Vieți importante (II)

Crăciun rebel…

Am dat un concurs aproape formal, având în vedere că eram singurul candidat pe post. Mă amăgesc cu gândul că nu a fost o fugă, dar nici o retragere într-un turn de fildeș.

Șareta scârțâie când roibul trufaș se înțepenește pe picioarele dinapoi:

– Iaca, dihania! Prrrr, talane! Așe l’onvățat, la crâșmă, să-i dea apă…

Ochii lui Vasile râd, dar de sub barba hirsută nu transpare nimic.

– Lasă bre, am gâtul iască, intru în joc.

De la haltă, ba urcând un deal, ba coborând, am pierdut orice simț al orientării.

Capătul comunei, sărăcăcios, ca și la oraș. Luna plină ține de felinare.

Crâșma, luminată de trei lămpi cu gaz uriașe, e plină. Intrăm într-o atmosferă înnegurată de fum de mahorcă. La mesele din lemn negeluit se bea vârtos și se discută aprins, pe tonuri înalte, care să acopere gălăgia făcută de un interbelic radio Telefunken, de unde se aude gemând Janis Joplin.

Încet,cu priviri strecurate și coate la coaste, se face liniște. Vasile face un pas înainte și-și scoate pălăria:

– Tovarășu’ doctor, dihaniilor, acu’ l-am adus de la gară!

Vacarm reținut, disting salutări, dar și bodogăneli. La tejghea (fiorul unui déja-vu), o tejghea grea, de zinc, , altă dihanie: nu are ochiul stâng și o gheară (de urs?) i-a distrus jumătate de maxilar.

– Visichi n’am, doctore. Încercarea de zâmbet îmi ridică, la propriu, părul pe spinare. Da’ am o prună trasă de trei ori. Să mă pomenești! Ochiul drept, caramel, ca de pisică, mă studiază, ciudat, parcă familiar.

– Nu omorî omu’ din prima zi, Fărmache, protestează Vasile.

– Lasă, nea Vasile, că doar sunt în grija matale!

– Apăi p’așe… Iar se face liniște. Cu manevre cabalistice, Fărmache face să apară un clondir afumat și un păhăruț cât un deget. Licoarea turnată la buză, face boltă pe roata șipului (acu’ să te văd, gândesc, ăștia deja te-au băgat la testări). Apropii mâna de păhăruț și, cu un zvâcnet scurt, arunc lichidul pe gât.

Câțiva stropi îmi umezesc degetele.

Drăcovenia arde ca focul, o simt coborând vijelios pe esofag. Ajunge în stomac, de unde vrea neapărat să-și continue, gravitațional, drumul. Întâlnirea cu sucurile gastrice nu e de bun augur, așa că, involuntar, râgâi violent.

– Să fii sănătos, to’arășe doctor, râde ochiul portocaliu, să ai grijă de copii noștri’. În spate se aud aprobări și chirăituri (le are felce… taci mă boule…și ăsta-i de la București, tu vărsa-i tot pă tine). Dau să zic ceva, dar fălcile sunt țepene. Vasile mă ia de un braț și mă conduce pe de după o ușă.

– Hai să mâncăm, don’ doctor, de când nu a-ți mai îmbucat ceva?

*

 În clasă eram patru: eu cu frate-meu, Mihai și cu Maria. Părintele Bogomir ne preda separat: eu la a doua, Mihai la a-ntâia și Maria alfabetu’. Fratele meu era cu noi, doar o prezență fizică, căci mental…

După ce a constatat, cu stupoare, că pot să fac mai multe lucruri în același timp, părintele Bogomir m-a învățat să fiu conștient de ele: mi-a pus în față o tablă, care în stânga și dreapta avea două discuri cu simboluri ce se roteau. La fiecare cuvânt scris pe tablă el rotea discurile. Apoi el recitea povestea, iar eu rearanjam simbolurile. Apoi el schimba simbolurile, iar eu scriam cuvintele pe tablă și întotdeauna ieșea altă poveste. Mi-a explicat ca Napoleon putea să facă șapte astfel de lucruri sincron și să facă și legături între ele, dar că asta la distrus mental.

