie mutat cu 13 grade la ora 17 și 23… Ne trebuiesc niște niodimium, comandă on-line!

   Așez sacoșele jos și simt că-i liniște. Amândoi se holbează la mine:

   – Da’ ce-am făcut? V-am adus de mâncare, nefericiților. Hâc!

 

   – De unde naiba știi tu de declinația magnetică când abia ce-am implementat ideea „originalului”?

   – Habar n-am! Am văzut drăcia aia de pe masă și-am știut instantaneu…

   – Ia stați o țără. Aici se întâmplă lucruri extraordinare!

   – Te cred, profesore, ia uite-aici:

   Cu gesturi de prestidigitator încep să scot bani de prin toate buzunările.

   „Tizul” se holbează iar Don Profesore se enervează:

   – Lasă-i dracului de bani… cum de-ai știut ce făceam noi aici?

   – De unde-s banii ăștia? Se burzuluiește și „tizul”.

   – Mă, tu ai beut!

   – Doar n-ai spart Banca Națională…

   Sar călări cu întrebările pe mine:

   – Huo! Că mă ia cu dureri de țest. N-am spart nici o bancă. Se pare că-n realitatea asta un sistem de securitate funcționează defectuos, sau pur și simplu, nimeni nu s-a gândit la asta. Fiind acum doi sunt și două conturi clonate pe care sistemul de securitate al băncii le validează dar… în același timp nu le poate identifica separat. Ca și cum, cineva din interiorul băncii mi-a deschis un cont paralel, perfect identic. Așa că ambele carduri sunt purtătoare a sumei originare. Am scos toate economiile mele, (ale noastre, mă corectez, la privirea criminală a „tizului”) și cu al meu și cu alt tău. I-am depus din nou, la ghișeu și apoi i-am scos din nou la dublu… până ce-am golit bancomatul! He! He! He!

   – …și ești idiot dacă crezi că undeva, cineva, nu va sesiza excrocheria asta, îmi taie macaroana „tizul”

   – … și ce poate să ne facă? Am retras banii noștri. Ce poate să ne facă?

   – Asta se cheamă bancrudă frauduloasă…

   – Ba nu, e mai complicat, Don Profesore explică doct: comform cu Legea nr. 59/1934, s-au dat numeroase soluţii de neurmărire penală în cauze de acest gen, cu motivarea că „emitentul contului spera doar să fie alimentat contul în perioada următoare”, sau că „îi comunicase beneficiarului că are disponibil în cont”. Pe de altă parte, se poate reține intenția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de înșelăciune având în vedere că la data retragerii sumelor nu exista acoperire în cont, chiar dacă ulterior, în momentul decontarii, în cont se găsea disponibil suficient. Ce mai… cu un avocat bun, banca e bună de plată și de vină va pica cel care a aprobat plata, în cazul nostru… bancomatul. Trebuie ca de urgență să te duci și să completezi contul cu valoarea originară, acea pe care ai avut-o la prima tranzacție. Asta îi va înebuni pe toți, he!

   – Păi… deja am lăsat ceva groscior, pentru mâine când trebuie să vină să reîncarce bancomatul…

   – Vor da vina pe o defecțiune de sistem și vor cere returnarea banilor pe motiv că știam cât aveam în cont și totuși nu am reclamat asta.

   – Pe de altă parte la fiecare extragere din cont existau banii, altfel serverul băncii nu ar fi permis tranzacția făcută de bancomat, ceea ce ne justifică buna credință. Nimeni nu mă poate obliga să știu, exact, la centimă, câți bani am în cont, mai ales în cazul tranzacțiilor multiple, deci nu pot fi acuzat de sperjur.

De altfel… nu cred că cineva se va sesiza în privința noastră, pur și simplu vor constata că le dispar, inexplicabil, bani.

   Rânjim unii la alții. Sentimentul de a învinge sistemul este foarte plăcut.

   – Hai! pune Don Profesore, punctul pe „I”. Vă bucurați ca niște copii c-o jucărică nouă. Să revenim la ce ne doare:

De unde-ai știut de unghiurile concentratorului magneto-dinamic?

   – Habar n-am Profesore! Hâc!

   Privesc rușinat în jurul meu :

   – Am avut așa… o sclipire.

