Good job… bad jobs

 

Moartea plutește în aer.

Omniul pare drogat. Se clatină pe cele  patru pistoane care-i țin loc de picioare și ochii principali îi sunt închiși. Toreadorul se apropie pieziș, stând mereu în unghiul mort, iar fanfara devine asurzitoare.

În zona VIP, sprijinit dezinvolt în coate pe bara ce-o despărțea de arenă, un bărbat privește flegmatic desfășurarea luptei. Cam la cinzeci de ani, atletic, este îmbrăcat după moda conchistadorilor de frontieră:  Poartă o shirt albastru închis, din bumbacul cel mai fin, cu migăloase broderii pe mânecile bufante, peste care, o vestă din piele, plină de buzunare. Un jeans în aceiași nuanță cu cămașa și niște fur chaps decorativi, doar pe pulpe, prinși deasupra genunchiului cu cordeluța care fixa și tocul pistoalelor îi îmbrăcă picioarele musculoase. Garderoba este completată ce o pereche de boots, ridicate până la jumătatea gambei și prevăzute cu pinteni de argint, iar pe cap are un hat cu boruri largi de sub care se revărsa un păr bogat, grizonat, care-i ajunge până la umeri.

Ceilalți spectatori se păstrează la o distanță respectuoasă, dar nu neapărat cele două pistoale, unul clasic, pe mâna dreaptă, iar celălalt, un sofisticat autoserver laser-puls, impresionează atât de mult, cât fața parcă dăltuită în stâncă și strălucirea albastră, ca de gheață, din privirea acestuia. Bărbatul simte o mișcare și se întoarce brusc:

− Vince! Își bagă pistolul înapoi în toc.

− Te credeam pe Alfa Prime…

− Și eu, Miaikidin!

− Ce s-a întâmplat? Necazuri?

− Sănătatea… Doctorul mi-a recomandat un aer cu mai puțin plumb! Tu?

− O recompensă…

− Aha! Cât?

− Ha, nu întrebi cine…

− Cine?

− Tu!

− Ha! Cât?

− Cinci sute.

− Imperiali?

− Spanioli! Aur! La banii ăștia te împușcă și-n pat, în somn.

Fanfara le acoperă glasurile. Omniul are deja cele cinci țepușe înfipte în chitina spinării. Câte una în fiecare organ. A mai rămas inima.

Toreadorul aruncă stindardul roșu și-și ia postura marțială:

Împins în față pe piciorul drept cu sabia în cumpănă, sprijinită lejer, în podul palmei stângi.

Omniul își lipește antenele de frunte, încrucișează cele două mânuțe pe piept și, cu mandibulele fremătând…

− O să-l omoare…

− Da.

− Pe toreador!

− Ce spui?

− Privește-i laba stângă.

− Și-a băgat-o în mandibule…

Omniul se năpustește. Sabia trece printre cele două platoșe solzoase și-i atinge inima. În același timp, cioata brațului stâng se înfige sub bărbia toreadorului. Ființa mai are un ultim spasm, zvâcnește pe cele patru picioare, iar cioata labei iese prin creștetul omului.

Se prăvălesc amândoi într-un geamăt agonic al arenei.

Fanfara devine asurzitoare iar o cântăreață de flamenco se urcă pe estradă. E îmbrăcată în roșu și negru, iar vocea și castanietele ei răsună strident în liniștea care s-a lăsat.

Patru matadori cară cele două trupuri.

− Să plecăm.

Cei doi pistolari se îndepărtează zdrăngănind din pintenii zimțați.

 

− Ne urmărește unul…

− Am văzut. N-are mutră de codoș, ba chiar aș zice că-i țăran get-beget. Ce naiba caută în Castillia?

− Să-l întrebăm…

− Por favor, señores! Nu am gânduri rele. Señor Adama. Sau, Chris Adams și Vince Miaikidin, două legende…

− Oops!

− S-au pus recompense, viu sau mort: Pentru señor Adams de spanioli, pentru señor Miaikidin de imperiali…

− Ha! Pe asta n-o știam!

