Chivotul sufletelor (II)

Fortul era construit din blocuri de granit îmbinate fără mortar și avea o formă ovoidală. De la poarta masivă din stejar porneau patru spirale ce înconjurau trei străduțe înguste care se terminau, la rândul lor, cu încă trei porți. Atacatorii imprudenți, care în euforia luptei se avântau după inamic în acest labirint, se trezeau prinși ca într-o capcană de șobolani, iar moartea le venea de sus.

  În fața fântânii centrale Ilios trecea în revistă proaspeții recruți. Printre ei un chip mongoloid îi atrase atenția:

  – Tu, acela… care ți-e numele?

  – Batu, stăpânul meu. Batu din neamul lui Batukhan.

  – Măi să fie? Din neam de domnitori, râse batjocoritor Ilios. Și cum de-ai ajuns tocmai pe plaiurile astea?

  – Am fost luat prizonier la lupta de la Ismailia și făcut sclav de tătarii lui Nogai apoi, când jumătate din hoarda lor a fost decimată de căpetenia voastră Nour, m-am strecurat pe urmele ostașilor voștri și iacătă-mă-s, umil slujitor cu voia voastră.

  – Da. A fost o bătălie pe cinste. Ilios zâmbi amintirilor. Și… știi să lupți?

  – Cu înfocare, Mărite Stăpân. Stăpânesc arta tragerii cu arcul, lupt bine cu sabia, iar cu arcanu-ți prind dușmanul de la douăzeci de pași.

  – Dați-i o sabie.

  Norodul se apropie, urma un duel, fluierături scurte și ascuțite se făcură auzite în mulțimea ațâțată.

  Se apropiară unul de altul. Se vedea de departe că mongolul era incomodat de sabia Falx grea, lungă și curbată a dacilor, dar înainta cu curaj.

  Prima lovitură transversală dată de Ilios aproape i-a smuls-o din mână. Atunci, rânjind, Batu a apucat-o cu amândouă mâinile și execută o împungere paradă care aproape-l luă prin surprindere pe dac. Lamele scrâșniră, iar dacă ar fi fost întuneric probabil s-ar fi văzut scântei.

  Ilios agăță în curbura sabiei arma adversarului și, printr-o răsucire pe piciorul stâng, îl dezarmă. Tocmai încheia întoarcerea pentru a da lovitura de grație când se simți luat pe sus, zbură peste umărul mongolului, și ateriză, nu tocmai plăcut, pe spinare.

  Se scutură leonin și izbucni într-un hohot uriaș de râs:

  – Ăsta-i omul meu! Cum ai făcut asta? Vreau să învăț și eu. O aruncătură care te poate scoate din multe necazuri…

  De mâine ai să treci să lucrezi cu novicii.

  Amud se înclină până la pământ iar ochii îi sclipiră scurt.

                                                                             *

   Abia trecut de a doua fortificație carul cu aburi pufăia din greu pe drumul din dulapi masivi de stejar fierți în rășină ce urca Muntele Sacru al Omului. Strângând bine în mâini balustrada de bronz Ionlas, cu pletele unduindu-i în adierea vântului de după amiază, privea extaziat priveliștea care i se deschidea în față.

  În stânga, sub coama muntelui, se ridica orașul propriu zis cu puzderia de căsuțe din lut acoperite cu paie, spre periferie, și din calcar acoperite cu ardezie, spre zona centrală. În față, drumul de calcar ce ducea către sanctuar iar în dreapta sclipea misterios, în razele piezișe și roșietice, uriașul lup cu chip de om ce păzea așezarea de la înălțimea platoului muntos.

  Totul îi amintea atât de mult de locurile natale de la Muntele Templu Toaca-Pion, cu preotesele lui slujitoare ale Cibelei, și imensa piramidă din vârful lui , mai înaltă decât cele din podișul Gigehios pe care le vizitase pre când se afla la Alexandreea.

  Se scutură de amintiri când, nervos, tribalorul trimis să-l însoțească și mai degrabă să-l supravegheze, îl împinse de la spate:

  – De aici mergem pe jos.

