Vieți importante (III)

Liceul ne-a înstrăinat. Eu la Grupul Școlar Sanitar, Mihai la Liceul Teoretic, Maria la Liceul de Arte Plastice. Ne vedem în vacanțe când noi, masculii continuăm ai face curte dar mai nuanțat de vreme ce amândoi devenisem bărbați. Ea ne trata cu aceia șăgălnicie făcându-i parcă plăcere să ne întărâte unul împotriva celuilalt.

 *

 A murit tata. O moarte subită. Plec la București. Tot drumul încerc să-i revăd fața, dar obsesiv văd doar mâinile lui ridicate în a primi mânușile.

Trenul e mizerabil, un focar de infecție, iar oamenii îmi par ostili.

Mașina ce m-a luat din gară e nespălată și miroase a ulei ars. E alt șofer, nebărbierit și cu o mutră dubioasă.

– Mama?

– Doamna e plecată în State. Nu poate veni, pregătește vizita șefului statului. A zis la telefon să vă ocupați personal.

Văd că nu o luăm spre casă:

– Mergem pe la Medico-Legal, explică șoferul. Clădirea în demolare mă derutează:

– Pe aici, domnule doctor. Tatăl dumneavoastră a cerut să fie incinerat. Clădirea din dreapta. Eu trebuie să mă întorc la minister. Condoleanțele mele!

Se retrage, și eu calc prin moloz spre crematoriu.

Trei persoane sobre.

Am semnat și am rugat ca urna să fie trimisă acasă.

Rămân în mijlocul unui șantier, cu mirosul de carne arsă încă în nări. Unul din cei prezenți, executorul testamentar, mă ia de braț:

– Hai, că am mașină!

Casa e pustie.

– Să ne urcăm în biroul tatălui tău.

– Bine, dar unde sunt toți?

– Momentan, până la clarificare moștenirii… sunt la mătușa ta. Știi, la doamna…

– Daaa. Ce căutăm aici?

– Să știți că toate drepturile dumneavoastră succesorale au fost respectate. O să vedeți mâine, dar înainte… Răposatul a dorit să vă fie înmânat un plic.

Am ajuns în biroul tatei. Ne așezăm.

Caută cabalistic în geantă:

– Poftim. Mi l-a dat săptămâna trecută.

Mă uit de jur împrejur, totul e la fel ca atunci când am plecat.

Deschid plicul, citesc :

„Copilul meu, să mă ierți!”

Din plic cade ceva. Mă aplec și o ridic: ceva între o cheie și un stick cam de cinci centimetri lungime, frumos cizelată, cu margini turnate în crom, semn că e gândită pentru o utilizare de lungă durată.

– Asta ce-i?

– Nu știu, dom’ doctor. A specificat, insistent… M-a tras de mână. Tatăl dumneavoastră mi-a zis, se cutremură, să ajungă la el, adică la dumneavoastră, că ne găsim… dincolo și are grijă de mine, brrr! Mai mult nu știu. Zău, era negru rău. Atunci abia venisem la birou și bleaga aia de Vasilica, că eu pân’ nu beau cafeaua… Era acolo, negru ca uraganu’, îmi zice: „Scoate testamentul”! Am uitat de cafea.

O salt în palmă. Ușoară și nu pare din aluminiu, titan?

– Zi!

– Era supărat rău. Mi s-a părut, la început, că pe dumneavoastră, da’ apoi… Mi-a dat originale de la toate proprietățile, a zis că le are în copie, autentificate. Mi-a interzis să aduc măcar vorba, în prezența dumneavoastră, de trei adrese. Era turbat… Am crezut că mă strânge de gât. Nu ar fi trebuit să accept, da’ când or venit martorii era ca un mielușel, a glumit cu ei, a avut și o havană, originală, în tub de tablă. A fumat-o la poștă cu Vasile. Râdeau cucoanele. Eu plec. Mâine desfacem testamentul, aici, în hol. O să vină toți. Ăăăă, nu se cade, da’ de aveți ceva amintiri. Știți… da’ să nu bată la ochi. Da? Bărbate… întotdeauna vine și momentul ăsta. Punct. Am plecat.