Văd umbrele, care se agită în spatele părintelui, cu o parte din mine. A doua se întreabă de ce fratele meu, așa chinuit cum e, când ne-am uitat în oglindă, seamănă leit cu mine. A treia se întreabă ce o să fie la masă, iar a patra…face planuri de fugă.

 *

 Senzația de déja-vu e atât de pregnantă încât mi se ridică părul pe spinare și am un tremur nervos.

Dispensarul din paiantă, holul placat, pătrățele de gresie închipuind forme geometrice în culori de albastru spălăcit și verde brotăcel, cabinetul de consultație, minuscula sală de operații pentru cazuri disperate. Totul îmi pare familiar: două imagini, una mentală, alta fizică, tind a se suprapune până la identitate. Scutur capul. Vasile vede ceva și mă ia de braț:

– Doctore, mă târăște în spate, aici sunt lemnele, ai până la primăvară. În dulap sunt schimburi de pat curate. Te las să te acomodezi. De mâine… arbeit!

Fac focul, mă întind în pat și cad într-un somn chinuit.

 

„Dorm, visez? Mii de fețe. Unele râd, altele plâng. Peste toate ochii tatei. Tremur, nu tremur.

Vasile mă zgâlțâie:

– Scoală, copile, nenorocirea e aici!

– Da’, acu’, să dau cu apă pe ochi, mașina e?

– Hai, mă târăște.

Intru într-o dubă sanitară. La lumina, ștearsă a unui bec de plafon, îl văd :

– Vezi, tată, știam că ai să vii…, șoptește.

– Delirează, e pe moarte. O asistentă care nu e asistentă.

– Dacă moare… vă omor pe toți! O îndepărtez cu o mână. Văd cât pot vedea:

– Vezi ? Vezi, acum îmi amintesc tot, tu sunt eu și, numai tu… de ce numai tu, norocosu-le, se zbate în brancardă.

Ochii mă fixează pentru o ultimă oară și-apoi rămân imobili. Încet, lumina lor  se stinge.

– Ce spune? Femeia se agață de mine, frână, mașina s-a oprit.

– Spune că a fost fiul meu! răcnesc și sar din mașină.”

 

Mă scol fleașcă de transpirație. Familiar, un cocoș cântă în liniștea nopții.

 *

 Creșteam.

Încep să pun întrebări:

– De ce noi nu avem mamă?

− A murit când erați mici, vine răspunsul cam chinuit al lui tata Vasile.

– Ce boală are fratele meu?

− Ceva cu glandele, același răspuns chinuit.

– De ce semănăm așa de mult?

− Pentru că sunteți frați, de-aia…

– Unde îl duc pe fratele meu când îl iau cu duba aia mare și neagră?

− La București, la tratament…”

– E departe Bucureștiul?

Creșteam.

Maria e o codană fără pereche. Între mine și Mihai se dă o luptă acerbă pentru a-i pica în grații, iar ea ne joacă pe degete râzând.

Suntem mari acum. Din toamnă vom pleca la liceu.

 *

 O rog pe asistentă să ducă undeva florile. Nu se mai poate respira.

Într-o săptămână, pe birou e o disperare. Iau la rând: facturi, facturi… ce caută astea la mine? Aici nu e contabilitate… Un plic îmi atrage atenția, desfac: În conformitate, bâr, bâr, cu transferul de proprietate, vă rugăm ca până la data de să trimiteți sumele de bani restante impozitului. Trei adrese…

Asistenta intră și-i văd privirea:

– Ce-i?

O femeie tânără, plină de sânge, lângă ea un puiandru de 2-3 ani, speriat de moarte. Simt un zvâcnet în gât:

– Ce te uiți? Pe masă cu ea! Tampoane! Apasă aici, tare! Să văd! Garou că are femurala secționată. Bagă-i o perfuzie. Acu-i gata!

