Good job … bad jobs (III)

Spelunca era atât de ordinară încât generalul Chavez duse o batistă la nas. Se strecură printre mesele îmbâcsite și ajunse la rezerva din spate.

− Señorita, mis respetos!

− Ia mai lasă-mă! Acuș fac 60 de ani. Șeful Contraspionajului Spaniol tuși amabil:

− Ghotic decorul… Cunoști capitala mai bine ca mine. Nu-mi imaginam că există un asemenea loc…

− Lasă vrăjeala. Cine-i acest Colonel Alvaro Diego Cruz?

− Habar n-am. Îl știu din vedere și din diferite informări ca un trepăduș pe la Marele Stat Major. Băiat cuminte… familie, doi copii, nevastă profesoară… Băieții tăi au răscolit rahatul în adâncime și să nu-mi zici că nu tu i-ai pus…

− Pentru liniștea ta interioară, nu eu i-am pus, deși eu i-am trimis. Aceleași referințe: șoarece de birou, familist, trece pe la mine de două ori pe lună, vrea numai fete scumpe… acum era dator, a trădat ziua de salar…

− Și-ai trimis papagalii ăia doi.

− Miaikidin nu-i papagalul nimănui. A respectat un ordin și atât. Ți-am zis că trebuie să-i separăm total de căile oficiale. Ei sunt vârful de lance. Las’ să alerge toți după ei. Poate trădătorul se va demasca. E în joc soarta întregii noastre civilizații… Restul… Doar o coincidență absolut senzațională. Ce-ai făcut?

− Ce puteam să fac? L-am trimis pe Jalme, cu care se cunoaște, să-l tapeze strâns și apoi să-l slobozească, poate se panichează și ne duce la stăpâni. Ce-avea în el?

− Iată lista lui Miaikidin. Numai implanturi interzise. Pregătit de contact.

− Marfă rusească?

− N-au avut timp…

− Ce se poate bea aici?

Señiorita Florecita făcu un semn:

− Nici nu-ți imaginezi… Trei fete aduseră diverse clondiruri și farfuriuțe iar doi flăcăi împinseră cu mare grijă un dispozitiv artizanal impresionant:

− Asta ce-o mai fi, se minună Generalul.

− O narghilea.

− Și la ce folosește?

− Vei afla. Șoșoti la urechea unei fete.

Acomodează-te.

Acesta este caviar, icrele unui pește extrem de rar. Iei un vârf de linguriță și-l pui în scoica asta din „ aluat dospit de Persia”. Îl așezi pe limbă și-l apeși de cerul gurii. Lași aromele să-ți impresioneze papilele gustative și înghiți dintr-o dată, să nu-mi vomiți că-i zic Împăratului să te demită… Apoi clătești cu această „ țuică de prună trasă de trei ori” o băutură unicat, din Protectoratul Dacic, ai grijă, este foarte tare, cam la 70 de grade și stingi arsura cu o linguriță de „ șerbet tibetan de trandafiri”. Hai!

− În viața mea nu m-am simțit mai bine…

− Ghotic, nu?

− Sí, señorita! Cred că m-am îngrășat cu trei kile. Generalul ședea răscrăcărat după ce înfulecase la rând „ raci la cuptor cu formaggio grana”, „ sărmăluțe cu mămăligă”, „ pulpă de iepure înăbușită la cuptor” și topise o sticlă de „ Fetească albă” la aperitive și un „ Cabernet noir” la friptură.

Observă că unul din tinerii care aduseseră narghileaua o încărcau cu un săculeț cu ierburi căruia îi dădu foc cu un bețișor lung. Mirosuri amețitoare se distilară în separeu. Două fete aduseră ceșcuțe cu o licoare neagră, aburindă și se retraseră trăgând draperiile.

− Marihuana. Un drog ușor. Aici este cafea arabică dreasă cu carmamon o mirodenie extrem de rară… Trage din muștiuc și apoi soarbe, atent, din ceașcă.