− Să trecem… Dacă nu ești vânător de recompense, atunci ce vrei?

− Am putea discuta într-un loc mai ferit? Și pe capul meu este pusă o recompensă… mică, foarte mică, dar…

− … e capul tău! Am priceput. Hai!

Señora Florecita le deschise ușa din spate. Fără a mai aștepta, își adună fustele și-i conduse, greoi, într-o cămăruță fără ferestre. Aduse o butelcă pântecoasă și patru pahare. Scaunul pârâi când se așeză:

− Ai îmbătrânit Chris…

− Doar nu voiai să întineresc și să știi că nu mă mai ocup…

− Toate fetele sunt aici. Dacă le zic c-ai sosit, vin și-ți pupă picioarele. Miaikidin, tot chipeș… El e Costa… Ascultați-l! N-o să vă coste nimic.

− Señor Adams, ați bănuit că Omniul îl va omorî pe toreador… Pot să știu de unde?

Adams îl privi gânditor pe omuleț:

− Omnii sunt ființe inteligente.

− Ba sunt niște animale! explodă Vince. De o sută de ani îi folosim la cărat…

− Vince… Am văzut o navă de-a Omnilor. Nu știu prea multe amănunte despre cum a fost capturată, departe, la doi parseci de Nova … Era perfect adaptată conformației lor. O navă foarte bună, de curse scurte , dar cu propulsie beta.

− Nu se poate.

− Ba se poate, señor Vince. Și noi am ajuns la aceiași concluzie. Ăștia or fi vreo sectă, cum avem și noi destule, non tehnică, religioasă, non violentă, dar știu că, de curând, au apărut Omni noi.

− Noi care lucrăm toată ziua cu , am învățat să-i deosebim. Pe Nova Prime și chiar pe Secundus s-au infiltrat omni care se amestecă printre sclavi.

− Și de la noi ce vrei?

− Nici noi nu suntem departe de Omni. Ba câteodată  îi invidiez. Am venit să vă rugăm să ne eliberați. Așa cum ați făcut pe Alfa Prime.

− Da’…ce-ai făcut pe Alfa Prime, că n-am apucat să te întreb ce-i cu premiul ăsta fabulos pus pe capul tău?

 

− Pe Alfa Prime a fost o operațiune militară… sau hai să zicem paramilitară. Răzbunarea Colonelului Trajdero. Nu am eliberat pe nimeni, doar am ucis pe toți cei care ne stăteau în cale să ajungem la Guvernator. Cu el a discutat Trajdero… personal. Eu mi-am luat banii și am plecat.

− Iar după plecarea voastră s-a instituit haosul. Țăranii s-au răsculat și-au omorât vechilii și inginerii de la mină…

− Nu sunt aspecte care să mă privească. Am făcut doar ceea ce am fost plătit să fac. Chiar foarte generos.

− Înseamnă că nu știți…

− Ce să știu?

− Minerii au continuat să-i trimită pe Omni în mine, țăranii i-au pus din nou în jug la arat… Asta până într-o noapte. Erau înarmați și i-au măcelărit pe toți: mineri, fermieri, femei, copii, mai bine de 2000 de suflete. Când au ajuns imperialii, au găsit doar cadavre. Omnii nicăieri.  Señor Vince în schimb cred că știe câte ceva…

− Eu? Ce să știu?

− Imperialii au interceptat un mineralier, șaptesprezece mii tone-propulsie beta. Nimeni la bord, mersese pe pilot automat până i se terminase combustibilul. Plutea în derivă la un parsec de Nova, în norul lui Alfredo. În cală au găsit urmele a cel puțin șapte mii de Omni. Stătuseră înghesuiți ca sardelele, sau mai bine zis, precum crabii, dar nu se vedeau semne că ar fi fost îmbarcați cu sila. Rații militare, WC-uri ecologice… totul atât de bine gândit pentru o operațiune de salvare…

− Imperialii au făcut spume când au aflat cine a târguit cargobotul de la vechituri, l-a repus în linie și a salvat de pe Alfa Prime mai bine de șapte mii de Omni,  ducându-i într-o direcție necunoscută, mult dincolo de ultimul avanpost.