Pufăind și scrâșnind pe roțile cu obezi din fier, carul își continuă drumul către oraș după ce i-a lăsat într-o mică piațetă pavată cu calcar.

  Spre dreapta, vegheat de brazi bătrâni, dar frumos aliniați, ridica un alt drum de bușteni către observatorul astronomic din vecinătatea Lupului-Om.

  În față, un zid de gresie nu tocmai impunător cu o poartă dublă din stejar frumos sculptat străjuită de două turnuri rotunde.

  De la fereastra celui din stânga îi priveau doi ochi suspicioși. Tribalorul ridică sulița pe care fluturau însemnele de armă :

  – Deschide în numele lui Ilios, aduc un mesager important.

  O ușă mai mică se deschise și o sutană gri se iți în fața lor:

  – Tăblițele!

  Le studie atent, pipăindu-le și întorcându-le pe toate fețele:

  – Sunt noi, nici nu s-au răcit bine… Am să trimit să vă anunț.

  Tribalorul avu un gest de furie, apoi îl împinse pe Ionlas, în ciuda protestelor sutanei, în interior, și trase ușa după el:

  – Până anunți tu poate să stea și înăuntru. Eu mai am și alte treburi. Își tufli căciula de in în cap și se îndepărtă către oraș.

  Într-un târziu o altă robă ce ascundea un personaj uscățiv, cu o barbă albă frumos ondulată cu fierul cald, apăru. Intrară în incintă. Ionlas rămase încremenit.

  În fața sa se desfășura o priveliște de vis:

  De-a stânga și de-a dreapta unei uriașe alei acoperită cu granule albe de marmură spartă se înșirau mărețe clădiri. Unele dreptunghiulare din stâlpi și coloane de andezit acoperite cu ardezie altele în formă circulară cu coloane de marmură și travertin. Aleea se termina cu un mare sanctuar rotund constituit din 104 blocuri de andezit pe care se ridicau maiestos coloane de marmură prinse între ele cu grinzi de bazalt. În interior se înălța, ca la o călcătură, un nou cerc din blocuri de marmură de această dată, pe care se ridicau coloane cu înălțimi variabile, care creau impresia unor valuri pe o mare agitată, ce se terminau într-o rotondă centrală cu diametrul de circa 20 de metri.

  Marele sanctuar era înconjurat de altele 7 în formă de potcoavă cu deschiderea către acesta.

  Impresia era copleșitoare și Ionlas se simți împins de la spate pentru a doua oară în doar câteva ore:

  – Tinere, nu putem zăbovi aici toată ziua…

  – Da. Desigur! Aveți mare dreptate. Să mergem imediat la Marele Nostru Preot.

  Pelerina uscățivă zâmbi amuzată:

  – Dacă fiecare ar face ca tine, probabil că sacerdoția sa n-ar apuca nici să mănânce… Vei veni mâine în fața consiliului unde vei expune cele ce le ai a spune, iar apoi se va hotărî dacă, și când, te vei prezenta în fața sa.

  – Imposibil! Ionlas aproape țipa. Deja am întârziat prea mult… Au murit oameni pentru ca eu să ajung aici… Era să mor și eu. Nu o să mă înec acum în birocrația voastră după ce am străbătut două continente și trei mări… Trebuie să ajung neapărat, acum, la Marele Nostru Preot!

  – Ce se întâmplă aici?

  Preotul se întoarse și făcu, brusc, o plecăciune:

  – Prințesă. Acest tânăr a venit cu o presupusă problemă de mare importanță după cum s-a exprimat : Pentru Marele Preot și Popor. Desigur ea trebuie mai întâi studiată în consiliu, apoi…

  Ilioara se apropie uimită de Ionlas:

  – Vorbe foarte mari, străine…

  – De ce îmi zice toată lumea: străin? Sunt Ionlas, fiul lui Ionlas, soțul de drept al preotesei Trahia de la Muntele Toaca-Pion și vin tocmai de la Alexandreea cu vești atât de importante încât nu suportă amânare.