− După ce m-ai îndesat ca pe un porc acu’ vrei să mă și droghezi… nu-i frumos…

− Nu te prosti! E doar un euforizant. Suge și taci!

 

Chung Li privi încă odată harta tactică:

− S-ar putea să meargă. Trebuie să o sincronizăm cu cele trei ale lui Wójcik.

− Sper că înțelegi că asta nu este trădare. Doar un contract comercial…

− Daaa! Desigur! Asta să i-o zici lui „ mutu”. Și acest individ, fără nume, cu care trebuie să fac joncțiunea, acest misterios om al vostru care e în legătură cu Omnii, va fi acolo?

− Dacă va fi, bine. Îi vei da codurile cu punctele de contact, iar treaba ta s-a terminat. Dacă nu, distrugi tot și treaba ta s-a terminat din nou. Vom încerca din nou pe o altă oportunitate. Te bagi?

− Mă bag. Plata înainte: 1000 de spanioli. Iar faza cu Xi, alias Andrei, va rămâne o glumă.

− Dar te iubește, fata mea. Asupra sentimentelor lui eu nu pot să poruncesc. Nici din postură de șef de clan și nici chiar din postura de tată. O să vă descurcați voi… doar sunteți majori și vaccinați. Râde chițăit arătând niște dinți galbeni, ca de vidră.

 

Aj turba. Viața lui era între oameni, în gălăgie, în agitație și stres. Era o sugativă de senzații. Din ele se hrănea, iar stresul celorlalți era fabrica lui de bani. Acum în pustietatea lugubră a cargobotului se simțea mic, neputincios, pierdut undeva printre stele. Privi diagrama de zbor și o amintire îl strivi:

Aceiași imagine: Tatăl lui învățându-l să proiecteze un salt, tatăl lui jucându-se, ca un copil, cu el în camera de 0G,  tatăl lui mișcându-i cu blândețe degetul pe compasul parametric, tatăl lui… tatăl lui luându-l în brațe și alergând la o capsulă de salvare, pereții capitonați, greutatea imensă, leșinul… camera albă și privirea străină:

− Și-a revenit! Măcar el a supraviețuit.

Un bip repetat îl smulse din amorțeală. Se replie căutând sursa semnalului.

Cu dosul combinezonului șterse ecranul prăfuit al unui monitor:

„ La timp Chris… La marginea timpului!!!”

Căpitanul îl scurtă cu o privire cercetătoare:

− Ești claustrofob?

− Nu tocmai… dar nici departe.

− Trebuia să-mi spui.

− Fac față. Strâng din buci și țip tare!!!

− E bine atunci! Chris îl bătu prietenește pe spate. Ai făcut treabă bună.

− Mi-am spălat o parte din păcate…

− Bine zis. M-ai ai. Hai să ducem vechitura la doctor.

 

Colonelul Alvaro Diego Cruz se afla într-o navetă ultrarapidă „ Peștele zburător” care nu-i pentru oricine pentru că la o deviație de doar o milionime de grad în unghiul beta de atac nu mai rămâne din ea decât o pată. Saltul îl duse în trei secunde la 10 unități astronomice de Petesburg. Aici îl aștepta un crucișător imens. Păși cu dezinvoltură în sala de comandă care părea suspendată în vid.

Generalul Suhorov îl îmbrățișă și se pupară de trei ori pe obraji:

− Deci ai fost demascat…

− Nu pricep nimic. Nu înțeleg ce-au avut papagalii ăia cu mine. Voiau bani. Solda mea. Găinari. Absolut incredibil. O misiune atât de atent pregătită să se prăbușească hazarduos! Sunt bulversat, dezamăgit, nervos, grijani ceas.

− Stai liniștit băiatule. Tinerețe! Tinerețe! Ehee! Toți orbecăiesc în ceață. Știi cine era unul din cei care te-au atacat?

− Nu am recunoscut pe nici unul…

− Dar numele Miaikidin îți spune ceva?