 

   Bobinăm la un bufet suedez ad-hoc iar „tizul” mă interpelează cu gura plină:

   – Sclipire, îî? Las’ că știu eu…

   – Normal că știi, acum, că mă gândesc, presupun, cumva, că am străpuns membrana spațio-temporală, creierul meu contopinduse o zecime de secundă cu cel al „originalului”…

   – Zecime de secundă! exclamă tizul. Vai!!! Cum de n-am verificat?!

   – Ce-i? Ce s-a întâmplat?

   – Sistemele inerțiale. Sistemele inerțiale au valori fixe în interiorul lor, dar variabile față de alte sisteme inerțiale.

   – Timpul, exclamă și Don Profesore. Cum stăm cu timpul?

   – Singura metodă prin care putem să facem o comparație, brută, absolut neștiințifică e cea a timpului subiectiv.

   Lăsăm naibii mâncarea și revenim în laborator:

   – Avem aici timpul nostru obiectiv dat de ceasul universal conectat la internet care utilizează tranziția frecvenței electronice în zona microundelor, opticii sau a ultravioletelor dintr-un spectru electromagnetic a unui atom, avem aici un ceas cu cuarț care măsoară timpul prin dilatarea și contracția unei fărâme de cuarț atent tăiate pentru a vibra doar la o anumită frecvență. Mai avem și ceasul matusalemic, al lui Don Profesore care măsoară timpul, gravitațional, pe principiul inerției unui corp în mișcare și… mai avem aici trei creiere, care au sisteme de temporizare aproape perfecte.

   Ne privim:

   – Sincronizăm… Acum!

   Rezultatele sunt catastrofale.

 

   – Am dat de dracu’

   – Măcar de-aș da de el, să-l strâng oleacă de coaie…

   – Copii! Hai să facem o declinație Doppler, se bagă iar între noi, Don Profesore.

   Răscolesc și scot anticul laser cu rubin, model Electronica 1970. Cât „tizul” îl instaleazeă, fixez cele trei lentile „confiscate”  cândva de la un cinema sătesc și oglinda din cuarț argintat. Un sistem inerțial nu poate păcăli viteza luminii, care este identică oriunde te-ai afla, astfel încât, întârzierea ei ne poate comunica date despre timp sau distanță. Laserul cu rubin emite o radiație monocromatică în spectrul roșu cu o frecvență crescătoare, o prismă va împărți în două fasciculul. Una va fi reflectată de o oglindă cealaltă de un giroscop. Diferența între creșterea celor două frecvențe ne indică starea sistemului inerțial, repaos, mișcare uniformă sau accelerată.

   – Eeee? întreabă Don profesore.

   – Declinație spre verde, aproximativ… Față de sistemul inerțial teoterizat pe baza ceasului gravitațional al lui Don Profesor ne deplasăm cu de două ori viteza luminii. Atât pot, cu ce am. Probabil ne rotim deci trebuie să demultiplicăm cu „pi” și nu-l jignim pe Einstein.

Tizul socotește adânc, apoi ridică privirea:

   – Am înlocuit în mc2… pe lângă noi o supernovă e un artificiu de anul nou…

   – Timpul, Nihail, timpul…

   – Estimație largă. Probabilististic și în timpul nostru subiectiv… mai puțin de 6 ore până la masa critică apoi…

   – Șase ore… înseamnă că nu mai apuc să-mi fac siesta…

   – Măgarule, măcar tu te-ai bucurat de-o ieșire în oraș!

   – Și ce rahat mare am făcut? Am mâncat o coașcă de pui și-am beut tri pahare de vin. Nu-ți zice nimeni să n-o suni pe „Feon”…

   – Feon… Tizul rânjește, e o idee…

   – Ce-aveți mă? V-ați bolunzit? Soarta întregului univers depinde de doi papagali care-s cu gândul la puță! Eeee! La muncă! Trebuie cumva să inversăm sistemul.

   – Nu avem ce face, Don Profesore. E peste poate.

Gândește-te la un balon mic, dar mic de tot, legat printr-o țeavă de un balon mare… mare tare, în vid.

Ăsta mic se tot umflă până crapă iar ăla mare se golește prin gaură. Mai avem 6 ore. Eu o sun pe Feon. Altceva la îndemână n-am… Dacă tot e să mor… măcar să mor satisfăcut, în brațe dă fimeie. Punct!

