Chivotul sufletelor (V)

Tunelul era săpat în stânca dură, magmatică, și urca ușor.

  Decilius se avântă cu sabia scoasă, dar trebui să se întoarcă. Chiar la intrase mai multe făclii, înfipte în scobituri săpate în piatră, așteptau a fi aprinse. Intră într-o sală largă care părea a fi fost o peșteră și căreia făclia nu-i putea lumina capetele. Era o liniște de-ți țiuiau urechile, iar când de sus , din beznă, se auzi un șuierat ascuțit lui Decilius i se făcu pielea de găină. Se uită după marele preot, dar realiză că-l lăsase la intrarea în grotă. Strânse mai tare sabia în mâini. O lumină albă, strălucitoare, de nu te puteai uita, cobora agale din tavanul peșterii. Când ochii i se acomodară cu lumina lui Decilius nu-i veni să creadă:

  Un ostaș în zale de aur plutea spre pământ, iar când se pregătea să cadă în genunchi văzu ceva ce depășea orice închipuire:

  – Peste poate… cred că am înnebunit.

  Se holbă siderat căci oșteanul cobora agale ținând cu gingășie în brațe pe fii-sa, Ilioara.

 

                                                                              *

  Amud intră în cort și-și scoase platoșa din piele tăbăcită de zimbru în care se ițea un cap de săgeată. Examină vârful care-i zgâriase coastele. Mulțumit că nu era otrăvit turnă din pocal o parte pe rană și strâmbându-se, restul de rachiu pe gât:

  – E timpul să intrăm în ei. Am stabilit căpitanii. Îi atacăm simultan prin toate cele 12 porți. O să le arătăm cum se smulg inimile din piept prin părțile astea…

  Ilios ridică o privire apatică:

  – S-a terminat Amud. Să bem și să ne pregătim de aruncarea în furci… Încercă să bea din pocal, dar îl scăpă din mâini.

  – Te-ai îmbătat… Tată, ridică privirea, ce mă fac?! Trezește-te Ilios, încă nu-i totul pierdut. Mai avem castrele de peste munți, ne putem retrage, hărțuindu-i, până în ghețurile veșnice din nord, de va trebui, dar nu ne vom preda. Scoală soldat bătrân, scoală.

  O palmă năprasnică îl aruncă pe Ilios direct în stiva de măști. Se ridică burzuluit și cu mâna pe sabie. Se repezi ca un taur, dar Amud nu mai era acolo. Încă o palmă năprasnică zgudui fălcile comandantului. Amud îl luă de ceafă și-l băgă cu capul în ciubărul cu apă:

  – Trezește-te Ilios. Ăsta-i exemplul pe care-l dai ostașilor tăi care luptă pe metreze? Scoală și pune-ți armura.

  Ilios ridică o privire încă tulbure. Încet, încet, se îndreptă:

  – Să murim… Dar să murim mândri. Batu, băiatul meu. Se ridică greoi și-și puse platoșa de oțel cu pinten. Amud și-o puse și el pe a sa.

  Ieșiră amândoi din cort și afară se auziră chiote și lungi fluierături ascuțite.

  Ilios ridică sabia deasupra capului:

  – Să le scoatem ficații!!!

  Fortul se zgudui de răcnetele ostașilor.

                                                                           *

  – Dar ce avem aici? Vasidus dădu drumul la funia pe care alunecase din intrarea secretă în Lupul-Om și privi extaziat priveliștea, ignorând privirea canibală a lui Decilius.

  – Poate să-mi spună și mie cineva ce se petrece aici? Cred c-am îmbătrânit și m-am sclerozat.

  – Foarte simplu, tătic drag. El este Ionlas, fiul preotesei Trahia de la Muntele Sfânt Toaca- Pion și, împreună cu Vasidus, au reușit să înțeleagă cum funcționează costumul spațial al bunului nostru Zalmoxis.

  – Costum spațial?…

  – O haină pe care o porți în ceruri, unde nu este aer, și frigul te îngheață instantaneu… dar ți-oi povesti… Am venit după Chivotul Sufletelor. Aici l-a ascuns bunul nostru și el ar putea să ne fie scăparea.