− Escrocul? Stai că se leagă ceva… o revoltă, sau o răfuială între două clanuri mafiote… Nu știu amănunte.

− Eee… El e unul din atacatori. I-am identificat ADN-ul de pe hainele tale.

Dar Chris Adama alias Adams?

− Dezertorul… Escadra, acum 17 ani, pe Ivan… Nu văd legătura…

− De-asta eu sunt general cu cinci stele, se bate parșiv pe epoleți, iar tu, tot un pârlit de colonel. Râde clocotit. Hai la o votcă. Nu mai sta așa crispat. Faci armata de rușine.

 

Chung Li trânti sacul de piele pe masă:

− 1000 de spanioli! Mi-am spălat rușinea. Folosiți-i cu chibzuință. Se îndepărtă și se lipi cu spatele de un perete cu un picior în cumpănă. Tremura încet.

Miaikidin se apropie prudent:

− Ce ai făcut fată? Copil mic. De unde sunt banii ăștia, ce-a fost în separeul ăla, cine era puștiul ăla?

Li sprijini piciorul care tremura de perete:

− M-am măritat! E bine? Asta-i zestrea de nuntă. E a voastră. Faceți ce voiți… Ajunge de 5000 de rații complete pentru două săptămâni, toalete ecologice și un tanc cu oxygen.

Luați-i până nu mă răzgândesc.

 

Afară se lumina. Señiorita Florecita se strecură greoi de sub așternut. Privi către general. Horcăia cu gura larg deschisă. Începu să se îmbrace când mai văzu ceva. De sub cearceaful de mătase o erecție se vădea a fi evidentă:

− Nu mai horcăi că gâjâi fals!

Generalul beli un ochi:

− Nik nu-ți scapă privirea ageră… Hai! Înc-o tură de plecare, îî?

− Adormi la loc. Am treabă!

− Și-ncă ce treabă…

− Ce vrei să zici?

− Vreau să zic că chinezoaica aia mică, aia cu biciușca, favorita ta la recuperări, s-a combinat cu Xiou, băiatul lui…

− Băiatul lui Xin… Mafiotul… Și-acum îmi zici?

− Cum puteam să stric o asemenea seară perfectă!

 

− Să știi că l-am cunoscut pe tatăl tău. Mi-a fost pilot de desant  acum 30 de ani în luptele de la Alemaine. Eram amândoi tineri și am văzut moartea de mai multe ori. E o tristețe că, scăpând din acel infern, a sfârșit în acel nenorocit de accident.

Tu trebuie să știi că mulți dintre noi îi duc încă în conștiință imaginea de om neînfricat. Trebuie să fii mândru că el ți-a fost tată și să-i onorezi numele.

O lacrimă se scurse pe obrazul lui Aj:

− Am făcut tot ce am putut. E greu să pleci dintr-un orfelinat și să devii erou intergalactic.

− Nu-ți face nimeni nici un proces de conștiință. Sunt unii din noi destinați pentru asta. Pur și simplu, genetic suntem făcuți soldați, așa cum furnicile au soldații lor, și asta nu se uită. E în sângele nostru și căutăm lupta și… până la urmă o găsim. Întotdeauna! Mult mai important este cauza pentru care lupți. Pentru tine, pentru străbunii tăi și pentru urmașii tăi și urmașii, urmașilor tăi, ea va face diferența dintre un ticălos și un erou.

Filozofăm? E bine să ne mai răcorim sufletele…

Mai ții minte să intri în patinaj?

Hai să ducem hoașca asta mare la reparat!

 

Señora Florecita se precipită în încăpere făcând să duduie dușumelele.

Rămase interzisă privindu-i pe protejații ei care cu țigări în colțul gurilor și pahare pline cu diverse licori jucau poker fiecare având câte o stivă de spanioli lucind parșiv a aur roșcat, dinainte:

− Pe de trei, plusă dezinvolt Miaikidin, și aruncă în scârbă un pumn de monezi în centrul mesei.