− Am făcut un transport de animale… Legal, nu? De unde să știu eu … și-apoi am negociat cu un om, iar banii tot de la el i-am primit…

− Vince, Vince… Tot în stil mare lucrezi! Șapte mii și n-ai realizat nici o secundă că nu-i o turmă de animale?

− Ce să zic… Mi-am spus că-s mai bine dresați. Nu mă întrebați. Cam la trei parseci de Alfa Prime, când ne-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, iar hârbul nu se va destrăma pe drum, ne-am văzut fiecare de calea lui. Eu mi-am luat banii și am venit cu naveta aici, pe Castillia, să-i cheltuiesc, celălalt s-a urcat și el într-o navetă. Nu m-am obosit să-i trasez o traiectorie. S-a dus în treaba lui. Vă dați seama ce surpriză am avut când am aflat că s-a pus premiu pe capul meu pentru conspirație, omucidere, și jaf și că sunt băgat în aceiași oală cu Chris, cum că am făcut țăndări Alfa Prime, am ucis, cu barbarie, pe guvernator și coloniști și ne-am însușit, mai nou, zece mii de Omni, proprietatea imperiului.

 

− Mda! Se pare că o luăm de la capăt. Unde eram ultima oară?

− Tocmai în partea ailaltă a cvadrantului… în Dominionul Englez.

− Se cam îngustează și colțul ăsta. Nu mai poți arunca un ac… Cred că am să fac o cerere pentru o expediție în Gama… În optzeci de ani de hibernare poate se mai liniștesc apele, ne mai uită lumea… Dacă a ajuns să ne știe și, cum ziceai, Costa, da… Costa, agricultor fruntaș pe Nova Prime, e clar!

− Ai dreptate. Noi orizonturi se deschid în fața noastră. Lumea nouă ne așteaptă cu brațele deschise…

− Arde carnea pe mine, vă caut de aproape o lună, nu mai știu nimic despre ce mai e acasă, iar Señores glumesc…

− Costa, poate n-ai înțeles bine. Noi nu suntem eroii tăi, legendele care s-au țesut sunt false. Noi suntem doar niște mercenari. Niște mercenari încolțiți care caută să-și salveze pielea. Nu stă în puterea noastră să te ajutăm. Adevărații eroi așteaptă să-i descoperi. Ne-a făcut plăcere. Uite… ia cincizeci de imperiali, consideră-i un cadou. Întoarce-te pe Nova Prime și uită că ne-ai văzut vreodată.

− Hai! Că noi mai avem și altele de discutat.

Costa se ridică cumva nedumerit, apoi văzând că cei doi nu-i mai acordă atenție, se răsuci pe picioare și ieși îngândurat, lăsând banii pe masă.

− Te mai ai cu doctorul ăla? Cum îi zicea?

− Luis. Cred că da. Nu l-am mai călcat de mult… Ne tragem mutre noi?

Podelele scârțâie amarnic, iar matroana Florecita se prăvăli în încăpere:

− Mizerabili fără inimă, jigodii!!! Afară din casa mea! Să nu vă mai văd dinainte.

− Oops! Vince, cred c-am dat de dracu’.

− Poți să fii sigur!

 

   Pândeau intrarea închisorii:

− Chris!? Am un sentiment ciudat. Nu realizez de care parte a pensionului sunt…

− Pușchea pe limbă! Fii atent, se deschid porțile:

De fapt , se deschidea doar ușița pentru accesul persoanelor , iar Chris realiză că nici el nu stătea mai bine cu nervii.