  Vasidus examina o structură în formă de sferă care, deși pârjolită pe jumătate din suprafață, părea să fi fost reasamblată cu grijă.

   – Cred că asta-i nava zburătoare cu care a fugit Zalmoxis de zeii din ceruri.

  Decilius se scutură leonin:

  – N-ai pierdut timpul degeaba.

  – Ba chiar îl pierdeam dacă nu era Prințesa Ilioara și acest tânăr care a venit tocmai de la Alexandreea cu cheia costumului.

  Ilioara țipă:

  – Uite-l! Chivotul Sufletelor! E aici.

                                                                          *             

  Marele Preot simțea că-l lasă puterile. Avea aproape nouăzeci de ani, o vârstă fabuloasă, iar ultimele evenimente îl zguduiseră din ce în ce mai tare. Când un preot veni în fugă să-i zică că Ilios a dat drumul la cei patru sute de câini și lupi turbați știu că dușmanul e la meterezele orașului, iar Ilios se pregătește pentru ultimul, eroic, atac.

  O sfârșeală îl cuprinse:

  „Ultimul, ultimul…” nu putea să gândească decât acest cuvânt care i se reverbera dureros în minte, sleind-o. Știa că mai e ceva, că trebuie să mai facă ceva…

  Începu să se târască pe tunel către peștera de sub Lupul-Om.

 

                                                                         *

  Chivotul părea din plumb cu multe desene sub formă de șerpi de aur și argint, cu inscripții în aceiași limbă asemănătoare cu cea cuneiformă, și avea aspectul a două ouă puse cap la cap, cu două mânere de aur la capete. Vasidus puse mâna pe el, dar o retrase imediat. Era rece precum gheața și privi cum buricele degetelor se înroșesc ca de-o degerătură. Apucă apoi de un mâner. Era ușor ca un fulg. Îl trase mai aproape de lumină, îngenunche, și începu să copie inscripțiile.

 

                                                                        *

  Ilios îl privi pe Amud în ochi. În adâncul tăciunilor aprinși descoperi ceva nou. O putere, o putere misterioasă care-i pătrunse în suflet:

  – Da, Ilios. Nu sunt Batu din neamul lui Batkushan, sunt Amud, Fiul lui Iisus, și am venit aici cu o misiune. Cu o misiune sacră.

  E timpul Ilios… E timpul!

                                                                       *

  Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:

  – Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!

  Se prăbuși gâfâind.

  Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.

  – Aici Măria Ta.

  În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.

  Nu se întâmplă nimic.

                                                                     *

  Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.

  Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.

  Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.

  Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.

                                                                          *    

   Ilioara cuprinse mâinile tatălui ei:

  – La dreapta… Și la stânga!

  Un fior cuprinse peștera. Firele de păr se ridicară, bățoase, în sus. Marele preot simți o fulgerare în piept și mai apucă să spună:

  – Strămoșii, strămoși ai mei… vin la voi.

  Capul de hârcă mai zvâcni odată apoi lucirea ochilor pieri, rămase încremenit iar Lupul- Om începu să cânte:

  Era mai întâi o tânguire înceată, glasul de lup tânăr chemând nemărginirea în fața lunii pline, care se ridică din ce în ce mai mult într-un acut care parcă sfredelea auzul, iar apoi vocala finală, tăria lupului Alfa când dă semnalul de atac și toată haita se năpustește, zgudui munții. Ilios simți cum carnea se încrețește pe el și timp de secole rămase stană de piatră și, mai întâi cu colțul ochilor apoi cu ei amândoi, văzu cum dușmanul își smulge măștile de pe față și, îngrozit, o ia la fugă:

  – Pe ei ostașii mei!

  Răcnind din toți rărunchii se năpustiră asupra mayașii-lor în derută.

 

                                                                         *

  – S-a terminat! Decilius cuprinse mâinile fiicei sale în palme și le sărută.

  – Ba nu s-a terminat nimic! Ionlas dă semne de neliniște. Cineva vrea să preia controlul asupra costumului meu. Păși forțat către chivot și o mână se îndreptă către mâner. Nu pot, nu pot să-l stăpânesc…

  Vlasidus se năpusti. Începu să apese pe inscripțiile de pe antebrațul costumului. Acesta se muie brusc pentru ca în secunda următoare să se reactiveze. Mâna se apropie de mâner.

