Chivotul sufletelor (I)

– Două generații ratate. Trădarea cu chip nou ne-a răpit zborul. Roma și Elada s-au prăbușit dinăuntru măcinate de idei subversive și trădare. Stau acum în fața voastră, respectabili cetățeni, plâng și acestea sunt lacrimile mele. Lacrimi curate, lacrimi în fața cărora trebuie să vă coborâți cu tristețe, dar și cu mânie. Neamul nostru de ziditori este alungat din pământurile strămoșești, încet, metodic, de vrăjmași puternici și fără milă.

 Am lăsat uneltele și am luat armele căci am rămas ultima redută a civilizației. Acum, aici, pe pământul vechii Dacii, se va da bătălia finală. Glet, vorbește:

   – La est sunt mongolii și tătarii. Au steaguri cu cruce, nu se sfiesc, cred în viața de apoi, în paradisul promis de creștini. Se tot adună dincolo de Prutae… Iulius vorbește mai departe:

   – Hmm, la granița din nord-vest sunt huni, nu par prea hotărâți deși au ridicat steagurile lor. Putem ai ține în frâu, dar cu mari pierderi la fiecare invazie. Valid, vorbește tu:

   – În sud-vest sunt francii. Nu au steaguri. Putem face față cu ajutor de la iagizii și gepizii pe care i-am găzduit pre’ când îi fugăreau hunii și care au trecut la credința noastră. Ilios, vorbește și tu:

   –  După ultima înfruntare cu evreii lui Iisus am rămas numai cu 7 nave, două cozere de linie pe abur, 3 veliere și două berbece cu prizonieri… Încă odată și debarcă. Dacă fac cap de pod…

– Cum stăm cu hrana, Greg?

   – Avem asigurată cam două treimi din hrana de iarnă. Lucrez cu toți cei disponibili, femei, copii, răniți de război, dar ultima epidemie…

– Asta nu-i treaba ta, Greg. Iginer, ce ne poți spune?

– Nimic, Decilius! Continuăm…

– Continuați mai repede…

  – Timp, Decilius, timp. O să ai mai o generație sau două, după cum fată. După aia îți poți lua de grijă. Nu o să se mai îmbolnăvească nimeni. Vaccinurile sunt bune, dar trebuie timp până le înmulțesc.

– Bine. Să se mai ducă o solie la franci, mai deșteaptă. Dați și la huni ceva, nu știu ce, ceva acolo, o femeie, una d-aia rea de muscă, să-i întârziem. Vlasias?

  – Se poartă tratative intense pentru o alianță, deocamdată fără succes. Băieții mei sunt peste tot, porumbeii vin zilnic, vei ști totul cu 2-3 zile înainte…

– Vlasias, cum putem să-i întărâtăm pe ăștia cu cruci cu ăștia a lui Iisus?

  – Ce să mai întărâți? Se bat între ei ca dihorii da-s în stare să moară pe același steag, treabă de durată… am spioni, nu pot să-i mișc prea repede, păcat de ei.

  – Deci asta e! Pericolul iminent este la răsărit și la mare. Am nevoie de oameni, am rămas sub 10 blazuri…

  – Aduc, cam 20-30 de duzini de refugiați pe zi, dar merge greu, trebuie verificați, trebuie să ucid mulți… Decilius, nu mai putem aștepta. Așteptarea e împotriva noastră. Tot ce s-a vorbit aici sunt paliative de lași. Trebuie să atacăm noi. Să le intrăm în punctul cel mai slab și să-i sfârtecăm.

  – Știu și eu cum pare, Vlasias dar deocamdată nu avem cu ce. Trebuie să-i ținem dezbinați iar tu și oamenii tăi trebuie să creați iluzia că suntem dracii pe pământ, până când… până când. Deschidem încă un șantier, la Evrotas, Ilios să defalce specialiști, ridicăm două furnale noi , sunt două mine vechi de cupru, le redeschidem, lângă cupru este fier. Mi-aduci toți oamenii, verificați sau nu. Vreau încă patru nave cu bot de fier până la prima fătare. Puteți a merge.

Zalmoxis Părintele nostru e încă cu noi!

 – Cu o moarte toți îi suntem datori!

 Vlasias întârzia…

 – Mai a-mi ceva a spune?

 – Ar fi ceva… nu-i clar, dar decât să auzi de la Ilios…

 – Zi!

   – Nimic precis, pescari de-ai noștri, care s-au avântat după bancurile de pește înspre strâmtoare, au povestit că au văzut bărci mari care nu scoteau fum și care au dispărut repede când ei s-au apropiat. Ziceam să-ți spun…

 – Asta ce să mai fie, Vlasias?

 – Nu știu, Decilius, poate ultimul nostru blestem.

                                                                                     *

 – Cum te cheamă, pari egiptean…

 – Ionlas. Nu sunt egiptean, sunt dac, dar am fost ucenic la Alexandreea.

