Good job … bad jobs (II)

− Parcă ziceam să nu atragem atenția… Și găsisem și un portcontainer ideal pentru nevoia noastă. Ce s-a întâmplat?

− Te-a recunoscut.

− Și? Mai seamănă oamenii…

− S-a repezit la Panou… Îmi pare rău.

Chris gândea concentrat. La un moment dat,  ridică privirea:

− Poate că așa-i mai bine. Fă să pară un accident. Atenție la detalii. Eu mă duc la navetă. Nu răspunzi la nimeni. Nu trece prin dreptul camerelor.

În cinci minute se întoarse. Era echipat din cap până în picioare, iar pe umărul combinezonului verde strălucea holograma de Medic Specialist UPU. În mâini avea două genți speciale de intervenție și pe umăr un alt combinezon.

− Trage-te la țol de fest.  Puse gențile jos și privi de jur împrejur:

Administratorul stătea acum înfipt cu ceafa în capacul unui chepeng deschis în podeaua sălii. Împrejurul lui, scule împrăștiate și o urmă evidentă de alunecare.

− S-a împiedicat și a căzut… vocea lui Aj era cinică.

− Am răspuns noi la apel. Am confirmat că ajungem în treizeci de minute. Suportară cu stoicism apelurile și lamentările cuiva  timp în care Chris butonă cu febrilitate la un panou conex, apoi Aj în costum de Asistent- tehnician UPU se înființă în fața monitorului.

− Ce s-a întâmplat? De cealaltă parte îl privea o față neliniștită.

− Asistent-tehnician de gradul unu Georgis Anastailopulus. Am răspuns la un apel prioritar cu indiciu de periclitare a funcțiilor vitale… Am andocat de trei minute.

− S-a întâmplat ceva cu Lucius? Și aici a sunat alarma, ce… La sprâncenele ridicate ale lui Aj, individul se reculege: Mă scuzați, sunt bulversat… Dispecer Moammar Assante, coleg cu Lucius, de la sediul REMAT Castillia… E ceva grav?

− Un accident nefericit. Colegul dumneavoastră s-a apucat să facă niște reparații neautorizate… Din păcate…

− Mort?

− Un accident, Lucius a avut un accident…

Dispecerul se ridică precipitat, făcând loc superiorului, un șef prestant, rece, eficient.

− Când pot să vorbesc cu domnul doctor?

− Câteva minute…

− Cine-i, întreabă Chris.

− Cineva de la conducere.

− Da. Imediat, o secundă…

Întârzie strategic apoi se instalează în fața monitorului cu mâinile ridicate în postura chirurg. Pe unul din degetele mănușii se văd urme de sânge. Oficialul se înmoaie brusc:

− Vai de mine… E mort? Cccuum s-a întâmplat?

Chris mută camera spre perimetrul delimitat al „accidentului”. Fiecare obiect era identificat cu markere galbene numerotate și rigle gradate. Lateral se vedeau gențile cu o multitudine de aparate medicale desfășurate.

− La prima vedere… un accident de muncă…

− Nuuu! Nu are cum să fie accident de muncă. Nu l-a pus nimeni…

− Mă rog… Noi doar ne facem meseria… Cum spuneam, a alunecat pe una din sculele aruncate neglijent și a căzut pe spate. Din păcate, impactul cu chepengul a fost deosebit de violent, provocând fracturi cervicale și secționarea bulbului rahidian chiar sub puntea lui Varolio. Moartea a survenit instantaneu. Regretele noastre. Nu s-a mai putut face nimic.

− Măcar nu a suferit. Un bărbat în putere, un angajat de nădejde… Iată că am primit confirmarea. Ați venit foarte repede. Respect.

− Ne întorceam de la o descarcerare… În asemenea cazuri clare, după terminarea analizei de caz putem prelua noi cadavrul și să-l depunem la morga centrală. Studiul de caz vă va parveni electronic pentru întocmirea documentelor necesare. Dacă vă aranjează… Sau putem trimite un echipaj specializat care să sosească împreună cu cei de la judiciar… cum vă aranjează mai bine.