Discuția cu Florecita a fost apoteotică și s-a mutat în salon , unde mai că n-au fost linșați de o mică armată de femei isterice. Expresii de genul: Copii și bunicii noștri lăsați pieirii de suflete fără milă, traficanți de carne vie, ucigași fără scrupule, etc, etc, au acoperit protestele cam fără vlagă ale celor doi pistolari. Treaba s-a mai îmbunătățit atunci când s-a auzit despre o chetă pe care ar urma să o facă patroana de bordel pe la clienții cu dare de mână, sub amenințarea trecerii la onanism a nefericiților, cât și la aluziile mai mult decât transparente ale lui Costa la sume mari de bani aflate în seiful organizației.

S-a trecut apoi la lucruri serioase, chiar foarte serioase,  atunci când Costa a făcut o proiecție a așezării.

− Eu cu un avanpost imperial nu mă pun. Nu ar mai fi gaură de șobolan în care să ne ascundem. Una e un furtișag, chiar o răfuială paramilitară cum a fost a lui Chris și cu totul altceva să omori deliberat soldați ai imperiului trimiși special să-i apere pe nenorociții ăștia de la Compania Minieră Ortiz.

Se așternu liniștea. Chiar și Señora  Florecita tăcu și se frecă gânditoare la posteriorul generos.

− Trebuie să gândim o diversiune. Să-i facem să plece cumva de acolo. Trebuie bani, nave, muniție și mai ales oameni, tâmpiți disperați… așa ca voi!

 

 

Ușa se trânti cu zgomot surd. Bărbatul rămase câteva clipe năucit de soarele de afară, apoi, ceremonios, se așeză în genunchi și sărută de trei ori țărâna.

Vince nu se mai putu abține și pufni în râs. Deși-i separau cel puțin treizeci de metri și erau bine camuflați în spatele unor tufe, bărbatul deveni brusc atent. Își aruncă pe un umăr ranița și veni întins către ei:

− Vince, bastard bătrân, am să-ți jupoi pielea aia de bădăran! Opaaa! Dar pe cine văd: Chris Adams în persoană! M-am scos cu banii. La așa o răscumpărare, boieresc doi ani.

Se făcu că strigă spre închisoare: E aici! Cinci sute de spanioli de aur stau aici în tufe lângă un rahat cu ochi pe care-l caută imperialii! Ha! Ha! Ha!

− Dacă și-n pușcărie s-a auzit, de noi eu mă duc să mă predau chiar acuș!!! Vince trânti cu năduf pălăria de pământ.

Scurt, îndesat, cu o hălăciugă de păr cânepiu care-i tot cădea peste ochii verzi de unde-l arunca spre ceafă cu un gest reflex al mâinii, Yan Arden, zis Pfarrer, dădu pe gât primul pahar cu tărie după patru ani de abstinență forțată:

− M-am lăsat, copii. Am patruzeci de ani, din care jumătate prin pușcării. Mi-ajunge. Am dosit destul ca să trăiesc liniștit pe undeva prin Protectoratul Dacic,  aproape de Terra. Să-mi trag o muiere, ăștia au cele mai frumoase femei din galaxie și să umplu o planetă cu copchii. Gata! Am pus punct.

− Nu te forțează nimeni. Noi plecăm cam în două săptămâni, în funcție de cum adunăm echipament și oameni… Ai timp să te gândești. Ești cel mai tare profesionist în științe interzise pe care l-am cunoscut…  Te-ai putea retrage eroic iar, dacă e cum spun unii…, în câțiva ani nu va mai fi de trăit nici în protectoratul ăla…

− În pușcărie am cunoscut unul așa… nebun ca voi. A ieșit înaintea mea. El m-a zăpăcit cu Protectoratul Dacic, că eu nici nu știam că există așa ceva. Asta e adresa la care mi-a zis că-l găsesc când ies… Îl cheamă Basil, Costy Basil. Aveți grijă. Vă bagă cuțitul în beregată înainte de-a ajunge să atingeți măcar pistolul.

 

− Tu treci la planul doi, nu putem să ne lipsim de el. Doar Yan ar putea crea o iluzie atât de perfectă încât să-i scoată pe imperiali din buncărul lor. Eu mă duc să-l văd pe Basil ăsta.

