Vieți importante (I)

Se folosesc, îndeobște, cuvinte ca: apostolat, sacrificiu pe altarul…, pionierat, devoțiune dusă la extrem. Vorbe.

De la ultima ceartă, monstru, cu directorul, cu șleahta de asistente revoltate, cu anestezistul ce privea eforturile mele rânjind, pe mine scria clar: deportat.

Tata m-a condus la gară gânditor:

– Nu știu, dar cred că așa e mai bine. O viață m-am zbătut cu tine, de mic… Nimic n-ai ascultat, nici de maică-ta, de dă să moară… Ce rușine! Poate-i mai bine, lucrurile se uită. O să vorbesc cu Panaitescu, dar nu acum, mai încolo. Du-te să-ți duci crucea dacă aici, la noi, nu ți-a plăcut…Văd o lacrimă și feresc privirea.

Încrederea că tot ce am făcut am făcut bine se clatină dar văd privirea, aievea parcă, cum își pierde încet strălucirea, rătăcindu-se în neant… în ochii mei, sub mâna mea, și ura surdă răbufnește:

– Rămâi, tată. Rămâi, cu hoții și criminalii tăi, să faceți disecții pe oameni vii, crezi că nu știu că au plecat oameni fără un rinichi, fără o bucată de ficat, fără…

– Taci, copil nefericit! Doamne, ce blestem!

– E blestemul tău, ți-ai uitat jurământul, te las… Ai grijă de tine. De mama.

– Să nu cumva, îl mai aud.

Macazuri, roți chinuite scrâșnesc în mintea mea o durere ascuțită. Mă redresez. Trimit o privire pe geam și adorm instantaneu.

 *

 Deschid ochii: simțul exersat în nopțile de gardă îl ia prin surprindere pe controlor:

– Bbbiletul la control, se bîlbâie.

Sunt singur în compartiment, afară se derulează un peisaj anost: dealuri mâncate de cari. Un car neliniștit se insinuează și în sufletul meu, ronțăind în ritm de tren: tac, taca, tac!

Ușa se trântește, violent:

– Liber! și, gâfâind, o namilă de om roșcovan și transpirat face să geamă bancheta din fața mea.

– Ci’ nenoroșire, bre, pi capu’ meu, săraca fată, co’ lasâ sâ moară animalili aiastea!!!

Ciulesc urechile. Înainte să deschid gura, se revarsă spre mine:

– Ai pomenit mata așa pățanie, sâ cazi, fată tânără, că șine-o pus-o, nimeni n-o pus-o, că ce-o căutat în grijania mamii lui de copac, n-aș mai avea zile, candela lor de prune… Își pierde suflul.

– Încet. Că ajungi și dumneata la spital. Povestește-mi, încet, ce s-a întâmplat.

Se uită la mine, la geantă…se așază mai drept pe banchetă:

– Păi, nu mare lucru, o nepoată, o avut un accident da’… Îi trece ei!

– A căzut din copac? nu mă pot abține.

– Păi, dacă-i proastă, ce-o căutat acolo, că n-o pus-o nimeni, se uită la geanta mea, o-ți de la București ? Pe la consiliu? Astea-s de-ale noastre, de-o fost proastă, toa’ director o zis că n-o trimite că moare pe drum, s-o iau acasă. Să moară-n patu’ ei, săraca, așa i-o fost scris. Sărăcuța de ea…

 *

 În gară, o rablă de Pobeda pe post de taxi.

– La spital, răcnește Toader, smulgând portiera.

– Da-i închis la ora asta, protestează șoferul.

– Hai!

Hârâind, animala se pune în mișcare:

– Și spuneți că se poa’ ceva, tov’ doctor?

– Știu și eu, nea Toadere, dar nu putem să o lăsăm așa. Să mă uit. Din ce mi-ai spus dumneata, situația e gravă, aproape fără ieșire, dar… Nu ne-ar ierta Dumnezeu dacă n-am încerca.

– Bine grăita-i, fiule.

La poartă un paznic moțăit, înăuntru o asistentă înțepată. Mă legitimez.

– Domnu’ de la București, se fâstâcește, să-l sun pe tovarășu’ director.

– Mai încolo, acum vreau să o văd pe fata de-a căzut din copac, repede.

– Ce să vedeți, e ruptă toată, moare.