 

Cântăresc cheia în palmă. E o liniște de se aud carii. Salt lambriul și, prin tunelul atât de secret de se lăuda cu el la toți neaveniții, intru în atelierul tatei: ordine de laborator- eprubete, vase Petri, un incubator, o etuvă de dinainte de război, microscopul cu lumină polarizată, podeaua antiacidă. Rotesc privirea. Prea curat, prea spălat… Când veneam aici mă încurcam în fire de păianjen. Spunea că are cobai de experiență benevoli. Deschid ușa-dulap ce duce în hrubă. Când au săpat muncitorii, ca să-i facă atelier, au dat de un pasaj vechi de când lumea lucrat artistic din căramidă arsă până aproape de cuarțare, prăbușit la vreo șase metri. Aici e vinoteca ad-hoc: sute de sticle, de la butelcile oltenești, până la Balck&White cu dop de plută agățat în sârme. Văd un bax de Kent, surâd și-mi amintesc de țiganu’ de și-o bătut nevasta cu paru’: „Doctore, scoate-mi-o, că-ți dau tot ce am, sufletu’meu, că mi-o luat dracu’ mințile, zeița mea, ce-am făcut, ce-am făcut, Doamne, ce-am făcut!”

 

 Iau o sticlă la întâmplare. Masa e curată, nici un fir de praf. Paharele ca scoase din fabrică. Kentu’ e din vremuri apuse, cu castelul nestilizat. S-a păstrat perfect: trag adânc în piept. Mă uit la tavanul făcut de mâini din alt mileniu. Beau și plâng… plâng încet, ca boul uitat în jug!

 *

 Anul patru, Crăciunul, mă cam îmbăt, devin insistent , cu avansuri fără perdea. Mihai clocotește adânc, mă iau și de el și sfârșim prin a ne încăiera. Vasile ne desparte cu greu. Rumegând gânduri de om beat îmi fac bagajele și plec la căminul grupului școlar.

 

O dubă mare, neagră. Doi ochi mari ficși care mă străpung cu privirea:

– N-a adormit. V-am zis să-i dați doză dublă. El nu-i ca noi…

Totul se tulbură. Stau pe canapea golit de gânduri. În față Vasile cu pălăria între picioare. Deschide vorba:

– De când a-ți venit, tu și cu frate-tu, și tac’tu, am știut că va fi rău, dihanii de la București. Ce le spun la oameni. Te-am crescut ca pe copilul meu: trei oameni au murit de mâna ta. Măcar pe Mihai l-ai omorât „românește” cu securea! Își trântește pălăria în cap, se ridică și pleacă.

Mă prăbușesc într-un hău fără fund apoi…

– Flavia, mai poți…

– Da, don’ profesor…

– Vasiliu e aici?

– Aici!

– Bou’ de anestezist…

– Aici, don profesor, nu mai plec, m-am învătat, îl aflu’ eu pă ăl de vă dă telefon…

–  Bine copii, hai, că azi ne vede Dumnezeu!

 

Totul e la fel. Și căpițele de fân sunt, parcă, în același loc. Mă reazem de peretele de stâncă și privesc în jos. Orizontul mă desfide ca de fiecare dată și vreau să zbor, să plutesc deasupra acestei imensități volatile, dar… o văd. Urcă pe poteca mică, a caprelor și a noastră, spre pătulul nașterii, de unde furam câte un ied de capră neagră ca să înmulțim stirpea. Urcă hotărât și rog zeii să mă ierte.

– Ai făcut drum lung….

– Și  tu, urcuș lung…

– Da’  se spune că criminalul se întoarce, întotdeauna, la locul crimei…

– Ai îmbătrânit, ai fire de păr albe.

– Privește! Aici nimic nu s-a schimbat. Parcă mă întorc din țara lui.