− Ce să vadă judiciarul? E clar. Se vede cu ochiul liber. Un nefericit accident… cum se mai întâmplă. Vom trimite imediat un înlocuitor, un coleg a fost detașat de pe o unitate mobilă, ar trebui să ajungă în trei ore. Trei ore și ceva. Cât mai durează până la închiderea cazului?

− Toate scanările, documentele, preluarea cadavrului… circa două ore.

− Atunci… Eu, personal, vă mulțumesc pentru promptitudine și profesionalism și aștept în două ore documentația. Veți primi semnăturile electronice imediat. Nu vă mai rețin… Vă salut cu respect.

− Cu regret că nu s-a putut face mai mult, vă salut și eu.

Chris închise monitorul.

− Avem trei ore la dispoziție. Aj! Tu ne-ai băgat în rahat, tu să ne scoți! În careul V14, chiar la marginea depozitului e un portcontainer cu descărcare orbitală. „ Trei purceluși” îi zice. Nu mă interesează. Îl iei în cârcă, înhami omni la el, în două ore să fie la un sfert de parsec de aici. 23/74.12 cu  57/14.05.

− Se face șefu’! Trebuie să aibă ăștia un remorcher de manevră pe aici pe undeva.

− Corect. Butonă la pupitru: Careul A03, împingătorul „ Lumina neagră”. Bun!

În timpul ăsta eu să văd cum le fac pe amândouă dispărute din toate evidențele contabile. Ne găsim la punctul de întâlnire. Executarea!

 

− Un domnișor vă caută. Privirea fetei era foarte lubrică, iar lui Li i se ridică tensiunea:

− Eu nu am domnișori.

− Totuși, v-a descris perfect. Nu puteți fi decât dumneavoastră, Domnișoara Maria.

Jo avu o strângere de inimă: „ Puștiul de la Cinema, Andrei, dar cum? Are dreptate Florecita. Ar cam trebui să ne găsim alte ocupații!

− Du-l într-o rezervă, vin și eu.

Fata se retrase cu un zâmbet profesional pe buze.

Jo se descoperi căutând o oglindă: „dragoni mii”, își aranja ținuta, împinse bărbia înainte și întră în separeu.

Se studiară reciproc:

− Cum m-ai găsit?

− Cu dragoste. Stai! Stai… Crede-mă. Tu poate nu știi,  dar mă iubești.

Chung simți că pur și simplu leșină.

− Nu pot, nu pot…

− Mă iubeai dintotdeauna, te caut de când m-am născut…

Se dezmetici în divanul uriaș. Lângă ea, un trup de bărbat. Îl privi și vintrele i se strânseră, dureros… plăcut?

Căzu înapoi pe pat, cu mâinile pe pântec. Din ceață apărură amintiri, oh, împreună cu senzații… Avu un orgasm aproape dureros. Zbaterea mușchilor nu voia să se stingă, strivind nervi… creierul ei era în flăcări.

Căzu epuizată pe spate, gâfâind.

 

  Chris mai aruncă o privire. Nici un fir de ADN a lui sau al lui Aj nu mai era prezent:

− Elvis părăsește clădirea, gândi cu glas tare și trânti chepengul.

 

Colonelul Alvaro Diego Cruz, se foia nervos în birou. Incidentul căruia îi căzuse victimă îi amenința poziția, dar și ceva mai mult. Decise cu un efort  să pună capăt lamentațiilor interne și să se concentreze pe ceea ce avea de făcut.

Șeful de la contraspionaj intră în felul lui dezinvolt și, lăsând ușa larg deschisă, răcni:

− Ura, Diego! ¿Qué estás haciendo?! (Ce faci?! ) Te-ai lasat de pizdă și-ai trecut la homălăi?

− Ce vrei?

