Chivotul sufletelor (IV)

  – Nu pricep nimic! Frustrată, Ilioara trânti de pământ mulajul în ghips luat după brățara lui Ionlas. Pare o scriere egipteană, dar nu e. Preotul ăla din Alexandreea nu te-a lămurit deloc?

  – Preotul a murit în fața mea, iar eu am scăpat ca prin urechile acului. Brățara mi-a pus-o discipolul lui după o metodă veche și uitată. A durut cumplit.

  – Mergem la Vasidus! Dacă nici el nu-i dă de cap, n-are rost să ne mai agităm.

  Cartierul general se mutase la Muntele Sacru al Omului. Mii de corturi de armată se ridicaseră pe podișul din fața orașului în mijlocul lor, mai înalt, cel al lui Ilios. Soldați opinteau din greu la trunchiuri imense de brazi aduse cu căruțele cu abur din pădurile din jur, ridicând o fortificație imensă. Ilios muncea cot la cot cu ei fiind parcă pretutindeni. O sută douăzeci de catapulte acționate cu abur puteau să arunce stânci de câte o sută de moși la peste o mie de stânjeni depărtare.

  Obosit, ceru de băut și intră în cort. Amud era trântit pe o laviță și dormea un somn zbuciumat. Ilios îl privi înduioșat. De când cu contraofensiva împotriva mayașilor se ascuțise și în ochi îi sclipeau doi tăciuni aprinși prevestitori de furtună. Primise vești despre ferocitatea lui în luptă, iar stiva de măști adunată într-un colț al cortului era grăitoare. A lui fusese ideea cu câinii și lupii turbați, îmbolnăviți de Igner pe care-i asmuțea asupra dușmanului, noaptea, făcând prăpăd și băgând groaza în mayașii. Stratagema avu succes căci dușmanul se oprise din atac.

  Simțind mișcare Batu deschise ochii:

   – Crapă cu sutele, rânji și se ridică de pe laviță acceptând cu plăcere pocalul cu vin. Igner ăsta e un diavol.

  – Ți-ai refăcut vaccinul? Știi că treaba asta-i cu două tăișuri…

  Afară se auzi zarvă. Un aghiotant intră cu ochii holbați:

  – Prințesa, vine prințesa la tine.

  Ilios sări ca un arc:

  – Ceee? Ce prințesă? Ai înnebunit?

  Ilioara însoțită de Ionlas intrară în cort. Ilios și cu Amud făcură o plecăciune adâncă. Parcă ignorându-i, roti o privire și, văzând teancul de măști, ridică una privind-o cu atenție:

  – Vasăzică cu așa ceva avem de-a face. Vasidus mi-a făcut o scurtă istorie. Șerpi cu pene, zei ai războiului, sacrificii umane cu inimi smulse pe viu din piepturi… sunt alienați rău de tot.

  Ilios, am nevoie de cinci-șase soldați tot unul și unul.

  – Da, Măria ta. Cei mai buni oșteni sunt pe front, dar cred că putem găsi ceva și aici: Batu, șase flăcăi, vezi să fie din ăi de n-au umblat cu jucăriile lui Igner.

  Batu ieși trimițând priviri piezișe.

  – Sunt vaccinată Comandante. Am auzit că s-au oprit din înaintare.

  – Se omoară între ei încercând să stingă epidemia, n-au apă, proviziile li s-au terminat, iar linia de aprovizionare este mereu atacată de oamenii lui Valid împreună cu hoardele de iagizi și gepizi.

  – Așa pățesc cei care vin cu gânduri rele pe pământul nostru.

  În cort intrară șase soldați :

  – De acu’ ascultați de porunca Prințesei Noastre Ilioara. Dacă zice în foc, în foc vă aruncați. S-a înțeles?

  – Tare și clar, Comandante.

  – Pot să știu și eu la ce vă sunt trebuincioși?

  – Trebuie să fac o expediție…

  – Regele, Tatăl Vostru, știe?

  – Sunt destul de mare ca să-mi port singură de grijă.

  Ilioara ieși mândră. Afară fu imediat încadrată de soldații care înfoindu-și mușchii căutau a părea care mai de care mai fioros.