  Fata făcu ochii mari.

  – Ești liber, îl concedie pe preot, iar tu… tu vină cu mine. Tata și cu Marele Preot au plecat, în taină, la Zermizegeta căci se întâmplă lucruri nemaivăzute, iar în lipsa lui eu îi țin locul. Poți să-mi spui totul mie căci eu sunt Prințesa Ilioara. Dar mai întâi să faci o baie și să mănânci ceva. Hai!

                                                                            

                                                                           *

  Vasidus cuplă robinetul la rezervorul cu ulei de pe acoperiș și așteptă, răbdător, să se egalizeze presiunile. Mulțumit că presiunea nu scădea, ceea ce însemna că rețeaua din țevi subțiri de cupru care se ramifica pe sub pământ până la Zermizegeta, și Muntele Templu Toaca-Pion, era intactă, trecu în camera de comunicații. Se așeză tacticos și, frecându-și mai întâi mâinile, începu a apăsa clapeta comunicatorului. Departe, tocmai în capitală, în camera de comunicații, un clopoțel începu să sune, iar pe o rolă de papyrus începură a se înscrie serii de linii și puncte.

  Mesajul suna așa:

  „Confirmare.

Vasidus. Flota evreilor lui Iisus distrusă, scufundată de inamic puternic și misterios venit de pe mare în mari nave mecanice. Aviv-Yafo incendiat de focuri aruncate de pe aceleași nave. Se pare că au debarcat soldați îmbrăcați în armuri de aur și cu coifuri-măști cu imagini hidoase. Nimic confirmat, debarcare, doar zvonuri. Panică și haos. Aștept alte mesaje. Cer, încă odată, confirmare pentru a intra în contact cu străinii.

Confirmare.

Spion periculos trimis de Hanul Tătar să asasineze pe Decilius, declanșat operațiuni căutate. Recomand pază strictă. Nici un străin să nu se apropie de rege, iar mâncarea și băutura să fie testată de doi paharnici.

Confirmare.”

                                                                         *

  Ilios a ajuns la Copanca, unde avea un fort construit în stil roman, în fruntea a două tribaule a o sută de oameni. Primi raportul de la Căpitanul Onhasus: tătarii își întăreau pozițiile peste Prutae fără a părea totuși a gândi la un atac decisiv. Cum o declarație oficială de război nu exista podul era deschis, făcându-se negoț liber de ambele maluri.

  – Am fost informat de către Vasidus că un abil spion a fost, sau va fi, trimis pentru al ucide pe Regele Nostru Decilius. Vreau o vigilență mai mare. Toți cei care trec podul să fie urmăriți, iar dacă încearcă să părăsească fortul să fie luați la întrebări. Nimeni să nu mai intre pe teritoriul nostru, iar de comerț se vor ocupa doar misiții noștri cunoscuți și verificați.

  – Am înțeles Comandante. Mulțumesc pentru cei 200 de oșteni aduși. Ultima epidemie ne-a subțiat la jumătate.

  – Igner promite un vaccin cât de curând…

  – Igner o freacă de 10 ani…

  – Fii respectuos, e un savant ca nimeni altul nu un răcan căcat în cur ca tine!

  – Iertare, Măria Ta. Aici la capătul lumii apuci de iei obiceiuri proaste. Aibi milă.

  – Hai! Mie foame. Și mie și soldaților noștri. Zura, Bucuros, Orosis și tu, Batu, veniți cu mine la ospăț.

  Amud deprinsese repede lupta cu falxul și, într-o lună de zile, deveni un adversar atât de redutabil încât Ilios îl puse mai întâi în fruntea unei hoarde, apoi a unei tribaule de o sută de oameni.

  Venind încoace Ilios gândi că-i bine să-l lase la fort, ca sfetnic pentru Onhasus, considerând că oricum știe cel mai bine limba și obiceiurile de luptă a tătarilor și mongolilor.