– Hai, fată, acum! Du-mă la ea. Zi-mi istoricul.

– A căzut într-un par din copac, direct în, știți dumneavoastră…

– Nu știu nimic! Aici? Fă lumină, adu‘ foaia de observație. Nea Toader: la poartă, aici n-ai ce face, ține-l pe șofer, s-ar putea să trimit după medici.

Un dezastru total: o plagă contuză gigantă a întregului perineu de la nivelul vulvei până la coccis, o herniere, probabil a marelui epilon, totul cârpit în fire de ață prea strânse de sub care răzbate puroi opalescent. Și după o disecție aș fi lucrat mai îngrijit. Îi iau pulsul… surpriză: rapid, dar constant. Văd o fâlfâire pe pleoapele femeii, la 23 de ani, o țărancă robustă. O răsucesc pe o parte: s-a executat un rect iliac stâng , dar s-a abandonat…

Vine fata cu foaia:

– Fata asta are zile, o deschidem în juma’ de oră, pune-o pe perfuzie și sună echipa de serviciu. În noaptea asta operăm!

 *

 Citesc foaia de observație: plagă contuză gigantă a întregului perineu, care începe la nivelul vulvei, sub uretră și duce până la nivelul coccisului, care este fracturat. Vaginul, uterul, parțial rectul, până la nivelul colonului sigmoid, sunt distruse în totalitate. Marele epilon s-a herniat, probabil la extragerea din „țeapa” în care a căzut, o ansă intestinală este perforată, dar a fost excizată și cusută.

E o minune că trăiește.

S-a efectuat o colpohirectomie totală pe cale joasă și un rect iliac stâng. Primul care apare este anestezistul, cam de o seamă cu mine, ușor speriat. Îl iau de umărul stâng și-l strâng sub claviculă până geme:

– Mi-o ții? mă uit în ochii lui fără să clipesc. Încet, îmi prinde privirea, se îndreptă:

– O operezi?

– Nu crezi că merită o șansă?

– Da, da’…

– Mi-o ții?

– Fac tot ce pot… nu prea avem sânge…

– Scoală pompierii și milițienii, vreau 2 litri într-o oră. Hai!

Vine directorul:

– Să știți, tovarășe doctor, că nu aprob această operație, dar nu mă opun. Am făcut tot ce-i omenește posibil, dacă doriți să vă faceți o intrare fulminantă la noi în oraș nu mă opun, totuși…

Anestezistul preia pacienta în sala de operație. Mă retrag pe hol mai răsfoiesc odată foile de observație. Închid ochii și îmi imaginez grozăvia: femeia se mută de pe o creangă pe alta piciorul îi alunecă încearcă să se agațe de o creangă, coșul o încurcă. Scutură mâna, toarta rămâne agățată pe degetul mare, sucește mâna, rămâne în trei degete, în două…lunecă la vale… dedesubt parul ce ține gardul, ar trebui să fie julită tare pe brațul stâng, nu am văzut, o să mă uit, deci s-a rotit parul intră , greutatea femeii face ca totul să se rupă, dar de ce hernierea, cum au scos-o, au încercat direct și nu au reușit, atunci au răsucit-o, mezenterul, au rupt și mezenterul și vezica, să mă uit la vezică…

 *

 – Tovarășe Doctor…

Simt o mână pe umăr:

– Operați de trei ore, de aici cred că pot să preiau eu. Directorul mă privește peste mască. Nu reușesc să înțeleg crețurile din jurul ochilor, dar ridic mâinile. Mă uit în jur, echipa deja s-a schimbat, se mișcă ca un tot unitar, nu aud nici o vorbă, numai foșnetul halatelor. Trec cu mâinile ridicate în antreu, o asistentă mă dezechipează expert, mă împinge pe un pat și începe viguros să-mi fricționeze picioarele. Apare anestezistul cu care am început. Mă apucă de sub claviculă până mă doare :

– Ne-a mers, doftore!