 

  – Unde-i Batu?

  – A plecat în grabă la fortul Alestinos.

  – Măi să fie!? Nici nu a mâncat…

 

  Mergând alături de prințesă, Ionlas șopti în barbă: Ochii ăia… am mai văzut ochii ăia.

                                                                                 *

  Zermigetuza era evacuată.

  Logofătul curții alerga, transpirat și nervos, de colo colo, asigurându-se că totul este încărcat cum se cuvine și, când se declară mulțumit, ordonă pornirea convoiului. Cele o sută de care se urniră în zbieretele comisurilor și fornăit-urile bourilor domesticiți, singurii care puteau răzbate prin potecile abrupte de munte pe unde urma ca, în mare secret, să se deplaseze convoiul.

  Regele privi cu adâncă durere în suflet plecarea convoiului. Nu se știe de ce, dar stratagema lui Igner nu avusese succes pe frontul de vest, iar Mayașii înaintau în ciuda hărțuielilor furibunde ale trupelor comasate de franci, gepizi și daci. Odată ajunși în munți înaintarea se încetini căci de după fiecare stâncă îi privea moartea prin ochi de arcași sau bolovăniș rostogolit la vale. Și totuși înaintau așa că trebuiră să abandoneze capitala.

  Măcar în nord e liniște, medită și optimismul său nativ își spuse încă odată cuvântul:

  – Mare pișicher Vasidus ăsta, râse, luându-l prin surprindere pe Marele Preot care n-avea cum să-i fi urmărit raționamentul. La privirea întrebător-dojenitoare răspunse:

  Mă gândeam că măcar în nord avem liniște. Muierea aia trimisă de Vasidus i-a învrăjbit atât pe cei doi capi ai Hunilor încât s-au separat. O parte au fugit la Mongoli, iar ăialalți au semnat pactul de pace cu promisiunea că le dăm Panonica. Strașnică femeie. Unde le găsește?

  – Nu de femei ne arde nouă acum…

  – Poate ție! Regele se înveseli de-a binelea. Pentru o femeie îți faci întotdeauna timp, poa’ să arză și casa, când te mâncă între craci nu-ți mai pasă de nimic. Râse cu poftă stârnind uimire prin hoarda condusă de Iulius care urma să-i escorteze la Muntele Sacru Omul.

  Înainte de a pleca să mai trecem odată pe la mormântul Părintelui Nostru. Poate mi-a scăpat ceva, poate împreună vom descoperi ce a determinat toată această nebunie.

  – Doar nu crezi că voi intra și eu? Nici nu poate fi vorba. Jurământul…

  – Ba ai să intri. Îți sticlesc ochii, hai că ne cunoaștem de când am făcut ochi . Ce crezi? Dacă tu mă citești ca în răboj eu am rămas mai prejos?

   În timpul ăsta Vasidus, care se mutase cu tot calabalâcul în Observatorul de lângă Lupul-Om, studia armura lui Zalmoxis pe care o aduseseră francii.

  – Ciudat. Al naibii de ciudat.

  Armura părea a fi din aur, dar metalul de culoarea spicului de grâu copt era altceva. Avea o duritate excepțională, neputând a rupe nici măcar o bucățică din el deși încercase cu tot ce avea la îndemână. La fel, părea insensibil la toate substanțele pe care de-a lungul timpului le adunase . Chiar și apa regală, care dizolva și lama celei mai călite săbii, părea că nu are nici un efect. Singurul lucru vizibil fu cele câteva arsuri cu care se alesese pe degete.

  Și mai ciudată părea alcătuirea. Părea mai degrabă un costum din trei părți: nădragi, cămașă și coif care se îmbinau cu o precizie uimitoare. Genunchii, coatele, torsul, umerii și gâtul de puteau mișca lesne în toate direcțiile deși acolo metalul părea la fel de dur ca și în rest…

  Încercă să se strecoare înăuntru dar descoperi că nu poate: Hmmm, Părintele Nostru n-a fost prea mare de stat.