Îmi pune două degete pe buze:

– Nu glumi, nu mai ești tu, te-au zdrobit. Sau numai asta vrei a-mi arăta. Eu nu am uitat legământul. Dintre tine și Mihai am ales: este aici. Am venit să-ți dau băiatul.

 

Un scrâșnet înfiorător, totul se sparge în bucăți: Înnebunesc? Mă scol într-un cot. În fața mea o sticlă pe trei sferturi goală și-o scrumieră plină cu chiștoace de Kent. Am adormit cu capul pe biroul tatei. Tramvaiul scârțâie jalnic întorcând la rond.

E cinci dimineața și nici un cocoș nu tulbură liniștea, doar tramvaiul care scrâșnește jalnic.

 *

 Urăsc asta. Toți te privesc afectați și, în stângăcia lor, mai mult rănesc decât oblojesc.

Hora moștenirii m-a lăsat flasc, complet terminat. De unde atâta energie în mătuși pe care le-a uitat Sf. Petru pe răboj? Atâta încrâncenare pentru o linguriță:  „Am să-ți scot ochiu’ cu ea. E lingurița mea, eu i-am dat-o de Paște, îi din set de argint. Ia-le tu pă’ alea dă inox!” S-a stabilit, adică neamurile au stabilit împreună cu conducerea spitalului, culmea oribilității, ca urna să fie pusă pe un piedestal în holul de onoare. Sunt prea obosit pentru a mă împotrivi.

La spital, un buchet imens de cale, cărnos de albe, și toată floarea adunată ca la circ. Trec prin purgatoriu.

Doar un coleg de facultate, care a răposat și el pe aici, îmi apucă cotul și-mi șoptește:

– Las că-i mai bine aici. Acasă cine știe cum încurcai borcanele și te spălai cu tac-tu pe dinți!

 *

 Vin acasă, fericit. Am luat cu 9,98 la medicină. M-a adus băiatu’ lui Costache cu mașina. Îi trecut de două noaptea. Intru pâș, pâș. În camera mea, pe patul meu, în cearșeafurile mele, Maria se zvârcolește sub un Mihai  dezlănțuit. Toporul de spart lemne… Privirea sticloasă, craniul desfăcut ca un dovleac, pic de sânge… Vasile cu Maria lângă el… goală… tremurând….

Eu, inert, încă cu toporul în mână.

Mașina neagră… o injecție…

 *

 Au plecat toți după efuziuni care mai de care mai lacrimogene.

Casa țiue din nou a pustiu. Brusc, soneria de la intrare mă face să tresar.

În ușă tov. comandant. Rămân siderat:

– Dumneata?

– Eram în trecere prin București și am auzit nenorocirea. Am venit să-mi prezint condoleanțe.

Intră cu nesimțire. Urcă la etaj și se așază în fotoliul de la biroul tatei. Îl urmez din ce în ce mai impacientat, dar și cu o vagă urmă de angoasă. Tace și mă studiază atent. Zărește sticla de coniac. Zvâcnește în picioare și toarnă în două pahare:

– Ultima oară te-am servit cu apă…

– Ce doriți? Caut un ton cât mai hotărât, dar constat că vocea îmi tremură nițel.

– Ultima oară o făceai pe detectivul. Am trecut să văd dacă ți-a trecut. În vocea lui nu e nici o notă de umor. Mă cată cu o privire grea:

– Taică-tu ți-a lăsat o moștenire serioasă. Poți trăi oriunde în lume liniștit până la adânci bătrâneți. Când te hotărăști, în 24 de ore totul se transformă în dolari într-o bancă elvețiană.

Trântește pe birou un pașaport:

– Fii băiat deștept. Viză pentru State. Dacă nu-ți place acolo, du-te unde vrei. Noi cu tine am terminat.

Dă paharul pe gât și pleacă.

Nu-mi revin din amorțeală decât când aud ușa  de la intrare trântindu-se.

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Vieți importante (III)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s