Pare a se stabiliza. Mă spăl metodic pe mâini, iar asistenta mi le usucă cu un feon. N-am mănuși, instrumentarul e rudimentar, dar n-am încotro: moare văzând cu ochii.

Pentru expunerea vaselor folosesc o incizie verticală, gândindu-mă că o pot, apoi, prelungi distal și proximal. După disecție am izolat vasul principal proximal și distal, dar și vasele colaterale importante învecinate. Pun un tourniquet. Trebuie să mă mișc repede. Încerc o apropiere. Minune. Cele două capete secționate se apropie fără tensiune. Fac o anastomoză termino-terminală prin surjet cu fir monofilament. Nu văd nici o spatulare, totul pare OK! Închid și, precaut, pun un dren.

 Apare Vasile. Se cam gălbejește când vede atâta sânge peste tot, asistenta n-a apucat să șteargă pe jos.

– Hai! Ajută-mă să o ducem în pat. Cred că a pierdut vreo doi litri de sânge, noroc că-i munteancă robustă. Sună la șeful de post să meargă acasă la ea și să-mi aducă buletinul, să văd ce grupă sanguină are. Apoi o să am nevoie de trei–patru voluntari că e anemică rău.

O bag pe gentamicină. Atât am găsit…

 *

 Mă întind în pat. Nu pot adormi. Îmi tot revine în minte cazul bizar pe care l-am avut la București. Similitudinile sunt copleșitoare: Bolnava s-a prezentat personal la camera de gardă într-o stare de anemie gravă din cauze necunoscute. Cei de la terapie intensivă, presupunând o masivă hemoragie internă, o transferă la chirurgie. Nu am mai văzut așa ceva. Nu mai are strop de sânge în ea, iar perfuziile nu ajută. Nu apuc să o deschid. E pe moarte. Cu un efort supraomenesc mă strânge de mână:  „Ți-am adus băiatul, horcăie, ți-am promis…” devine cianotică văzând cu ochii. După 10 minute declar decesul. Insist să particip la disecție, dar sunt refuzat. Se instituie o comisie de etică medicală care să studieze cazul și sunt tras pe dreapta.

Nu pot lăsa lucrurile așa. Patologul, mă privește:

– Ce-i Doctore? Vrei să o mai vezi odată?  

– Taci! Hai cu ea pe masă.

– Vai, dom’ doctor…nu-i frumos,

– Lasă prostiile. Cine a mai fost în comisie?

− Tatăl dumneavoastră, Teudorescu, Eugen de la …

− Și, prin creierul, ăla mic, de-l cari de colo-colo degeaba, nu te-ai întrebat ce caută taică-meu, un chirurg, Teudorescu care-i genetician și…ăsta, cine-o mai fi la o disecție de mal praxis?

− Eu… Mi-au zis să mă duc la o țigară, că se ocupă ei. Când m-am întors, doar ce-am semnat… Cum puteam…

− Adu sculele și, hai să vedem din ce cauză a murit femeia asta!

Ceea ce descoperim sfidează tot ce știm despre medicină. Femeia nu avea vagin, dar avea un uter perfect funcțional cu urme clare ale unei operații de cezariană post deces. Halucinant, nu am găsit nici o urmă de hemoragie. Acel ceva, care a supt sângele din trupul femeii, se afla în uterul lăsat acum despicat, în pântecul femeii, de după o tăietură de bisturiu expertă.

A doua zi am aflat că patologul a fost detașat la Oradea, iar cadavrul a fost incinerat.

Peste încă două zile a survenit operația la care anesteziștii mi-au rânjit în nas, iar pacientul mi-a murit, cu zile, pe masă și… deportarea.

Acum toate încep să se lege.

Oare femeia aia delira?

”Ți-am adus băiatul. Ți-am promis!”

 ( va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Vieți importante (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s