  După cheful prelungit în care se mâncă un vițel întreg și se bău peste o sută de moși de vin roșu ca sângele dușmanilor, comandanții, obosiți după o așa bătălie, adăstară în camerele puse la dispoziție de Onhasus.

  Noaptea fu fără lună, nori deși acoperind-o, așa că bezna era aproape palpabilă.

  Undeva, în afara fortului, un câine lătră turbat apoi tăcu.

  Trei umbre se strecurară la baza fortului sărind agil peste palisade. Deasupra se auzi un geamăt ușor apoi o scânteiere de cremene sclipi scurt, sus, pe turnul de observație. Una din umbre aruncă o funie cu nod la capăt care fu prinsă și, sprinteni, atacatorii se cățărară înăuntru.

  Îl urmară pe Amud, tăcuți și cu jungherele pregătite. În camera de oaspeți tăiară gâtul lui Zura, Bucuros și Orosis apoi se îndreptară către camera lui Ilios.

  – Suntem atacați! strigă brusc Amud și înfipse flaxul în cel din urmă atacator. Surprins, al doilea se întoarse la timp pentru a vedea lama cumplitei săbii sclipind în lumina stelelor. Gura se deschise a țipăt, dar din ea nu mai ieși nimic căci, retezat, capul se prăvăli în țărână.

  Trupul, rămas fără stăpân, începu un dans macabru.

  Brusc, Luna se iți de după nori luminând groaznica scenă. Ilios ieșit, jumătate gol, din camera de oaspeți, se năpusti asupra celui de-al treilea atacator, dar acesta se feri în lateral și-l tăie . Dezechilibrat Ilios căzu pe-o parte, iar lovitura oblică l-ar fi despicat în două dacă acolo n-ar fi fost falxul lui Amud. Răcnind în mongolă acesta răsuci sabia în aer și-l decapită și pe ultimul atacator.

  Ilios rănit la umăr se așeză greoi pe marginea ferestrei.

  Din toate părțile soseau ostași cu felinare, iar între ei, cu sabia scoasă din teacă, căpitanul Onhasus. Privi la cele trei trupuri, din care unul încă mai zvâcnea, și scuipă cu năduf.

  – Sunteți teferi?

 

  Dimineață, Ilios, tras la față, cu brațul cusut de bărbierul fortului, ședea gânditor în scaunul Comandantului.

  Onhanus se apropie și-și puse sabia la picioarele lui.

  – Nu o mai merit, Mărite Comandant.

  – Termină cu prostiile. Nervos, lovi cu piciorul în mânerul sabiei înfigând-o în țărână. Nu înțelegi? Știau că venim. Trădătorul e aici, în fort. A omorât straja, care, vorba vine, era beată, și aici am și eu o parte de vină, le-a aruncat o funie, mi-au omorât trei locotenenți și n-aș fi scăpat nici eu dacă n-ar fi fost Batu. Asta-i o metodă nouă, nemaivăzută, și lașă. Omori comandanții, lași oștirea decapitată, iar ce urmează e o formalitate. Vasidus a mirosit ceva, dar nici el toată oroarea. Trebuie să schimbăm tot. Trebuie să facem scut în jurul căpeteniilor. Asemenea atacuri mârșave să nu mai aibă loc, sau să eșueze în fașă.

  Ia-ți sabia și găsește-mi trădătorul.

  – Mai bine mă tăiau și pe mine. Sunt dezonorat. Cum voi mai putea să mă uit în ochii ostașilor mei? Măcar trimite-mă departe, să mi se piardă urma, undeva pe la huni sau pe la franci.

  – Mă voi gândi. Să facem sacrificiul pentru cei morți.

  Căpitanul ieși cu lacrimi în ochi.

  Ilios se întoarse către Amud:

  – Batu! Îți datorez viața. Pentru asta, dar mai ales pentru vigilența și curajul tău, de-acu’ tu vei fi locțiitorul meu. Unde voi merge eu, vei merge și tu, și să mă aperi cu aceiași tărie precum ai făcut azi noapte.

  Amud se înclină până la pământ, iar ochii îi luciră scurt.

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Chivotul sufletelor (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s