Adresa era un mare depozit de tranzit, de unde în fiecare minut aterizau sau decolau zeci de portcontainere.

Întrebă în dreapta în stânga… Un foc de armă îl atrase ca un magnet. O matahală cu pistolul încă fumegând, înconjurat de hamali, țipa de mama focului:

− Scoală nenorocitule! Ți-am zis să încarci cala trei și tu ce faci? Dormi?

− Sunt în pauza de masă. Individul se suci pe-o parte și se culcă la loc pe platforma motostivuitorului.

− Șefu’! Ai grijă. Are mereu cel puțin trei cuțite la el.

− Nu mai pot eu. Am să-i fac câte o gaură în scăfârlie pentru fiecare cuțit. Trase încă două focuri la picioarele lui Basil. Acesta începu să sforăie demonstrativ. Scoală dobitocule, dacă ești mare șuțar, să te văd! Pun la bătaie salariul meu de luna viitoare că am să te găuresc de trei ori înainte de-a atinge un cuțit măcar.

− Șefu’, unul din salahori se băgă în față, hai te rog, încărcăm noi hala trei, hai… lasă-l să-și facă pauza…

− Cine l-a angajat pe lașul ăsta?

Aici Basil își săltă pălăria de pe ochi.

− Ai spus cumva: lașul?

− Da! Lașul băgat nouă, de sindicat, pe gât. Lașul care a făcut pușcărie. Scuipă la picioarele lui Costy Basil, care se întunecă la față. Se ridică agale și Chris putu să vadă că omul avea pe puțin un metru optzeci și o conformație de atlet.

− Tu ai vrut-o. Cine dă semnalul?

− Eu! Chris se apropie: Distanța regulamentară de zece pași. Așa! La semnalul meu… Scoase pistolul, îi mai privi odată pe cei doi, apoi trase în aer.

Înainte ca șeful de tură să apuce să-și scoată pistolul, unul din cuțitele lui Basil i se înfipse în piept. Se prăvăli pe spate, mai gâfâi odată,  apoi încremeni.

Fu înconjurat de salahori, iar Chris îl luă pe cuțitar de umăr:

− Hai de aici. Curând va deveni cam înghesuit. Hai! Am un loc unde să te ascunzi până se liniștesc apele.

 

 Taberna italianului era plină ochi.

Chris se strecură cu greu până la un separeu retras strategic lângă ieșirea de serviciu. Aici se jucau cărți.

− Cine este Aj Adan?

Un tânăr măsliniu, cu ochi de cărbune și cioc,  ridică agale capul:

− Dacă am cumva să-ți datorez bani, nu sunt eu acela.

− Voiam doar să te provoc la un joc.

− Sunt jocuri și jocuri… Mâinile, neliniștite, frământau cărțile tăindu-le egal și precis, una peste alta.

− Un joc pe care l-ai lăsat neterminat pe Da-xia Prime, în Dominionul Englez acu’ trei ani.

Bătutul cărților încetă brusc, iar cea de deasupra pachetului zbură fulgerător către Chris. Cu o ușoară mișcare a capului,  acesta se feri,  iar cartea se înfipse zbârnâind în stâlpul din spatele său.

Când privi din nou către masa de joc, văzu doar un scaun gol.

Se ridică, aruncă niște monede pe masă și, trăgându-și pălăria pe ochi,  părăsi localul.

− L-ai umflat?

− Daaa! Se zbate în draci, da’ am mai văzut eu…

− Dăi drumul! Hai băiete! Avem un job pentru tine.

− De ce n-ați zis așa de la început? Aia era cartea mea norocoasă…

− Asta?

 

Chung Li se plictisea. Tăvălită pe divanul imens, brusc mâna îi zvâcnea și câte o muscă se transforma în terci pe tavanul speluncii.

Deodată, scara începu să pârâie amenințător. Señora  Florecita intră gâfâind:

− Imperiali peste tot. A trebuit să ocolesc. Ce face favorita mea?