Mă trezesc într-o rezervă de spital. Nu-i nevoie să deschid ochii. Miriade de mirosuri mă înconjoară: dezinfectante acide, antibiotice iuți, iz de fecale în putrefacție și peste toate mirosul fricii de moarte, sudoarea spaimei de inerentul sfârșit, mă localizează precis. Dar și altceva, diferit, liniștea, absența rumorii generale a unui mare oraș. Tresar când un câine latră chiar sub geam și deschid ochii. O măsuță din Primul Război Mondial, vopsită în alb 13, este așezată strategic pe mijloc. Pe ea o gustare. Mă ridic în capul oaselor. Presupun că am deranjat ceva, căci, imediat, o față a apărut în cadrul ușii:

– Cred că m-ați lucrat și pe mine cât am dormit, glumesc.

– Vai, tovarășu’ Doctor!? Toa’ director a zis să-l anunțăm imediat ce vă sculați…

– Ceva în neregulă? mă încrunt

– Nuuu, că așa vrea să vă vadă… Să vă felicite…

– Bine, dar mai lasă-l un pic să mănânc ceva. Ia zi, de știi, câte drenuri a pus?

– Trei, dom’ doctor, două pi margini și unu pi șentru, în cavitate.

Dau să mă înec.

– Da’ tu ești fată deșteaptă, măi… Ia zi cum te cheamă.

– Tata o vrut băiat, să-l cheme Stejaru, așa să aibă băiet ca bradu’, și-atunci când o văzut că-s fată mi-o zis Stejara și după aia s-o dus de s-o ’mbătat.

– Dar a mai făcut și un băiat, nu-i așa?

– Așa, dom’ doctor, că pe toate le știți, io zis Bradu, că cu stejaru’ s-o ars… Îi zice Bradu Brădet și pe mine Stejara Brădet. Se fudulește dinaintea mea. Zâmbesc și mă ridic pe pat. Ușa se deschide.

Își trage un taburet lângă pat:

– Ești nebun, nebun de legat! Îl privesc. Operația a lăsat urme, cearcănele grele sunt vinete și căzute. Întreaga statură e crispată. Degetul mic de la mâna stângă e „covrig”…

– Da. N-am putut să o termin… Toți știu… Beau de mult, de când… De-o să mai rămâi pe aici o să afli. Echipa a doua a fost de la urgență, alții n-am. Zi mersi că nu a fost niciun accident de mașină (îmi revin în memorie băieții care se înțelegeau fără vorbe). Nu știu ce-ai făcut pe acolo… Prin București, dar aici ești al nostru. Are o privire ciudată, pe care nu știu cum să o interpretez.

 *

 – Luați loc, vă rog. Să înțeleg că ați venit în legătură cu o pacientă…

– Da, și nu voi permite să vă bate-ți joc de fata mea.

– Eu, de când am venit, am avut o singură pacientă, o domnișoară ce a avut un grav accident.

– Da, ea e, ați siluit-o, nu ați lăsat-o să moară în legea ei. Acuma diavolul ce sălășluia în ea o să iasă, ridică mâinile deasupra capului, pre’ toți ne va lua dacă vom rămâne păcătoși, harul Domnului ne va ocoli, vom rămâne proscriși și la judecata de apoi sufletele noaste nu se vor mai întrupa în viața veșnică…

Îl dau afară.

 *

 Ce face fata, bine? Ai schimbat-o?

– Se poa’ toa…

– Scoate-i mâna stângă, încet. Da. Bine!

O iau deoparte pe Stejara:

– Fată dragă, am nevoie de ajutorul tău…

 *

 Mă ridic la etajul I, Ion nu plecase:

– Bărbate, avem un necaz… Te ai cu băieții de la Miliție?

– Da, ăăă, păi nu ți-am zis, mai am un kil de sânge, au donat și trupeții de la Secu; că i-a prins comandantu’

– Asta vroiam să te-ntreb, te știi cu dl. comandant de la Miliție?

Și-a întors privirea la mine și… Ceva din tonul meu l-a făcut să lase, încet, dosarul cu care gesticula, pe masă:

– Ce-i? Nici n-ai venit, să nu-mi spui…

– Fii calm. Hai să ne uităm un pic. Vezi? Mă jur că și la radiografie va fi la fel… Îl suni?

 *

 – Dle colonel, îmi e teamă că nu este un accident, absența contuziilor colaterale, a urmelor vegetale de sub unghii, am cerut și hainele, mi-e teamă că intrăm pe teritoriul dumneavoastră. Cineva a tras-o în țeapă!

