Vieți importante (IV)

Mă plictiseam în mașină, se întunecase și singura distracție era funda de la gât. Băgam degetul în ea și mă roteam după volutele ei așa cum auzisem că se roteau vapoarele, atunci când stăteam ascuns în tunelul secret al lui tata. Tanti, când m-a luat în brațe, m-a sărutat, și eu am adormit.

 Iar când m-am sculat… eram doi.

 *

Ăsta nu a mai fost vis.  Mă ridic greu din fotoliu: „Tunelul secret al lui tata”. Amintirea se reverberează în mintea mea până ce simt o ascuțită durere de cap. Mă bag sub duș și las apa rece să curgă până simt că amorțesc: „N-ai fost bolnav niciodată”, îmi vine în minte. Salt lambriul. „Aici nu poate fi nimic. E clar că s-a făcut o curățenie meticuloasă.” Trec în beci. „Tunelul secret al lui tata.”  Închid ochii și mă agăț de acea firavă amintire. Înaintez cu ochii închiși și mă lovesc cu picioarele de ceva. Ignor durerea ascuțită. În față un rastel cu zeci de băuturi. Îl examinez atent. Aparent un rastel făcut din scânduri brute, negeluite. Observ că sticlele au fost mutate de la locul lor și nu au fost puse exact pe vechea urmă lăsată de praf. Încep să le scot și eu, din ce în ce mai febril. Cărămidă, peste tot numai cărămidă.

Mă urc și iau lupa cea mare de filatelie. Cercetez cu de-amănuntul. Da. Într-un rost, un orificiu cât o andrea, care, deși de culoarea mortarului, pare din metal. Caut o sârmă, un cui, ceva… nu găsesc nimic. Urc din nou, cu o sticlă nouă de coniac. Beau în sorbituri mici. „Andrelele de croșetat”.

Silențios, de parcă ieri a fost uns, peretele culisează. E prelungirea tunelului dărâmat, iar ce-i aici îmi taie piutul. Aparatură de biologie moleculară și celulară de ultimul răcnet, cum am văzut doar prin revistele occidentale: cyclere PCR, centrifuge automate, tuburi Eppendorf, două microtoame rotative, unul manual și unul automat, un microscop care ar fi făcut cinste oricărui institut de cercetări, spectrografe cu absorbție, tăvi pentru electroforeză și multe altele al cărui scop abia de-l pot intui. În spate, descopăr patru congelatoare criogenice acum oprite, incubatoare pentru nou născuți și, sprijinit de perete, un dispozitiv bizar, asemănător unui sicriu cu capac din plastic transparent. Un sicriu pentru un copil. Mă trec frisoane. Brusc, încep să dârdâi incontrolabil. Zeci de amintiri năvălesc peste mine. Alerg afară. Atmosfera pașnică a livingului începe a mă liniști. Mă ajut și de o porție serioasă de coniac.

Un laborator pentru inginerie genetică dotat la nivel mondial, de necrezut.

Mă întorc. Pe un birou, un dosar voluminos și deasupra câteva foi scrise de mână: „Știam că vei reuși să găsești intrarea secretă. Ieși și trage un colț de perdea să te vadă. Sigur te urmăresc. Fă-te că bei, pune o muzică ceva…”

Mă conformez, doar că beau de-adevăratelea.

„Fiule, ai trăit toată viața ta de până acum în minciună. Să mă ierți. Nu s-a putut altfel. Îmbărbătează-te, căci ceea ce vei citi nu-ți va fi ușor de îndurat.

Eram tânăr și plin de idealuri. Genetica, așa primitivă cum era, promitea o revoluție inimaginabilă. Omul nou, omul din societatea socialistă, un om dezbărat de boli, cu o inteligență sclipitoare și abilități excepționale, iată țelul către care am pornit cu entuziasm.  Inițial, am încercat scindarea embrionului, o tehnică similară procesului natural care generează gemenii identici – celulele embrionare sunt separate într-un stadiu foarte timpuriu de dezvoltare, pentru a obţine una sau mai multe clone, dar procesul era greoi, iar defecțiunile genetice se multiplicau odată cu rata divizionară încât am obținut doar niște mici monștri neviabili. 

Atunci am trecut la înlocuirea nucleară. Această tehnică a fost experimentată, prima oară, în Coreea de Sud de către medicul Choi Rae Kyo de la Universitatea Sungkyungkwan. Deși, în mediul academic internațional, a fost primită cu rezerve, expunerea lui Choi mi-a atras atenția așa că am cerut amănunte: tehnica are loc prin extragerea nucleului unei celule (partea care conține cromozomii) de la o persoană și punerea lui într-un ovocit, al cărui nucleu a fost înlăturat, în prealabil. Pseudo-zigotul este apoi stimulat să se dividă, astfel începând creșterea unui embrion.  Am perfecționat această metodă, care-mi permitea să fac reglaje fine asupra cromozomilor inainte de a implata nucleul și am reușit o clonă viabilă. Un porc, căci fiziologia porcului se apropie cel mai mult de cea umană. La nici trei ani am reușit prima clonă umană. Nu a supraviețuit decât câteva ore, dar nu am abandonat. Doi ani mai târziu dintr-un lot de treizeci de embrioni mi-au supraviețuit doi, care au ajuns la stadiul de făt și apoi de nou născut.