  Umărul drept și o jumătate din coif aveau metalul copt, crăpat și exfoliat: Ce temperaturi au fost aici? Se înfioră aducându-și aminte de poveștile pe care i le spunea bunu’ și pe care nu le crezuse niciodată. De mic fusese pragmatic și conștient că numai prin antrenament, cunoaștere, și perseverență poți obține ceva în viață.

  Și, iată… De sub metalul crăpat se ițeau mecanisme de o finețe incredibilă care depășeau și cele mai fanteziste închipuiri. De asemenea se vedeau urme de reparații. Cineva peticise, deși rudimentar.

  – Iaca, Vasidus tată… omul cât trăiește învață. Al naibii să fiu dacă armura asta e făcută de mână omenească.

  Se concentră asupra scrierilor minuscule asemănătoare cu scrierea egipteană. Ceru cea mai mare lupă pe care o are Observatorul astronomic și se trezi cu o lentilă de jumătate de metru în brațe:

  – Lupă, copii, lupă! Nu-i nevoie să demontați tot observatorul…

  Meticulos, se apucă să transcrie însemnele pe o coală de papirus.

 

  – Aici nu-i nimic. Frustrat, după trei ore de căutări, Decilius se lăsă pe vine, desfăcu capacul bidonului din argint și dădu câteva înghițituri zdravene.

  – Ar mai fi un loc în care n-am căutat. Vocea Marelui Preot tremura vizibil.

  Regele ridică ochii și surprinse privirea acestuia:

  – Desigur! Unde mi-a fost capul!

  – Nu știu dacă e bine ce facem…

  – Înapoi nu mai putem da.

  Decilius se apropie de masa mortuară. Încercă să salte capacul greu de plumb fără a putea să-l clintească câtuși de puțin. Căută un locaș în care să bage lama sabiei… Nimic. Capacul părea turnat pe masă.

  – Măi să fie… Ne înecăm la mal?

  Porni roată studiind cu atenție masa. Își scoase vesta de jder și folosind-o ca pe o perie începu a scutura de praf ansamblul mortuar. Admiră lucrătura în aur și argint care răsări de sub praful adunat de secole și observă într-un târziu clemele mascate sub forma unor capete de lup. Douăsprezece la număr pe care le desfăcu cu pumnalul.

  Brusc, cu un fâsâit care-l făcu să sară cât colo, capacul se întredeschise. Îl ridică cu precauție și rămase înmărmurit:

  Îmbrăcat într-o robă albă, de ceremonie, cusută în fir de aur și ținând într-o mână un sceptru din aur încrustat cu diamante, iar în cealaltă un papirus cu marele sigiliu, pe care Decilius îl recunoscu imediat, Părintele Zalmoxis părea că doarme, așteptând doar un semn pentru a se trezi și a trece din nou în fruntea supușilor săi.

  Marele Preot se prăbuși în genunchi și începu o litanie.

  – Iertare Mărite Tată, dar cred că asta ai vrut a ne spune de dincolo de moarte.

  Decilius întinse mâna și, cu blândețe, trase dintre degetele încremenite sulul cu însemnele regale.

  Marele Preot se ridică cu greu:

 – Ce scrie?

 – „Tu acela care ai acest papirus dacă nu ești sânge din sângele meu nu-l deschide căci greu blestem vei atrage pentru tine și urmașii tăi.” Hotărât, Decilius rupse sigiliul: „Tu urmaș al meu, dacă ai desfăcut acest papirus înseamnă că ești la mare cumpănă. Trecut-au 868 de ani și zeii s-au întors să-și ia obolul.

  Au trimis armate ca să te supună și ai venit la mine ca la ultima speranță. Mergi la Marele Sanctuar de la Muntele Omului și numără opt stâlpi spre răsărit apoi faci un pas în față și numeri șase spre apus și din nou opt spre răsărit. Pune inelul cu sigiliul în locașul aflat sub semnul soarelui și rotește o dată la dreapta. Se va deschide calea care te va duce în peștera de sub Lupul-Om și vei găsi acolo nava mea zburătoare.

  Ia sceptrul și bagă-l în locașul său de lângă tronul meu și răsucește-l odată la dreapta și o dată la stânga și atunci Lupul-Om va urla cu glasul străbunilor.