− Omor muște, zise plictisită fata și o altă zburătoare pieri în vârful biciuștii.

 

Wójcik își privea disperat mâna. Tremuratul devenea din ce în ce mai accentuat pe măsură ce privirea inocentă de copil i se înșuruba în creier. Așa l-a găsit Chris, iar căutătura goală care încă voia să oprească glonțul ucigaș, a lui Wójcik Tramp, cel mai mare pistolar al tuturor timpurilor, făcea cât o mie de cuvinte. Se așeză pe marginea patului și-i luă mâna în a sa. Tremuratul încetă ca prin farmec.

− Viojici, nu-i de tine… Pur și simplu nu te pot lua. Nu vreau să te am pe conștiință.

− În ariergardă, să car și eu ceva… Te rog, Chris! Altfel cred că am să-mi zbor creierii. Știi că sunt un bun tactician, o să ai nevoie de gândirea mea analitică.

− Să vedem, nu promit nimic. Aduci un factor de stres suplimentar. Băieților n-o să le placă. Și nici mie.

 

Yan Arden se năpusti în încăpere și se trezi cu patru pistoale la nas.

− Chris! Chris, ia-mă de aici până nu înnebunesc!

− Nu-nnebuni, că am o mulțime de treabă pentru tine.

De undeva, nevăzută, Chung Li ateriză lângă neamț, iar biciușca se făcu colac și dispăru în faldurile mantiei.

− Da’ cin’ te-a speriat așa tare, frate-miu?

− Chu?!… și tu? De trei zile mă urmăresc niște ciocli îmbrăcați în negru și cu fețe galbene de cadavre ne-ngropate de o lună. Acu’ două ore, că nu mai pot, mă duc la bar, comand un rachiu, cioclii se așază la masa vecină. Vine fata cu comanda, dau să plătesc, asta-mi zice că-i plătit și-mi dă un bilețel. Citesc: Tu ai să vii cu noi. Mi s-a ridicat părul pe schinare și-am venit într-o fugă la voi. Să plecăm, să fugim de aici…

− Te-ai muiat în pușcărie , frate… Li îi dă una peste ceafă. Ce să facem noi cu o cârpă?

− Luați-mă, vă implor… Chris! Ai zis că ai treabă pentru mine…

− De ăștia te-ai speriat, Yan, băiatul lu’ tata?

Pe ușă intră cei trei ciocli. Brusc se face loc. Dihăniile arătau într-adevăr grotesc.   

Vince făcu o cruce mică:

− Madame? Te-ai întrecut pe tine.

Cioclii începură să chicotească cristalin și, de sub măști și pelerine, își făcură apariția trei fete superbe:

− Ania, Vera și Leila, hăhăi Señora Florecita, de după ușă.

− Vince, bastard ticălos, tu ai pus la cale circul ăsta… Am să te belesc de chielea aia jegoasă!

− Păi… cum scria în bilețel: Tu ai să vii cu noi!

 

Stau aplecați asupra hărții tridimensionale încropită de Yan.

− Trebuie o recunoaștere.

− Ne trebuie codurile și parolele…

− Rații de supraviețuire pentru o săptămână și cinci mii de oameni.

− Pentru cinci mii de suflete avem nevoie cel puțin de un cargobot de douăzeci și patru de tone. O balenă ca asta se găsește greu și se vede de pe Terra cu ochiul liber…

− Îmi trebuie scanere puternice, proiectoare holografice, sisteme de comunicație codabile aleatoriu…

− Avem nevoie de armament de asalt.

− Mai trebuie bani.

− Să o luăm metodic. Bani. Să atacăm dușmanul sub centură. Florecita are un client, colonel la Marele Stat Major. A asigurat-o că poimâine va plăti datoriile pentru că-i vine salariul, deci?

− Florecita va rămâne cu debite.

− Vince și cu Basil, vă ocupați de Señor Colonel&Compania.

− Plăcerea va fi a noastră.