 – Un Învătăcel… și cum ai ajuns aici, pe fundul bărcii?

 – Am fost atacat de pirați pe când traversam strâmtoarea. Pe tine cum te cheamă?

   – Amud.

 – Nu am mai auzit un asemenea nume, de unde ești?

 – Sunt rupian din triburile lui Temujin.

 – A, ești mongol…

 – Nu sunt mongol sunt rupian!

 – Și?   

 – Noi credem în Dumnezeu.

 – Ei, și…îți dă apă? Mi-e tare sete…

 – Crede și ți se va da.

 – Cred de două ruthuri că dacă mai beau din apa asta sărată, de pe fundul bărcii, am să crap.

   –  Ba nu, vei ajunge în Paradis, acolo unde ajung sufletele neprihănite, dacă nu ai făcut la nimeni rău…       

   – Pentru ca eu să ajung acasă au murit trei oameni și trei cămile în deșert  altfel nu ajungeam la Amal… apoi comandantul fregatei și…

   – Nu vorbi așa, asta e voința Domnului. El te-a salvat cu prețul a trei necredincioși. El nu a uitat asta, ți-a păstrat viața…

 – Ca să ajung aici, pe fundul ăsta de barcă, legat fedeleș…

   – Nu te plânge, puteai să fii oase acum, îndură, Domnul are un țel cu tine. Vină mai aproape. Desfă legăturile, așa încet, nu-mi răni mâna o să am nevoie de ea.

 – Unde pleci? Ai zis că mă dezlegi și pe mine… trebuie să ajung la ai mei.

 – Taci, o să-i trezești, te dezleg după ce-i omor.

 – Amud? Amud!

 – Ce strigi?

 – Nu mă dezlegi cum ne-a fost înțelegerea?

   – Învătăcel prost. Tu ești un necredincios pe care Bunul Dumnezeu mi l-a adus în cale. Misiunea ta, sfântă, s-a încheiat. Roagă-te la zeii tăi.

 – Dezleagă-mă! 

 – Domnul fie cu tine, nu pot, am o misiune. Ne vedem în Paradis.

 – Amud, Amud…

 

   – Străjerule, în timp ce patrulam am văzut o barcă trasă la mal. Barca e o juncă cum sunt cele ale piraților și-n ea am găsit trei inși cu gâturile tăiate și omul acesta, egiptean după haine care zăcea legat fedeleș pe fundul bărcii. I-am dat apă și acum, că s-a mai întremat, l-am adus înaintea ta ca să spună cine e și cum a ajuns aici, pe plajele Mare Nostrum.

  – Cine ești străine?

  – Sunt Ionlas, fiul lui Ionlas, care am fost dus de mic novice al templul lui Ra, pe malul Marelui Nil, pentru a învăța înțelepciunea la marea bibliotecă a Alexandreei. M-am întors cu vești importante pentru Marele Preot și pentru neamul nostru, dar la trecerea prin strâmtoare, am fost capturat de pirați.

  – Și atunci cine i-a tăiat pe pirați?

  – Un fugar. Își zice Amud, rupian din triburile lui Temujin. M-a amăgit să-l dezleg și apoi m-a părăsit în fundul bărcii.

Grație vouă, care m-ați salvat, trebuie să ne grăbim.

  – Nu v-au învățat prea multe pe la Alexandreea… De ce te-am crede?

Ionlas își sumetea mâneca cămășii. Pe biceps strălucea o brățară de aur plină de cuneiforme.

  – Nu încercați a o scoate. A fost turnată direct pe brațul meu.

                                                                               *

  Marele preot părea Moartea din imaginația creștinilor.

  Acum era în plină meditație iar capul, ca o hârcă afumată de netrebnicii tătari, se bălăngănea agale în gulerul robei albe de in.

  Decilius se așeză tăcut pe o prispă de granit una din cele douăsprezece ce înconjurau altarul de cult și se prăbuși în propriile gânduri:

  Oare el să fie ultimul conducător al poporului de păstori? Popor care atâtea mii de ani a fost leagănul civilizației încât nici chiar Roma nu a cutezat să-l atingă? Lăcașul unde poposise Zalmoxis în casa lui zburătoare, se unise cu fecioara neprihănită a acestor plaiuri și apoi au adus împreună înțelepciune peste triburile sălbatice?

  Dacă da, atunci o va face cu onoare și moartea lui va merge alături de moartea Părintelui său al cărui sânge îl mai are încă-n vine.

  Marele preot începe să dea semne că revine pe astă lume.

  Decilius se ridică respectuos.

  – Aaaa. Ai venit. Ajută-mă să mă ridic. Așaaaa. Vlasias ți-a zis de navele ciudate, nu?

Brațul cu care-l sprijinea pe Marele Preot începu să-i tremure…

  – Fii calm, mi-a zis Ilioara, a tras cu urechea la consfătuirea voastră. Unde ești fată, că pe taică-tu-l lasă puterile, bag seamă.