   – Poate… Mă tu nu ești prost degeaba, mă uit la „tiz”. Îți arde să tragi pompe, îîî? Să mori satisfăcut…

   – Păi…. Tulai, frate! Ce nu zici? Ha!!! Feon, iubita mea, noastră, se corectează la privirea mea feroce, salvatoarea noastră. Pompare, Don Doctore, pompare!!!

   – V-ați bolunzit! Dar devine atent:

   – Principiul vaselor comunicante Profesore! Ce luăm pe mere, dăm pe pere.

 

   – Să golim bășica în alt univers.

   – Și ce stați? Hai! Arbait!

   – Ne trebuiesc magneți de neodimiu…  De unde îi luăm?

   – Din harduri, noi avem două harduri, patru, mai sunt doi p-aci de la ăla vechi, profesore… ce calculator ai?

   Socotim, nu iese nicicum.

   – Cine să nu mai fie pe-acasă?

   Noaptea se lasă repede în februarie. Costumați în culori de camuflaj, atacăm vecinii, furând hard-urile din calculator, ca la o undercover mission a DNA.  Câinii ne știu, doar Don profesor care are un miros… specific, a venit cu pantalonii jumuliți, așa că revenim cu un vraf de harduri și fără regrete. Scoatem, fără menajamente, magneții din hard-uri, și eu încep să-i aplic cu Super-glue pe unghiurile indicate de „tiz”

Drăcovenia devine stufoasă asa că o sucesc cu Don Profesore spre patul, rămas desfăcut… „tizule, ahh!!!”

Pun markerele Led în focalizare, bierfect! Rotesc de la 13 grade la 103 grade și declinația la ora 05 cu 23. Alimentez condensatorii și luminile din casă scad: Trăiască energia electrică! Mă uit la ceas, ar mai fi cel puțin o juma’ de ceas, avem timp și de-o probă la rece, când… simt că lipsește ceva…

   Unde-i ”tizu” ? Ies din atelier și din sufragerie se aud gemete:

   „Oops!”

   Deschid, precaut, ușa… „tizu” înfierbântat pe „Feon”. Mă strecor încet și când prea fericitul și-a pierdut tonusul, preiau fără scrupule. Săpam deja, adânc, când din off se aude vocea tunătoare a lui Don Profesore:

   – Da’ ce-mi faceți acolo… macaronarilor? Universul e în cumpănă și voi vă rătăciți printre buci? și-aprinde lumina.

   Ne săltăm, brusc, toți trei din pat. Feon, blondă, candidă, exclamă:

   – Ce frumos… niciodată nu mi-ai zis că sunteți gemeni!

   Don Profesore se burzuluiește:

   – Mai sunt 13 minute… Hai!

   Tragem câte-o boarfă pe noi și intrăm în atelier:

   – Profesore, am făcut tot ce se putea face…

   – Declinația magneto-dinamică este inversată…

   – Dumnezeu cu mila, completează Don Profesore.

   – O țâră, ridic eu un deget. Dacă socotelile mele sunt bune… cred că putem lansa o barcă contra curentului…

   – Adică cum?

   – Adică teoria curgerii laminare a lui Coandă se poate aplica și în acest caz. Informația se va prelinge pe curbura spațio-temporală fiind apoi reabsorbită în tensiune superficială. Putem trimite, pe invers, un cadou „originalului”, să-i arătăm unde a greșit și un bonus pe care, la sigur, îl va aprecia. Arât la vraful de bani.

Așezăm banii cam în zona centrală.

   – Și cu noi ce se va întâmpla?

   – Sunt infinite posibilități, putem să devenim doar amintiri remanente ale originalului, sau putem să fim prezențe fizice în alte realități, la fel cum putem dispărea precum o scriere de creion peste care s-a abătut o radieră.

   – Nici o radieră nu poate șterge ce-a fost scris, concluzionă „tizul” și ne întinde dreapta.

   Ne strângem mâinile, ne îmbrățișăm și-apuc să văd ceva cu colțul ochiului, dar nu prind decât rânjetul diabolic al tizului…

   … iar Don Profesore apasă butonul.

 

   Tușesc, scuip, mă frec la ochi. Aparent, experimentul a fost catastrofal. Atelierul e praf și nu-mi vine-a crede:

   Pe canapeaua jumătate arsă, în curu’ gol și călare pe un teanc de bani, stă Feon.

   Mă privește uimită și se extaziază:

   – Ce mișto! Și bani… Ce de mulți bani!!!

 

                                                                                 ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s