− Yan și cu Chung Li, ați mai lucrat împreună, sunt trei cinematografe holo, au echipament de rezervă… o să-l împrumutăm un pic.

− Se face Șefu’!

Eu și cu Aj vom face o recunoaștere la depozitul de vechituri și-o să trecem și pe la stânca lui Alfredo,să vedem cum se mai prezintă.

Wójcik, vreau trei scenarii tactice care să fie interschimbabile în orice moment.

Ne găsim aici de azi în trei zile.

Privi roată:

Executarea!

 

Mica navetă SMURD trecu prin vamă zbierând pe toate frecvențele și cu girofarurile laser date la maxim. Legitimația se validă și își continuă zborul în viteză maximă de impuls printre nave care se grăbeau să facă pârtie.

− Tare jucărie!

− M-a costat un teanc de spanioli, dar face și ultimul bănuț! Intrăm în Beta, ține-te de ceva…

 

− O duc bine ăștia…

− Marele Stat Major. Neamuri, pile, corupție, aici se învârt banii iar trupele mor de foame…

− Zi-mi și mie, că veni vorba, Chris chiar a fost militar cum se vorbește?

− Ai auzit de Ivan cel Groaznic?

− Ce bâigui?

− E o stea care acum aparține Uniunii Ruse. Înainte se numea GJ1062 și era a imperiului.

− Și?

− Rușii și-au revendicat-o în stil propriu: au parașutat tancurile în capitală direct de pe orbită. Chris Adams a fost trimis cu  compania lui de elită. În zece zile a ajuns în buricul târgului și aici i s-a zis să planteze o bombă T și să părăsească teatrul. Cică să fie învățătură de minte pentru ruși…

− Și?

− A refuzat ordinul. Capitala avea două milioane de suflete… Și-a luat cei mai buni și loiali oameni și a dispărut, nu înainte de-a detona bomba T în mijlocul escadrei rusești. Au fost avariate șaptesprezece nave, din care zece au ajuns la fier vechi.

− Și?

− Te-ai blocat pe repeat? Îl caută și imperialii și rușii, mai nou și spaniolii …

− Iese Don’ Colonel!

− După el!

 

Wójcik dansa cu mâinile pe patru holograme care-l înconjurau, mărunțind din buze. Podelile scrâșniră și matroana Florecita intră cu un coș plin cu de-ale gurii. Simțindu-se complet ignorată, se așeză pe marginea patului cu panerul între picioare. La un moment dat, nu mai răbdă. Puse coșul pe pat, îl împinse cu o surprinzătoare putere pe Wójcik și, instalându-se comod pe taburetul rotativ, începu niște pase cabalistice. O hologramă dispăru, iar celelalte trei se resetară automat:

− Aici sincronizarea e la – 03/14. 02. Ai greșit declinația cu o miime, or să treacă unii pe lângă alții fără să se vadă. Uite! Compensezi de aici. Dăm timpul 00.00 înapoi cu 14 miimi și realiniem. Vezi? Parcă mai seamănă a schiță tactică. Hai! De-abia ce-ai început. Acuș vine Căpitanul… Ți-a zis trei, fă trei! Dacă ar fi crezut că ești în stare, ți-ar fi spus să faci patru.

Se ridică greoi și-l bătu părintește pe spate pe umilitul Wójcik:

− Nimeni nu s-a născut învățat!!!

 

Operatorul era complet topit. Chung expunea un picior kilometric prin tăietura lungă a rochiei:

− Ce proastă sunt! Nu înțeleg nici să mă…  Nu înțeleg cum faci de ne putem plimba printre oameni și chiar trece prin ei. Arată-mi, frumosule, eroul meu!

„Pfarrer” Yan pescui din zbor cheile aruncate de Li și închise ușa fără zgomot.

 

 Depozitul era imens. Se întindea pe mai bine de trei unități astronomice . Administratorul, scund, chelios îi primi jovial:

− Înnebunesc aici. Nu a mai trecut nimeni de trei zile… și mai am două săptămâni de serviciu. Vai mie… Cu ce vă pot fi de folos?