În caseta din fața ta se găsesc niște pastile. Una ar trebui să fie îndeajuns pentru a topi steroizii care izolează sinapsele, nepermițând trecerea influxului nervos prin axoni. Oricum, nu lua mai mult de două, fă o pauză și mai iei a doua zi.”

Iau pastila. Nu simt nimic. Când să mai iau una simt ceva nedefinit, o senzație indescriptibilă, ca atunci când în întuneric cineva aprinde o lumină puternică, și, după o năuceală de câteva secunde, începi să vezi clar.

– Maria!  șoptesc. Maria.

Trupul mi-e cuprins de frisoane, ceva mă strânge de gât, zeci de imagini joacă, se luptă cu cele false și mă rup în două.

Mă târăsc în beci, deschid cu greutate o sticlă și beau cu nesaț. Încet, încet, caruselul se potolește. Organismul meu modificat genetic face față presiunii acolo unde un om normal ar fi înnebunit subit.

 *

 – Ce face?

– Se îmbată pe muzică de Bach.

– Bun!

 *

 „Tu și fratele tău. El s-a născut cu grave probleme hormonale și totuși a supraviețuit până la 21 de ani. Tu, în schimb, parcă în compensație, ne-ai depășit toate așteptările. O singură problemă aveam, agresivitatea ta depășea cu mult media și de aceea în permanență ai fost monitorizat și ai urmat, pe ascuns, un tratament, care a dat rezultate, dar puțin satisfăcătoare. Mihai, fratele tău mai mic a fost obținut la un an după tine, iar Maria a fost concepută pentru a vedea dacă două clone pot avea o concepție sexuată. Din păcate, manipularea cromozomială a dat undeva greș așa că Maria nu avea vagin deși un uter perfect funcțional. Ați crescut departe de ochii lumii, monitorizați atent și, mulțumiți de evoluția voastră, am decis să vă scoatem, cum se zice, în lume. Agresivitatea ta s-a mărit exponențial culminând cu atacul asupra fratelui tău. Abilitățile tale fizio-cognitive excepționale au prelevat în fața unor voci care sugerau eutanasia și s-a luat hotărârea ștergerii memoriei cu steroizi țintă, care au blocat o parte din secțiunea amintiri inoculându-ți hipnotic una nouă.

Te-am preluat personal, sub legenda unei înfieri care mi-a creat multe probleme familiale, pentru a te avea aproape și sub atentă supraveghere. A funcționat cinci ani. În ultimul timp puseuri tot mai dese m-au anunțat că adevărata ta personalitate și-a creat un traseu sinaptic nou, ocolind bariera pusă de noi. Da, copilul meu, visele erau crâmpeie din vechea realitate care voiau a reveni la lumină.  

Apoi, ca din senin, nenorocirea a lovit. De ce-mi era teamă prin insomnii rebele, joaca noastră de-a Dumnezeu, și-a arătat și fața hidoasă.

Nu știu, nu-mi explic, și poate nimeni nu-și va explica vreodată, cum de a rămas însărcinată. Fătul a intrat într-o creștere exponențială practic sugând-o pe Maria de energia vitală. E un mister cum de-a ajuns la tine, fiind despărțiți de cinci ani, cum de te-a găsit în clinica în care profesai. Multe mistere. Am extras fătul, l-am resuscitat, și și-a continuat dezvoltarea accelerată. Am conceput un dispozitiv special pentru al hrăni iar când acesta a devenit prea mic (mi-aduc aminte de micul cosciug) am  hotărât să-l mutăm la Institut. A murit în brațele tale când, cu toate cele trei tranchilizante în stare să adoarmă și-un elefant, l-ai găsit, inexplicabil, în duba de intervenții.

Avea multiple amintiri genetice și spunea că este copilul tău… Ciudat, foarte ciudat. Viitorul poate va elucida această enigmă.

Ai rămas doar tu. Oricum, eu sunt terminat.

De la tine până acum „am născut” peste două mii de copii, de supraoameni, și mai sunt încă 70 de mii de embrioni din care să rezulte omul nou. Nici Hitler nu a visat așa ceva… poate doar  Nietzsche.

Tehnica a ajuns de rutină, manipularea genetică nu. Doar trei oameni o stăpânesc. Doi sunt morți. Multe semne mi-arată că-i voi urma. Nu mai suntem necesari. Le sunt mai mult decât suficienți super soldații creați de noi.