  Urmă o adevărată confruntare mută între două inteligențe hotărâte. Vlasidus tasta pe antebrațul costumului și primea imediat o replică. Sărmanul Ionlas se zguduia în toate părțile de parcă era în brațele ielelor. La un moment dat Vasidus scoase pumnalul și izbi într-o tastă. O scânteie scurtă și costumul se prăbuși la pământ.

  Cu greu îl scoaseră pe Ionlas . Brațul drept încă avea spasme, iar de sub brățară se prelingea un fir de sânge.

  – Să luăm chivotul… vin după el… ei, zeii din ceruri.

 

                                                                          *

  Sunt toți adunați în marea sală de ceremonii din Templul Sacru al Omului. Chivotul Sufletelor stă impenetrabil în fața lor. Toate încercările de al deschide eșuaseră.

  Dinspre răsărit, dinspre cele Trei Stele Noi, trei raze de aur se desprinseră și, cu o curbă largă, se îndreptară spre templu. Se condensară în trei trupuri umane care, de la înălțimea de peste zece coți, îi dominau pe cei adunați în sală:

  – Zbaterile voastre sunt inutile. Chivotul e acum plin. Am venit să ne luăm tributul.

  Decilius făcu un pas înainte:

  – Doar peste trupurile noastre!

  – Fie!

Cel din mijloc ridică mâna și…, în timpul oprit, Ionlas vede văpaia din ochii lui Batu:

  – Ochii ăștia… Amud!!!

Dă să se repeadă, dar mai iute acesta se năpusti înainte. Raza de aur îl lovi drept în piept aruncând văpăi din scutul de oțel. Căzu în genunchi. Din scut ieșeau fuioare de fum amestecate cu abur. Ridică privirea către Decilius.

  Slab, foarte slab, vocea lui se ridică totuși în tăcerea adâncă care s-a lăsat:

  – Ce ironie… Am venit aici ca să te omor și mor salvându-te!

  Ionlas se repezi să-l sprijine:

  – Ochii ăștia, ochii ăștia… Amud !

  – Da, Ionlas. Eu sunt. Ți-am zis că am o misiune, dar nici nu știam cât de măreață va fi. Ridică-mă, te rog.

  Sprijinit de Ionlas, Amud ridică mândru capul către cei trei zei:

  – Căci acum văd! Eu sunt fiul lui Iisus și vă sfidez. Tatăl meu e proscrisul… L-ați căutat mult și iacă… m-ați găsit pe mine. Acum eu eliberez această lume, așa cum tatăl meu a făcut cu celelalte o sută.

  Întinse mâna și chivotul începu să vibreze apoi capacul sări cât colo…

  – Nuuuu!!! Cei trei zei se schimonosiră și priviră cu ură în jurul lor :

  Ne vom întoarce și vă vom ucide pe toți. Să nu mai rămână stirpe în univers. Se transformară brusc în trei dâre de aur care începură a se îndepărta pe un arc prelung către triunghiul de stele ce clipeau la răsărit.

  – O inimă deschisă și neînfricată, șopti Decilius, Ilios îi cuprinse brațul:

  – Fiul unui zeu, asemenea lor.

  Din chivotul deschis, o lumină verde, de un verde intens, fosforescent, izbucni, luă urma celor trei raze și le atinse exact când ajungeau la navele lor celești. Toată lumea își acoperi fețele. O explozie de lumină, urmată de un val de căldură infernală, îi făcu pe toți să se adăpostească.

  Lumina verde se împrăștie agale și fiecare simți o paradisiacă beatitudine.

  Părinți, bunici, străbuni de-a valma, îi înconjurară mângâindu-i pentru ca apoi să dispară în sclipiri fosforescente.

  În mijlocul aulei, în jurul lui Amud, încremenit în brațele lui Ionlas, se condensa o lumină verde.

  Blând, din trupul lui se ridică un fum. Avea chipul acestuia. Întinse un braț cu palma deschisă către cei prezenți, zâmbi și, contopindu-se cu străbunii zeilor săi, se ridică încet la ceruri.

   Întru nemurire.

                                                                                      ***                                                

Anunțuri

Un gând despre &8222;Chivotul sufletelor (V)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s