Good job … bad jobs (IV)

Basil intră agale în crâșmă.

Totul părea gândit perfect pentru o ambuscadă. Rânji pe dinăuntru:

− Ce te râzi?

Un sombrero imens se ridică de la o masă, descoperind doi ochi de tăciune.

− Pe tine te-a trimis vaca aia de codoașă?

− Nu-i civilizat să jignești lumea, dar, cum vaca mi-e necunoscută, am să trec cu vederea. În mizeria asta se poate bea o tequilla adevărată sau doar pișat de fătălăi?

Câțiva se ridicară, dar sombreroul se mișcă așa că se așezară.

− Carmensita, por favor, o tequilla tu gringo.

− Ș-așa… lucrați în stil mare… Rații pentru două sute de oameni pentru doi ani… Pot să știu și eu unde?

− Nu.

− Mda… Un asteroid… Bariu, nu? Contrabandă, mineri?

− Nu știu. Ai marfa? Sau îmi văd de treabă…

− Marfă este, loz nu văd.

– Nici n-ai să vezi până nu am confirmarea de orbită. Basil puse tendențios tableta pe tejghea.

− Joacă tare… V-am zis că joacă tare scârba aia de codoașă. Intră singur și vrea să-i confirm transportul, că eu sunt prostul lui…

− Presupun că mai ai un adjunct care să confirme în caz că…

 

− Cum? Sombreroul scoase un pistol. Gringo, să văd lozul.

− Uite sus.

− Ce?

− Vezi chestia aia mică și neagră? E o dronă. Cu banii tăi. Te duci încet, încet, urci pe trepte, o deschizi, vezi lozul și-mi confirmi transportul.

Mărunțind din buze, scuipând „Ma halla muher, putana, …” sombreroul urcă, trage drona pe palier, și-o deschide. Rămâne un pic încremenit și apoi țipă:

− Spanioli, un teanc de spanioli! Omorâți-l!

Se uită apoi în jos: Trei din prietenii lui aveau câte un cuțit în frunte iar alți patru nu păreau să o ducă mai bine.

Wójcik puse silențios pistolul în teacă:

− Amatori. Coana mare își râde de noi. Hai, scrii codul, sau îți iau boașele pe rând?

Basil tocmai scotea ultimul cuțit din țeasta unui magrebian, că separeurile se dădură de pământ și peste două zeci de tuciurii se aruncară asupra lui.

– „Paștele mă-tii de bou”, se auzi și unul din cuțite fixă mâna sombreroului pe grinda de lângă tastatură, apoi…Basil dispăru.

Wójcik, cu pistolul în mână,  nu reușe să fixeze o țintă și realiză că-i mai bine să urce la mexican.

− Tastezi? Indică cu pistolul către mica stație de comenzi.

− Da!!! Cu mâna stângă băgă codul și ecranul se făcu verde.

− A băgat.

Jos se făcu brusc liniște.

− Sigur?

− Da!

− Atunci… ce naiba mai căutăm pe-aici? Cât naibii e ceasul? Am întârziat!

 

    „ De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută. Țineți aproape,  căci avem știri fierbinți, cel puțin la fel de fierbinți ca o cafea Mocca făcută la o cafetieră Moka pe care o puteți primi, absolut gratuit, dacă vă abonați pe timp de un an la Buletinul de Știri Video al postului nostru.

   Azi avem din nou știri explozive:

   O reglare de contururi a avut loc într-o speluncă din cartierul magrebienilor din nord- vestul orașului. Impresionante forțe de ordine s-au adunat la locul faptei. Pe surse se vorbește de cel puțin 5 morți și 20 de răniți. Poliția a securizat zona și purtătorul de cuvânt a evitat, diplomatic, un răspuns clar…”

 

Miaikidin se simțea ca după o extracție dentară. Toată fața i se părea puhavă și umflată. Se opri în fața unei vitrine,  examinându-se adânc

− Virgil… ce surpriză. Se întoarse brusc. Dar nu foarte, doar atât cât să nu bată la ochi…

 

Yan Arden studia concentrat trei fișiere. Alunecă elegant și  luă în brațe o domnișoară blondă, cu ochi verzi și cam grăsuță:

− Mii de scuze, algoritmii ăștia m-au năucit, eu, știți…

− Eu îmi cer scuze, eram neatentă, dar… Fata privea concentrat o hârtie pe care a cules-o de pe jos:

− Mă scuzați! Mi-a fost imposibil să nu observ…Priviți aici, la această integrală de ordinul zece, ați greșit intervalul de definiție…

− Da? Aici? Nu cred. Ia priviți… scoase un mic calculator științific.

− Da. Ați adaptat ipoteze lui Angile la teorema lui Apostol… dar intervalul nu se va închide decât dacă… Brățara de la mână se coloră în pulsuri grăbite. Oh, nuuuu… N-am timp acum… Îmi pare rău… Vorbim?

− Vorbim!

În cantină, Yan avu un deja vu. Totul îi era cunoscut, globalizarea adusese până și această cantină la aceleași standarde ca la peste o sută de parseci în dominionul englez.

Se controlă. Domnișoara operator intră pe ușă. o conduse cu privirea: „Nu-i grasă… e, așa, dolofănică… și ochii, albaștri-verzi, scanere… Oops! Vine, vine la mineeee!”