− Ce vreau… Vreau o identificare. Vreau să știu de ce tu? Vreau să știu de ce acum?

 

Yan privi simularea făcută de Wójcik.

− Te bazezi pe datele din anuarul de astronomie?

− Da.

− „E varză toate!” O să ne trimiți în Honolulu… Fii atent aici. Intrăm pe Imperial Military Map. Vezi? Ai la miime.

 

Basil stătea trântit pe spate și arunca cuțitul la punct fix. Un puști i-l tot aducea:

− De ce nu m-ai lăsat să-i iau gâtul? Îl îngropam undeva… nu știa nimeni.

− Tu te auzi ce spui? Tipul era special. Și știu ce zic. Era, este, un individ pregătit pentru Close Encounters of the Third Kind. Deci știu… se pregătesc. Și noi ca musca. Direct în cur la cal!

− Mi se fâlfâie. Trebuia să-i iau gâtul. Mi-ești dator.

− Pe ce?

Basil se uită împrejur:

− Puștiu’?! Vezi cele două tablete?

− Care? Alea cu inscripții chinezești? O să se supere Patroana…

− Dă-o-n mă-sa! Pune-le vârf în vârf. Așa. Dă-te la o parte. Eu arunc în stânga, tu tragi în dreapta. Pe partea cui pică a câștigat.

Vince se săltă în picioare, se scutură un pic, tropăi pe ciocatele cu blacheuri de argint…

− Eee. Te-ai acomodat?

− Da’ nu te salți din pat?

 − Stau bine unde stau, puștiu’… Zi până la trei palme. Hai!

− Unu! doi, poc!

Vince privi țeava pistolului și răsuflă. Cuțitul lui Basil se înfipsese exact în marginea tăbliței și o lipise de perete. Parcă cu încetinitorul, cealaltă scriere se prăbuși cu un pocnet sec.

−  Vezi? Nu viteza absolută este importantă, ci diferența dintre cele două viteze.

− Cu un laser n-ai mai zice la fel. Nu te pui cu viteza luminii…

− E o provocare?

− Da.

− Dar o să te coste…

− Ce?

− De exemplu, vreau să-mi faci o cinste cu o bere pe o terasă de pe Terra. Planeta îngerilor. Am auzit că-i poleită cu aur și tot ce atingi e din cristal…

− Căpitanul a fost pe Terra, eu… De ce nu? Vom merge amândoi și-a dracului să fim de n-om bea acolo o bere!

Instală trepiedul și pe el puse sfera furată de Yan.

− Atenție! Armez. Cine face primul o mișcare, celălalt să riposteze.

Basil era ca o rocă. Drăcia baleia roată. O dată, de două ori. La a treia cursă, Basil se rostogoli instantaneu,  iar dosul unui cuțit aruncă sfera cât colo, pe jos.

− Zi mersi că-i a lui Yan și ne trebuie…

Vince examină arsura de pe canapea…

− Iar o să ne certe Madam. După ce că ne ține aici cu mâncare și băutură , îi mai poluăm și arealul…

 

Necrologul a fost scurt:

− Cei prea curioși mor repede.

Luară amândoi poziția de drepți și Chris apăsă butonul.

Cu un șuierat, cel care fusese Louis, Administrator REMAT la Depozitul Integrat de Echipamente Spațiale, plecă în cea mai lungă călătorie a lui.

− Nu se va întreba nimeni, unde-i?

− Tu știi ce-i la morga centrală? Nu se pierd poșete de damă pe cursele low cost câte cadavre încurcă ăia. Să-l caute sănătoși. Oricum … Hai! Ai transferat beriliul? Bun. Bagă cărbuni. Până ajungi tu , eu dau o roată la stâncă.

 

 Când deschise ochii, Andrei o privi surâzând:

− Am știut din prima că ești o ninja. Chiar mă miram… Școala lui Xua, bun meseriaș.

− Ce vrei?

