Foc dezlănțuit (II)

– Ai băut…, se aude în spatele meu. Mă întorc. O umbră incertă și un punct incandescent :

– Și doar vi s-a prelucrat că alcoolul nu încetinește reacția…

– ?

– Treaba voastră…

– Stresul…  Ceață 03, declam pompos.

– Da, bine, bine, hai… Vede că nu mă mișc :

– Curcubeu 04, beat da’ a dracu’, ronțăie printre dinți. Hai, mașina e aici…

O luăm pe un drum de țară plin de hârtoape.

– Ai adus?

Ce dracu trebuia să aducă ăsta? Gîndesc la discrepanța dintre aspectul fizic, al unui om de acțiune, și geanta de contabil și-atunci o deschid pe genunchi. Mă holbez înăuntru. Lenjerie nouă, trasă în plastic, o trusă de bărbierit, telefonul, un deodorant… bag mâna mai adânc: două cutii plate din inox cu sigla „Biohazard” ștanțată în relief. Pe una cu roșu, pe cealaltă, cu albastru. Bunul simț îmi zice să o iau pe cea cu albastru:

– Cred că da! mormăi.

– Cum adică, cred că da? Încetinește și întoarce capul spre mine. Mă sfredelește cu privirea:

– Ai adus, sau nu?

Scot cutia:

– Nu m-am uitat înăuntru…

– Uită-te, o doamne… pe unde vă găsesc?  Dacă am făcut drumul degeaba, dacă o să moară oameni, dacă… se îneacă.

Brusc, un val de sudoare rece, mă năpădește: În ce te-ai băgat tâmpitule !!!

Mâna îmi tremură puțin. Examinez rapid cutia: parcă-i de la vechile seringi de sticlă de pe vremea bunicii, cu capac și atent nicheletă. Salt capacul. În interior seringi din plastic, extrem de subțiri, aliniate pe burete, pline cu un lichid transparent-violaceu.

– Câte sunt? Întinde gătul peste mâna mea. Număr. Sunt trei rânduri suprapuse a câte cinci. Una de la fund e goală.

– 14, zic.

– Drace, la limită. Tu te-ai vaccinat, nu?

– Ne, declar instant, cu apa curgând după mine.

– Înseamnă că cineva va rămâne fără… dă-mi una! Bagă-ți și tu!

Casc ochii. Tipul frânează, prinde între degetele mâinii stângi beregata și se înjectează, expert. Îl imit, cu ceva stângăcie. Dățile când îi făceam, eu, morfina Kaylei , îmi sunt de folos : Ahhh! , iubita mea, gâtul se aprinde. Desfac căpăcelul, dau un gât zdravăn, ignorând privirea scârbită a celuilalt. Un val de căldură și o cumplită senzație de vomă mă zgâlțâie.

– Beți, beți… se lamentează.

Îi apuc cotul și-l strâg până pârâie. Îmi vede privirea injectată:

– Încet uriașule, vocea lui este uimitor de blândă. Îi dau drumul. Toți suntem speriați. Îmi imaginez ce e în capul tău… Să te ia, așa, de la birou și să te trimită la dracu’ în praznic. Deși, la cum arăți pari mai degrabă agent de teren.

– Am fost, grohăi convingător. Cum s-a întâmplat?

– Cine poate ști? O garnitură, un filtru, dracu’ știe…

– Și? Acum e izolată?

Cursurile de la situații de urgență când făceam cu toții mișto de prichindelul cu ochelari: „Eee, vezi?” 

– Asta-i că nu știm. Suntem în alertă de gradu’ trei, o să vină operativa, da’ se pare că nu a ajuns la nucleul central.

– Atunci cum?

Mintea o ia razna. Agentul prăvălit pe colacul de la budă, fața lividă, buzele strânse și vinete, stropul de salivă din colțul gurii. Iar acum, parcă adulmec virtual, peste mirosul de bourbon, un alt miros, dulceag…

– Atunci ce?

– Nimic… ce-i cu amatorismul ăsta? Să mă frec cu autobuzul, ăștia de la operativă-s pe vine?!

– Tu să-mi spui… toate protocoalele au fost date peste cap, voi șmecherii de la centru…!

Șmecherii de la centru, daaa… gândesc adânc:

„Ăla era otrăvit. Nu avea cum să ia boala, sau ce dracu-mi zice fantele ăsta. Otrăvit de cineva. Fără coincidențe. Aici nu sunt coincidențe. Tipul nu trebuia să ajungă la laboratorul ăsta, sau ce o mai  fi. Dacă nu eram eu îl găseau în Bufallo, mort copt. Venea un papagal de forensic, zicea că a crăpat de apoplexie pe fond de alcool, îl tăia oleacă, se îngropa tot.”

Scot portofelul. Numai bani, nici un act, doar o cartelă.

Privirea din ce în ce mai încruntată a companionului se edifică :

– Da’ știu că ai pus-o… Bine că ai găsit-o, că altfel rămânea-i la poartă… Nu că ar fi rău… rânjește.

O întorc pe toate părțile. Cu marker văd mâzgâlit în caseta albă: Clark.

– Ăăă, Clark !

– Yann!

„Yann, băiete, gândesc, suntem în plină conspirație.”

Cineva trebuia să-i umfle lui Clark geanta, special s-a ales traseul ăsta  alambricat, cineva care știe bine toată tărășenia, cineva care l-a cunoscut, a băut cu el și ia pus otravă în pahar, cineva care se pricepe la dozaje, de meserie, a calculat să-l țină până iese din crâșmă, îi umfla geanta și îl urca în autobuz și… Încerc să-mi amintesc fețele celor din stație. Ceață, nu eram atent, îmi ronțăiam gândurile de bețiv, aaa… A coborât cineva după mine? Nici asta nu rețin, eram îndopat cu adrenalină. Cineva căruia i-am stricat toate socotelile. Îmi aduc aminte de dezinvoltura cu care am răspuns la telefon, tupeul cu care am rupt ușa… Nici lui nu i-a căzut bine, poate presupune că eram doi, eu sub acoperire, și el este speriat și nu știe ce să facă în continuare:

În ce te-ai băgat, nefericitule… dau un gât din bidonaș.

Oricum e pe jos, schimbarea locației s-a făcut în ultimul moment, sau  nu s-a urcat în autobuz și venea din urmă cu o mașină?

Telefonul, schimbarea de ultim moment :

– Stinge luminile și trage pe dreapta. După tufele alea. Acum! Scot pistolul și îl armez. În ochii lui Yann văd sclipiri de groază.

– Calm, boboc de trandafir! Este posibil să ne fi urmărit cineva. Ciocu’ mic.

( va continua)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Foc dezlănțuit (II)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s