− Da! Sigur că da! Te rog!

Dolofănica era la masa lui. Yan simțea ceva de care credea că uitase, dar care, al dracului de parșiv, se înșuruba periculos în el.

Își dădu virtual două palme:

„… dar ce păcat. Ce păcat!”

 

Adams dăduse o raită la Nova Prime. Scanerul dat de evreu, cel mai tare din parcare, i-a indicat doar un geostaționar deasupra coloniei. Oamenii erau pe cai mari. Capăt de univers, cin’ să-i frece? Fac ce vor. Care pune botu’ și semnează, se trezește ori în mină și moare în trei ani ori, la câmp să împingă la plug, umăr la umăr cu Omnii ori prostituată într-o speluncă ordinară. Vorba lui Costa: până și Omnii o duceau mai bine…

A mai făcut o trecere și, în sfârșit, a prins semnalul lui Costa. A accelerat și a intrat în Beta.

 

 

 

− Nu mă cheamă Virgil…

− Nu mă interesează cum te cheamă. Ești cel mai sexy bărbat din toată mizeria asta Mi-e sete… mi-e foame… te vreau… și le vreau la pachet!

− Oops!?? Cum poate-o femeie așa frumoasă să rămână fără angajament?

− Eeee… Să zicem că sunt pretențioasă!

− Și eu!

− Mă cheamă Tania.

− Virgil.

− Parcă ziceai că nu te cheamă Virgil.

− Brusc am descoperit că e un prenume care mă definește.

− Ha! Prin ochii Taniei trecu o săgeată albastră. Ai auzit de Kamasutra?

− A lui Vātsyāyana ?

− Nu. A lui Mallanāga.

− Urmează-mă la zece pași.

 

Chris rămase siderat. Cărămida ruginită pe care o adusese cu Aj se lăfăia într-un gri adânc, numai bun de camuflaj.

Ayal Efram stătea cu mâinile adânc înfipte în buzunarele combinezonului și privea și el.

− Fetița mea! V-am zis? Modelul Klaasss11 a fost cel mai bun. Uitați ce minunăție!!! Sunt mândru!

− Și ai dreptate să fii mândru, dar o să-mi ducă cinci mii de oameni?

− Poa’ să-ți ducă și șapte mii. Vezi chesoanele? Am scos tot scheletul original și am făcut doar șase coaste. Pentru trei chesoane, fiecare cu o capacitate de două mii de persoane, dar nu mai mult de două săptămâni.

− Cum îi încărcăm?

− Jos, musai balizele astea laser. Apoi lansezi chesonul „I”, Da? Se desfășoară coarda de bor până la șase mii de metri, acolo deschizi parașutele. Aterizează fin. Poporul intră, organizat, dacă se produce haos… fiecare în scăunel, centura, trapa se închide, sus rulăm bor-ul. Ajung sus, chesonăm stânga, deblocăm, mutăm bor-ul pe a doua… Coboară al doilea cheson… simplu…

− Am priceput, ai niște simulări?

− Da! Am obosit la ele… păi cum credeai…

− Mersi! Ești cel mai tare. Adevărul e că nu credeam…

− Ce nu credeai?

− Nu credeam că vei reuși… cred că îmbătrânesc și devin pesimist.

Ceva îl ținea de picior. O chestie mică se cramponase cu unul din piciorușe de gamba Căpitanului și cu una de o margine a coridorului.

− Ia-ți jucăriile de pe mine Ayal.

− Căpitane… Nu te da rotund…. Ce-am făcut eu, numa’ eu știu… Hai…Știi că altfel nu se poate. Mereu m-ai adus întreg, aici, în cotineața mea.

− Mersi! Ayal. Vezi că-ți bag și două baterii de rachete.

− Luptă!!! Beton! Atunci eram la butoane..

− Și acu’ tot la butoane. Nu miști nimic. Chestia aia trebuie să arate a crucișător.

− Pardon?! Nici imperialii nu se citesc mai aproape de zece unități. Pardon!

 

− Frumos cuibușor. E al tău? Tania își scoase eșarfa de la gât și rămase în așteptare.

− A unei prietene… Poate ai auzit de Señorita Florecita.

Fătuca își roti brusc ochii, iar privirile îi deveniră reci, criminale:

− Perhot’ podzalupnaya, scrâșni, iar eșarfa se năpusti ca o sabie asupra lui Miaikidin.

Nu apucă, căci ceva i se răsuci împrejurul mâinilor și o imobiliză. Sări, dându-se peste cap, dar un al doilea bolas i se strânse în jurul picioarelor și căzu cu un bufnet înfundat pe dușumea.

Li privea zvârcolirile de moarte ale spioanei.

− Te agiți degeaba. Făcu un salt, o încălecă și,  apucând-o de păr, îi băgă cu greu un stilet între dinții încleștați. Așa! Ca să nu-ți vină idei! Se auziră pași grei urcând scările.

Señora Florecita deschise ușa și, privind către spioană, pronunță greu:

− Noi două o să avem o discuție…

(va continua)

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Good job … bad jobs (IV)&8221;

  1. Felicitări! Uite așa ziua e mai optimistă și mai zâmbăreață, asta doar pentru cei ce știu să guste umorul în zilele noastre.
    Aștept continuarea!
    O zi faină cu multă inspirație! ☕🍀

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s