– Hmmm ! Uite care-i treaba… Eu nu vin peste tine-n sala de operații decât dacă… să lăsăm. Ce, crezi că aici? Îi Vestul Sălbatic? Normal că știu. Știu foarte puține persoane și așa trebuie să rămână. Cum vrei să se vorbească de orașul noastru? Că umblă Ku-Klux Klan-ul pe la noi pe ulițe? Să se panicheze populația? Sunt în urmărire operativă… Îi prindem pe toți, nu-ți fă griji. Măi, măi… Ce mai e?

– Domnule comandant, o rugăminte… Pe tren am fost abordat de un personaj, Vasile. Dacă nu era el, eu mergeam direct la hotel și… cine știe când aflam de cazul fetei. Nu a mai apărut, deși spunea că-i este nepoată. L-a văzut și taximetristul și portarul, asistenta și eu… Fața aia nu o uit…

– Mă sperii, doctore, pe bune că mă sperii! Să văd ce pot face…

 *

 – Ionică ! Ești singurul în care am cât de cât încredere. Am mari motive să cred ce e mai rău. Ai treabă pe-acasă?

– Ce treabă să am în nenorocita aia de garsonieră, da’ ce tot bâigui acolo?!

 *

 – Toader? Da, eu sunt. Poți să pleci. Da. Dracul ăla de doctoraș ne-a citit. Data viitoare… De, ghinion! Colonelul se lăsă pe spate în fotoliu: „Dar-ar draci-n tine de copchil afurisit.”

 *

 Revăd mental filmul evenimentelor și un cuțit îmi trece prin inimă. Mă cobor în spate la ambulanțe.

Liniștea tensionată a așteptării. Îi respect pe acești oameni. Pe mine stresul incertitudinii m-ar ucide, aș acumula prea multă adrenalină.

Intru în ghereta pe post de dispecerat. O matroană ce strivește un taburet de spital ridică din sprâncene :

– Mata? Intrarea prin față, te rog.

– Sărut mâna! Nu vreau să deranjez… Tre’ să-l iau pe tata, o zis că să zic la matale să trimiți Salvarea în față, mă scălămbăi, și-mi iese:

– Daaa, ce-are tataia?

– Cancer, l-o adus ieri c-o ambulanță de la București, o zis să-l iau.

– Ieri? se uită pe hârtii. N-am nimica!

– Nu se poa’ mi-o zis de la triaj…

– Păi… ieri? Nu. Alaltăieri a venit o ambulanță de la București, da’ una d’aia mare, de multiple. Nesimțitul ăla nici nu m-a salutat, am crezut că-i în pană și s-o dus la ateliere și du’paia nu l-am văzut decât când pleca… Unu’ gros, roșcovan. Țipa la ăia de la urgențe. M-am și mirat cum țipă un șofer la ditai doctoru’… O fi fost, da’ eu n-am văzut să descarce ceva. Aici nu-i, bate cu un deget gros în hârtii. Vezi de-i prin triaj… L-o fi rătăcit prin lift. Dă să râdă și se abține cu greu.

Alerg prin parcarea largă ca nebunul, în față îmi apare comandantul:

– Trebuia să te faci detectiv, doctore. Unde fugi? E taică-tu la telefon!

 *

 – Copilul meu…

– Da, tată, se pare că nici în gaură de șarpe nu pot scăpa de tine…

– Dar ți-am vrut binele și eu și maică-ta. Când am auzit de nefericita aia, ce-am zis: nu se poate abține, obosit după tren, dă chix din prima, bețivu’ ala de director trebuia apoi să te îndrume spre casă. Aveam noi grijă aici. Și tu ce-ai făcut… Ai stricat totul! Salvam trei vieți… Trei vieți importante!

– Tu salvai trei vieți? Eu am salvat aici una, și Dumnezeu mi-e martor că-i cea mai importantă, gâfâi, mă sufoc.

Amabil prin natura profesiei, tovarășul comandant împinge către mine cu degetul arătător un pahar cu apă.

– Ești tânăr, doctore, idealist, viața nu-i așa, de-ai ști câți doctori, dă-i falși, cu scobitoarea în p–a muierii am prins eu p’un argint… Hai!

Pune atent receptorul în furcă:

– Bagă-ți mințile în cap… Aici nu-i București. De nu erau pilele lu’ tactu’ te călca trenu’ demult!

(va continua)

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Vieți importante (I)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s