− Eu? Nimic. Chiar nimic. Deja am obținut tot ce voiam. Te-am însămânțat. Ce-și poate dori mai mult un bărbat decât pe cineva care să-i ducă sămânța mai departe? Și nu oricum, ci îmbogățită cu a tatălui socru, iar tu, noi, acum, am procreat un vlăstar de care să fie mândre ambele familii.

− Xioa. Tu!

− Eu! Am crescut, cum vezi… și am sămânță tare.

− Dezlegă-mă!

− Vei fi cuminte?

− Dezleagă-mă! Xi, nici nu știi în ce te-ai băgat!

Xioa o atinse parcă în treacăt la baza gâtului, chiar sub limfatic și Chang simți că se poate mișca. Se privi. Era perfect îmbrăcată, de parcă acum ieșise din camera ei.

− Cum?

Chinezoiul se așeză în lotus după un balans pe brațul stâng.

− Mai știm și noi științe interzise, soțioară.

− Am să-ți smulg cu mâna mea membrul cel scârbavnic cu care m-ai umilit și am să te oblig să-l mănânci.

− Încet, nevastă, ia uite-aici! N-ai semnat, că ești incultă, dar ai pus degetul. E oficial. Ești nevasta mea.

− S-o crezi tu. Și se aruncă asupra lui.

Camera părea lovită de un taifun:

− Nevastă, eschivă în ultimul moment, ai nevoie de bani… mulți bani. Tu și cu neamțul…

− Ce-ți pasă ție? O lovitură secretă se irosi în peretele din spate care se prăbuși. Doi amorezi o luară la goană în curul gol, dar acoperiți de moloz.

− Pentru că eu am bani. Mulți bani. Iar ca soție…

Li încremeni agățată în degetele de la picioare de o grindă și cu capul în jos.

− Ce spui?

− Zic de cincimii de nefericiți, pe când noi, tata, clanul Xin, au planuri mari. Mult mai mari. Imaginează-ți cum va fi să fim primii care leagă o rută comercială cu Imperiul Omnilor? Ronțăie  asta.

 

 

 

Stânca lui Alfredo e o bucată țeapănă de antracit, cam cât un sfert de Lună, înțepenită la punct fix de parcă ar fi o gânganie prinsă cu un bold în insectar.

Mulți imprudenți și-au stricat sculele în ea pentru că absoarbe avidă toate tipurile de radiații, fiind greu de depistat de scanerele de navigație.

S-au perindat tot felul de mari savanți, s-au emis tot atâtea ipoteze iar apoi au plecat pe la casele lor ca să continue cearta din culcuș cald. Subcomisia de navigație a dat un decret, băieții de la drumuri au marcat-o cu reflectoare pasive și apoi a fost dată uitării.

Chris se apropie într-o volută largă, iar când ajunse la un ancablu aruncă tropăitorul.

Fosta navetă sanitară arăta acum fix ca o patrulă a Imperiopolului, încă una din facilitățile pentru care Chris ridica osanale geniului mecanic Ayal Efram. Tropăitorul făcea gălăgie cât zece distrugătoare imperiale gata să asolarizeze.

Pe scanerul neutrinic, Chris văde o steluță luându-și tălpășița:

− Ayal Efram, jidan puturos, predă-te sau te transform în pulbere stelară!

Steluța are o ezitare apoi într-un looping scurt se îndreaptă către Chris:

− Chris Adams… și cum religia nu-i permitea să înjure în ebraică, trânti una complicată, alambicată, în turcă:„ Eğer sen Sodomized , en büyük boğa, akrabalarınız bir bahis yapmak” care spunea ceva despre pariuri făcute de neamuri, despre cine pe cine va sodomiza: taurul comunal pe Chris sau viceversa.

− Mi-a sărit inima din piept, se lamentă Ayal când ajunseră în grota care-i era casă și atelier. De ce-mi faci de-astea?