  De inima ta va fi destul de deschisă și neînfricată căci eu am fost prea obedient zeilor și nu am izbutit, atunci străbunii te vor auzi și vor veni în ajutorul tău.

  Dacă nu, atunci nu mai e nimic de făcut și trebuie să le înapoiezi zeilor Chivotul Sufletelor și să rămânem în continuare sclavii lor.”

                                                                                  *

  Custodele Observatorului băgă capul pe ușă.

  Vasidus era concentrat asupra unui papirus la masa lui de lucru:

  – Ce-i?

  – Prințesa Ilioara însoțită de un tânăr dorește o întrevedere.

  Mirat ridică din sprânceana dreaptă:

  – Poftește-i!

  Ilioara roti privirea. Bârlogul lupului singuratic era mobilat sumar ca pentru un ascet ce era.

  – Adu niște scaune, strigă acesta către custode. Cu ce prilej, onoarea?

  – Chestiuni de stat, declamă prințesa așezându-se maiestuos pe jilțul adus în grabă.

  Vasidus tuși zâmbind în barbă. După jumătate de oră nu mai zâmbea deloc. Pe fața lunguiață cu un cap prea mare și urechi clăpăuge emoțiile erau încremenite. Doar micii stropi de sudoare de pe frunte trădau zbuciumul interior. Cercetă cu atenție inscripțiile de pe brățara lui Ionlas apoi luă un mulaj și le transcrise pe un papirus și trecând la masa lui începu să le confrunte cu cele pe care le avea deja dinainte, la sosirea prințesei.

  Tăcerea deveni stânjenitoare. Într-un târziu ridică privirea din hârtii:

  – Hmmm!

  Luă un ac fin dintr-o trusă și cu lupa în mână începu să cerceteze din nou brățara:

  – Aha! Introduse vârful acului și brațul drept al lui Ionlas zvâcni brusc. Încercă în alt loc, piciorul stâng păru a avea personalitate proprie. Brățara asta nu e tocmai o brățară. Adică… e mai mult decât o brățară. Îl măsură din priviri pe Ionlas: S-ar putea să se potrivească… Prințesă, ne scuză două clipe.

  Trecu dincolo cu Ionlas și când reveni fata nu putu să-și stăpânească un mic țipăt de surpriză:

  Lângă Vasidus de afla un războinic îmbrăcat în straie de luptă și cu un coif mască care-i ascundea privirea.

  – Eu sunt. Ionlas.

  – E un fel de strai care te apără de frig și căldură, îți înzecește puterile și cu care poți chiar zbura dacă am citit bine instrucțiunile. Numai cine posedă brățara poate să activeze costumul. E ca o punte de legătură între corp și costum. O legătură nervoasă, foarte intimă. Sunt sigur că Igner va confirma… prin natura meseriei m-am intersectat câteodată cu jucăriile lui, mai ales când am avut de interogat pacienți mai recalcitranți… Vasidus buchisi pe papirus: Apasă cu mâna stângă pe încheietura stângă. Acolo… lângă încheietură… Pe partea ailaltă, deșteptule, răbufni pentru prima oară stresul din Vasidus. Viziera se deschise. Mai apasă odată. Viziera se închise peste fața lui Ionlas și acesta avu un tremur de panică. Se liniști și rămase imobil.

  Vasidus se neliniști.

  – Primesc instrucțiuni, se auzi clar și limpede vocea lui Ionlas. Părea că vine de nicăieri și totuși dinspre el. O să dureze ceva… mergeți de luați masa. Aici va mai dura.

                                                                               *

  – Trei dungi de foc au coborât în tabăra mayașii-lor, Comandante. Martorii spuneau că veneau dinspre triunghiul de stele de la răsărit.

  – Preoții spun că acele stele au apărut pe cer acum doi ani și nu s-au mai mișcat din locul lor ca celelalte.

  – Un spion de-al lui Vasidus spune că erau zei care s-au întrupat în forme de oameni înalți și acoperiți cu aur.

  – Le-au dat ceva și i-au vindecat de boala lui Igner..

  – Se regrupează.

  Amud coborî după un cal în spume:

  – Atacă din nou!

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Chivotul sufletelor (IV)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s