Decilius se blestemă în gând pentru slăbiciunea de suflet și-și promise să înroșească fundul lui fii-sa.

  – Mergem în Sacratorium, vreau să-ți arăt ceva… Mai demult, oooo, cât de demult, am găsit printre tăblițe una mai ciudată. Aparent era vorba de o despărțire, dar limba în care era scrisă era foarte veche și am pus-o în seama unui copist mai zelos. Deseori m-am întors asupra ei și am tot adunat-o cu povești de prin folclorul abia uitat cărora înaintași de-ai mei le zicea erezii. Abia acum, cu această ultimă informație primită prin intermediul grațioasei tale fiice, am putut lega ceea ce pare a fi adevărul.

   Iată această tăbliță.

  Zice așa, acum în traducere corectă:

  „ – Au plecat?

  –  Da.

  – Toți?

  – Nu… Au mai rămas câțiva care se au cu femei de-ale noastre…

  – Ce vei face?

  – Ce pot face? Fără știința lor, pe care nu ne-au dezvăluit-o, totul se va prăbuși cât de curând.

  – Dar Preoții?

  – Preoții vor încerca să mențină cât mai mult această stare de fapt… până la prima sclipire…

  – Și acum?

  – Mă gândesc să plec în nord peste mare… e un podiș între munți… acolo mă duc. Dar tu?

  – Și eu trec marea, mă duc pe celălalt continent…

  – Nu ne vom mai vedea…

  – Viață lungă și prosperă !

  – Adio Quetzalcoatl !

  – Adio Zalmoxes !”

  – Înțelegi? Părintele nostru nu a fost Unicul așa cum ne-a plăcut a crede… nici măcar o ființă supranaturală, așa cum se străduie preoții mei să zăpăcească lumea, iar eu îi las… A fost la rândul lui un sclav, ales pentru că era mai deștept de către zeii care au hălăduit pe aceste pământuri în urmă cu atât amar de vreme încât nici nu ne putem imagina.

  Când acești zei au plecat, Părintele nostru a fost nevoit și el să fugă, probabil urmărit de acei ce au rămas, după cum scrie în tăbliță, poate pentru a nu le dezvălui identitatea, cine mai poate ști… Dar aici scrie că avea un prieten de sânge, un prieten care la rândul lui s-a ascuns, după cum mai spune aici, dincolo de marea cea mare… unde se pare că mai sunt pământuri după cum ne spuneau cei cu coarne la coifuri ce-au coborât pe râuri până la noi.

  Iacă și el, acest prieten de la care își ia adio Părintele nostru a izbândit pe acel pământ virgin iar acum copii lui au ajuns aici, poate căutându-ne, iar dacă ce spune Vasidius e adevărat au mai multă deșteptăciune ca noi.

  Nimic nu-i întâmplător atunci când ai mintea și răbdarea de a potrivi fiecare ciob spart al ulcelei până ce-o vezi iar întreagă, chicoti Marele Preot.

Ce-ai auzit aici, aici trebuie să moară. Vocea deveni tăioasă:

  Ai înțeles? Poate în timp… poate. Acum fă-i o legendă lui Vasidius și să încercăm a lua legătura cu acești frați ai noștri.

  Hai!

                                                                                   *

 – Au sosit doi porumbei!

  Vasalul se înclină respectuos și așeză pe masa de stejar colivia în care doi voiajori se împăunau.

  El, mai ascuțit, cu o frunte largă și ciocul scurt se apropie de porumbiță guruind cu gușa umflată, coada evantai și penele crupionice zbârlite erect. Ea, după ce dădu de câteva ori din cap a aprobare, se întinse a fi sărutată. Masculul o ciuguli mai întâi discret printre pene apoi urmă un veritabil sărut ca la franci care le produse fiori de plăcere.

  – Ce vă pasă vouă? Zburați, mâncați, și vă regulați…

  Vasidus întinse mâna și scoase porumbița. Frustrat masculul dădu să-l ciupească:

  Las’ că i-o tragi mai încolo…

  Desprinse mica brățară de pe piciorul drept și extrase din interior un sul de pergament. Făcu la fel și cu recalcitrantul mascul.

  Se duse în camera hărților unde după ce fixă cele două benzi de papirus pe cititorul din sticlă de sulf aprinse lumânarea de ceară albă cu fitil de mătase. În penumbra camerei minusculele înțepăturile de ac din pergamente străluceau verde- gălbui. Meticulos, transcrise simbolistica pe un papirus mai mare, liniat cu câte cinci dungi paralele apoi aruncă foițele în flacăra lumânării. Adăugă parola corespunzătoare zilei când au fost lansați porumbeii căci fără de cheie, chiar dacă cineva știa codificarea, nu putea să obțină decât un șir de cuvinte fără sens, și retranscrise tot. Când termină fluieră, adânc, în surdină:

  – Mai să fie!!!

(va continua)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s