În geanta de sub birou sunt trei explozive puternice făcute aici în laborator, dotate cu un ceas care, la armare, să le detoneze după 24 de ore. Trebuie doar să armezi butonul. Atât ar trebui să fie suficient pentru a fugi, să dispari, până nu te vor considera un pericol.

Sunt trei clădiri. Vasile știe unde. Să ai încredere în el, ți-a fost tată până la majorat.

Când citești asta eu voi fi deja cenușă. E un carnet CEC pe numele tău în care am depus o mare parte din banii mei lichizi. Ai grijă de documente. Este acolo totul.

Nu te încrede în nimeni, totuși eu îți dau trei adrese a unor colegi medici mai presus de orice bănuială, abordează cu maximă prudență.

Refuză orice examinare medicală mai amănunțită căci ai o rată de regenerare moleculară mult peste și cele mai optimiste valori, un sistem imunitar fără de greș și o inteligență sfidător de mare. Folosește-le!

Încă odată, iartă-mă, căci m-am jucat de-a Dumnezeu, dar martor mi-e că mă mândresc cu tine!”

 *

 Afară e dimineață. Mi-a luat o mulțime de timp până să potrivesc sticlele exact cum erau, pe rafturi.

Scot boarfele din geanta de voiaj. Pun la fund dosarul, explozivul suspect de compact, iar deasupra îndes rufărie.

– Tovarășe comandant?

– Da. Se aude o voce morocănoasă

– Am hotărât să vă urmez sfatul, graseiez ca un om bine băut. La dracu’ cu toate… Coasta de Azur mă așteaptă.

– O hotărâre înțeleaptă, fiule. Vocea i se încălzește: până diseară ai 200.000 de dolari în cont și un bilet de avion.

– Dau o fugă să-mi iau la revedere de la prieteni. Le spun că am primit o bursă în străinătate, să predau dispensarul…

Nu pare prea mulțumit.

– Diseară la opt sunt înapoi.

– Bine, mormăie, să treci să dai un specimen de semnătură.

– Sunt praf, ce specimen o să iasă. Râd gâlgâit.

Numai de nu m-ar percheziționa la ieșirea din casă. Afară, nimeni: „Devin paranoic?” Vine taxiul. Opresc la CEC și scot banii. O sumă frumușică.

Mă uit la șofer:

– Ți-a pus dumnezeu mâna în cap. O să facem o cursă lungă, lungă. Hai de fă plinu’.

 *

 – Ce facem, Șefu’ ?

– Când se întoarce o să aibă un accident…

– Se rezolvă, toa’ colonel.

 *

 Vasile mă privește îngrijorat:

– Ți-ai amintit…

– Da. Și nu avem timp. Repede la cele trei case. Le știi, nu?

– Cum să nu le știu!? Unde se mai trag cabluri subterane, groase cât brațul, direct de la înaltă, la trei case prăpădite. Mai sunt și proști. Hai!

 *

 Aparent o casă părăsită. Intrăm, ne foim de colo colo, în bucătărie cheița scoate un zgomot ca de zurgălăi și un bec minuscul începe să clipească.

La un moment dat rămâne aprins.

– Aici. În spatele unui dulap fals e o ușă blindată. Cheița intră perfect în locaș. Cu un clinchet sec ușa se deschide. Un frig polar ne cuprinde.

Aliniate, în șiruri fără număr, recipiente criogenice.

Nu stau să mă mai uit. Așez un dispozitiv exploziv, strategic, între recipiente și-l armez. Imediat, un țăcănit abia perceptibil mă anunță că armarea a fost cu succes.

În celelalte două case găsesc incubatoare în șiruri nesfârșite și un laborator la fel de bine dotat ca cel din hrubă. Le minez și pe astea.

– Tată, lui Vasile îi dau lacrimile, aici sunt toate cercetările doctorului. Ascunde-le cât mai bine, dacă nu mă prind, cândva am să vin după ele. Acum, zi-mi tu, care le știi pe toate: Cum pot să dispar din țărișoara asta?

 *

 Mă strecor împreună cu Fărmache, hangiul fără un ochi, și doi contrabandiști spre malul Dunării. Patrula a fost bine unsă cu banii de la CEC și mi-au mai rămas destui pe care traficanții mi-i schimbă în dolari.

Trei semnale de lanternă aici, trei pe malul celălalt. Din ceață apare o barcă. Sunt ajutat să mă urc. Vâslind fără zgomot ne îndepărtăm de mal. Privesc cum ceața îl ascunde privirii mele și o lacrimă se prelinge pe obraz.

– Budi jak muskarci! mă îmbărbătează sârbul. Aventura abia început. Râde de se aude până pe malul celălalt.

Râd și eu și mă scutur leonin.

Se vede Iugoslavia.

                                                       ( probabil… va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Vieți importante (IV)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s