− Doar știi că n-ai fi răspuns la apelurile mele… te căutam prin scorburile astea două luni…

− Cum să răspund? De ce să răspund? Aduci numai belele. Uite! Aici am ajuns să trăiesc, ca un sihastru… Nu mai e planetă, pitică albă, gigantă roșie unde să nu fiu umflat de polițai…

− Și-ntre două ședințe de rugăciuni mai faci o vizită pe la Señora Florecita să-ți îmbogățești abilitățile fizio-cognitive, eee?

Ayal roși ca un flăcăiandru prins masturbându-se:

− Om sunt și eu, nu?!

− Hai! Să lăsăm… Avem treabă!

− Oh! Nuuuu!

 

− Unde-o fi Li?

− S-a scuzat cu niște treburi personale. A zis să nu ne facem griji…

− Da… Señora Florecita ?

− A plecat cu o urgență.

− Nu se știe unde… nu-i așa?

− Așa-i!

− Patronul?

− Întârzie.

− De Basil nu mai întreb…

− Basil e cu o fată. O învață să arunce cuțite.

− Wójcik s-a îmbătat și plânge… Am să înnebunesc și eu… Și ce planuri îmi făceam când am ieșit din pușcărie… Doamne… Acu’ trebuia să fiu la „Nisipurile de Aur” pe coasta bulgărească de la Katia1, răscrăcărat și cu un cocktail în mâna dreaptă…

− „Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”, emise Miaikidin o filozofie populară.

− Mie-mi spui, oftă Yan, măcar… mai bagă o tărie…

− Ai să te îmbeți.

− Și? Nu pricep și pace… Bagă! Așa!

− Ce nu pricepi?

− Señora Florecita…

− Ce-i cu ea?

− Ce nu e cu ea… De când a plecat patronul, a preluat comanda cu dezinvoltură și nu s-a opus nimeni…

− Normal. Doar suntem găzduiți în „hacienda” ei.

− Nu-mi jigni intelectul… te rog. Roboțelul ăsta de neamț…las’ că știu eu cum mă „alintați”, mai are și câțiva neuroni… Își mai toarnă votcă:

− Nu sunt prostul nimănui. M-a pus să-l ajut pe Wójcik la planurile tactice. L-am întrebat pe nefericit cine a făcut modificările… Mi-a zis că l-a dat la o parte și-n 5 minute a sincronizat trei tablouri… în patru D, știi? Nu știi! Asta-i semnătură imperială și nu cred că sunt mai mult de o sută de oameni care să facă așa ceva. A trădat-o modus operandi. Ăștia-s Berkeley University, divizia CIA, Terra. Madamme e o spioană. Și nu orice spioană… Clasă, Miaikidin, clasă!

Miaikidin rămase tăcut. Îl cântărește pe neamț cu privirea. O privire grea… Yan mai rase un pahar de votcă și se făcu mic. Privirea aceea avea moarte în ea.

Apoi… aburul acela, greu, din privirea lui Vince, se ridică.

Își puse și el un deget de votcă:

− Ești bun. I-am zis lui Chris că ești bun și nu trebuie să te ratăm. Mai bine de partea noastră decât umflat de alții.

− Ce tot bâigui?

−  D-na Profesor Doctor Docent Alicia Regan, alias Señora Florecita, este Șefa Serviciului Imperial de Spionaj de pe Castillia.

− Tu râzi de mine? Privi spre Miaikidin… Nu, nu glumește… Mai bău un pahar.

− Ha! Ha! Ha! Adică noi ne ascundem în Sediul Imperialspy? Tu? Urmărit și cu premiu pe capul tău? Șefu’, Chris, fugărit de toate polițiile și tribunalele militare din cvadrant?  Fabulos!!! Absolut fabulos! Prea tare… cred că visez… M-am îmbătat… daaaa… Se înclină pe-o parte și adormi.

Miaikidin îl întinse-n pat și-l descălță:

− Da, copil… Încurcate sunt căile domnului!

(va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Good job … bad jobs (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s