− Căutăm piese de schimb pentru navetele sanitare.

− Bugetari… Ați ajuns la fundul sacului… Vă trimit după vechituri…

− Asta e.

− Da, da, da. Operează rapid o tastatură. Da, da, da… Navete, navete… sanitare… Da: Careul H25.

− Mă voi duce eu. Asistentul vă va face o scanare gratuită de sănătate.

− Vai, dar nu e nevoie. Arătă brățara de la mâna stângă. Sunt monitorizat. Politica firmei, cică să nu părăsim locul de muncă…

− Cum doriți, dar noi avem un scaner de ultimă generație… Eu am plecat să văd ce găsesc. Îmi dați lectorul de debit?

− Fă-l o carte, ceva… ține-l ocupat. Ia de aici o sută de imperiali.

− Las’ pe mine.

Administratorul câștiga constant, deși Aj nu făcea nici un efort să piardă:

− Șeful tău seamănă cu cineva, dar nu reușesc nicicum să-mi aduc aminte, deși am o memorie foarte bună. Altfel n-aș fi ajuns administrator aici. Fără falsă modestie, dar avem o sută de mii de repere mari și aproape două milioane de subansamble.

− Apropo, cam întârzie, i-am indicat precis locul, nu avea cum să se rătăcească…

Brusc, se ridică și se duse la tabloul de comandă. Tastă ce tastă și apoi se întoarse jubilând:

− Știam eu că am mai văzut figura asta! Șeful tău seamănă aproape perfect cu un urmărit general pe capul căruia s-a pus un premiu fabulos, de-asta am și reținut…

Se schimbă la față, realizând ce enormități zicea. Se întoarse spre Aj, care-l privea sec.

− Eu… Se repezi la tabloul de comandă, dar cartea favorită a cartoforului i se înfipse în ceafă, retezând bulbul rahidian. Căzu secerat. Instantaneu,  brățara se lumină și un semnal acustic prelung se făcu auzit dinspre tabloul de comandă.

Aj se precipită și închise toate monitoarele.

− Am dat de dracu’!

 

Erau la al treilea cinematograf. Operatorul era complet opac. Chung Li încercă toate tertipurile femeiești, dar efectul rămase zero. Dezamăgită, fu condusă către ieșire și nu apucă să vadă când tehnicianul formă un cod de panică pe tastatura biroului.

 

Colonelul se dovedi a fi o nucă tare, total în contradicție cu presupunerile prea optimiste ale lui Miaikidin. Nu numai că se opuse ca un taur încercării de răpire, dar Vince constată că ofițerul avea implanturi care neutralizau orice substanțe interzise, implanturi dotate cu GSM de urmărire, așa că-și abandonară prada și se retraseră în sunet de sirene și cu coada între picioare.

 

Cu mâinile în șolduri, Señora Florecita îi privește criminal pe împricinați:

− Căpitanul întârzie… Să recapitulăm: Colonelul Alvaro Diego Cruz  nu e ce pare a fi. Interesant. Se pare că ați deschis o adevărată cutie a Pandorei. Nu vă zic ce-i afară… Cel puțin două săptămâni capul la cutie. Farmecele lui Chung Li s-au poticnit într-un ”eunuc” care a transmis înregistrările la Poliția Metropolitană, unde s-a constatat că persoana nu există și a anunțat Imperiopolul… Presupun că deja s-au găsit lipsurile în gestiune la celelalte teatre … Amatori. O gașcă de amatori. Căpitanul o să vă belească de vii iar eu am să-l belesc pe el. Dispăreți dinaintea mea.

− Și eu care ziceam că am ieșit din pușcărie…

− Domnia Ta, Domnule Yan Alden, marele expert în științe cu Doctorat la Oxford în Dominionul Englez, să faci bine să ții ciocul închis. Ai putea să-l ajuți pe Wójcik. Altă catastrofă…!

(va continua)

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Good job… bad jobs&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s