− Merg, se pronunță calm Yan și aruncă și el un pumn de aur.

− Și eu, Basil se conformă la rândul lui.

Wójcik se uită la cărți, se mai uită odată…

− Pas, nu fac nik cu cărțile astea măsluite…

 Señora Florecita se priponește cu mâinile în șolduri.

− Trageți un scaun. Wójcik nu-i în formă azi…

 

− Nu cred că mai știu. Eram prea mic. Să calez un remorcher și să-i pornesc motoarele de impuls… mai merge, dar ca să intru în „ Beta”… Mi-e cam frică. De fapt… niciodată n-am înțeles cum e chestia asta cu „Beta”.

− Hai să-i dăm drumul! Vezi tu? Gândește-te că ești un pește în apă, nu-i cea mai tare comparație dar… ești un pește și oricât ai da din înotătoare niciodată nu vei reuși să depășești o anumită viteză pentru că te-ai turti, cu cât mergi mai repede apa se va opune din ce în ce mai mult până când va deveni la fel de dură ca betonul. La fel și noi. Cu cât creștem viteza, aici în spațiul nostru cu atât ne crește masa astfel încât la viteza luminii vom avea masă infinită, ceea ce este imposibil.

Uite algoritmul de calcul. Îl găsești în secțiunea transport a oricărei nave cu transport Beta. Te apropii +/- 1% de viteza recomandată de Klaus, o bagi în computer care-ți calculează unghiul , tastezi și destinația și te trece pe automat.

Ține-te de ceva… Ăsta nu-i calculator pentru nave de croazieră, să te plimbe lin… Gata. Suntem în „ Beta”

Așaaaa. Deci! Și-acum, așa din greșeală te scapi afară din apă și brusc devii iute ca săgeata. Ai străbătut în același timp o distanță de zeci de ori mai mare…

− Și apoi dai cu burta de apă, se hlizește Aj.

− Așa a fost la început până am calculat unghiuri prin care să putem face suficiente salturi inerțiale până când velocitatea scade sub cea de străpungere sau a „ patina în pseudospațiul” de separație dintre cele două realități căruia, mai plastic, îi zicem „ tensiune superficială”.

− Au rămas captivi dincolo?

– Nu am cunoștință. Până la primul salt al lui Klaus s-au făcut numeroase teste cu aparatură automatizată.

− De unde naiba știi toate astea?

− Eeee… Să zicem că niște profesori și-au bătut capul cu mine.

Hai, e timpul de desprindere. Treci la aparat. It’s your time!

 

− Raportează!

− Am stabilit contactul.

− Au vreo suspiciune? Fii atentă fată! Nu-i de joacă. Ai sesizat vreo ezitare, vreo sclipire, ceva care nu se pune cap la cap? E viața ta în joc. Ăștia mi te trimit într-un geamantan la cea mai mică suspiciune.

− Nu am mirosit nimic… Vocea lui Chung tremură puțin.

− Să nu-mi spui că ai căzut pe bec. Puștiul ăla… e un criminal sadic. Trezește-te sau te omor rapid și te trimit direct în Dominionul Englez. Să filezi homălăi! ¿Lo entiendes?

− Sí señorita!

− Așa te vreau. Măcar, a fost bun la pat?

− Pfff! Și degetul meu mijlociu îi mai jucăuș…

Chicotiră amândouă.

− Nu mai miști nimic. Te duci pe „ ne-ve” că tot joacă ăștia pocker cu banii tăi și sincronizezi statusul tactic. Nu te strădui prea tare că bate la ochi. Bagă niște greșeli minore, la plezneală, c-ai văzut ce-am pățit cu neamțu…

− ?

− Și eu fac greșeli, fata mea. Drăcușorul m-a citit, mi-a citit semnătura. Noroc că l-a îmbătat Miaikidin așa de tare că i-a șters toate RAM-urile… Da’ o să-și amintească.

Ca să nu te plictisești, îți dau un filare scurtă.

Rușii aruncă ceva nou pe piață. E bună rău. Va veni mâine și va face joncțiunea în spațioportul 3.  O va aborda Miaikidin. Tu ne vei scăpa de contact. Ai aici, îi dădu ceva ce arăta ca un banal inhalator, un drog aerosol foarte puternic. Exhibă dorințele secrete. Să sperăm că nu-i un sadic criminal. Totul i se va părea logic și nu va ține minte tranziția. Îl pulverizezi în nări. Acționezi cu discreție. Da?

− Da, señorita!

− Gut! Și-acum să mă duc la paraziții ăia…

 

Stânca lui Klaus se profilă sumbră, colțoasă, angoasantă, pe scanerele de distanță.

− Ce căutăm noi aici, Chris? Ăsta-i loc blestemat…

− Și hop și noi! Căpitanul zâmbi fin.

Trei flash-uri semnalizară prezența unei nave:

− I-ai urma. Acu’ vreau să văd cum  le ai cu cârma.

− Eu?

− Tu. Treci că intrăm în dihanie…

− Ohohoooo! Stai la tata. Aj se scurse în scaunul pilotului și brusc se făcu una cu el. Pârâind din toate încheieturile, bătrânul cargobot urma semnalul de control al navetei din fața lui.

Chris privi către Aj și zâmbi subțire.

 

− Hai! Vacanța s-a terminat!  O mie au fost, o mie să văd. Acum! Li m-a declarat depozitar.

Vince, frumosule, mai ții minte cum se sucește o muiere?

− Eu? Miaikidin părea jignit…

− Tu. Astea-s abilități care se pierd.

− Niciodată. Unde-i?

− Va veni în gara trei cu o cursă de Eridani. Trebuie să facă joncțiunea cu legătura de aici. Tu vei fi legătura. Ai aici legenda.

− Da’ de ce Vince? Eu ce cusur am? Părintele, alias Pfarrer, alias Yan Arden, bâzâia pe scaun.

− Ți s-a făcut urât cu viața. Vince, și tu… Nu-i așa de bună ca Li, dar îți rupe gâtu-ntr-o joacă. O să te aștepte un specialist. O jumătate de oră și n-ai să te mai recunoști nici tu..

− Sper că…

− E un profesionist. El te montează, el te demontează. Hai! Abeit!

− Da șefa! Miaikidin se ridică agale, numără 50 de spanioli și pleacă arătând degetul mijlociu către Yan.

− Basil.

Ia restul de bani și mergi la adresa asta. Antamați provizii pentru două săptămâni și cinci mii de oameni. Ia stick-ul ăsta. Citește atent. Nu ne dezamăgi.

Wójcik ! Tu îi ești umbră.  Vreau să moară cel puțin cinci. Căutați motiv de ceartă. Măcel. Băgați frica în ei da’ încheiați un contract pe bune. Țeapăn! Uite aici coordonatele. Citește! … Încă odată! Așa.  Wójcik te ține?

− Da șefa!

−  Marș!

Cei doi se ridicară. După ce au numărat conștiincios monezile și le-au pus în patru săculețe de piele, au ieșit, nu înainte de ai da câte o palmă pe ceafă lui Yan.

− Și eu?

− Tu ai să te îndrăgostești. Urât.  În limbă! Uite-o. Nemțoaică ca tine. Operator Șef la Secția de Coduri. Îi dădu o brățară. Asta pune implanturile în stand-by pentru patru minute. Mai mult bate la ochi. O droghezi și-mi aduci toate codurile pentru săptămâna viitoare. Mă interesează expres algoritmul frecvenței în pas aleatoriu a imperiului. Comprandre?

−Ja! Ja voll!

Florecita se lăsă greu pe un scaun:

− Doamne, Dumnezeul Meu! Începe! Iartă-mă dacă poți!

(va continua)

 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Good job … bad jobs (III)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s