Foc dezlănțuit (III)

La nici trei minute, un Ford antediluvian trece huruind infernal pe drum.

– Ăsta al cui e, întreb.

– Al profesorului Stone…

– Și ce caută, la ora asta pe drum?

– Păi, e sâmbătă, în fiecare sâmbătă iese în oraș… Este adevărat, azi a cam întârziat, vreo fătucă?!… Da’ cum ai știut că ne urmărește cineva, că eu n-am văzut nimic?!

– Mereu când se întoarce vine cu farurile stinse? Și parcă erați în carantină… Îl las să ronțăie informația și gândesc: Deci, dacă nu plouă și cu coincidențe, domnul Stone știe câte ceva…

– Fii atent la mine, eu nu trebuie să știu ce nu este necesar, dar acum trebuie să știu tot pentru că este posibil să fim martorii unei conspirații. Ești atent? Cine este profesorul Stone și ce face în cadrul…ăăă, proiectului?

– Conspi…ce tot spui? Adică scurgerea să nu fie accidentală? Adică…aha …deci te-am ghicit că ești de teren… au trimis un agent de teren, deci…

– Vorbește, omule odată, lasă tribulațiile. Cum spuneai, e în joc viața unor oameni. Cine-i profesorul Stone? Îl zgâlțâi un pic.

Recade cu picioarele pe pământ:

– Eee, e doctorul Stone…

– Bravo! Și?

– Cum, și !?… E șeful proiectului, eminența cenușie, el a gândit totul, el a proiectat tot, el a izolat virusul și l-a altoit pe o tulpină de bacterie, care… oh, deja am spus prea mult…

– Spune, spune, dacă ții la viața ta. S-a întâmplat ceva în ultimul timp? Ceva ciudat, ceva nou, ceva cu doctorul Stone?

– Păi, el mereu e cam ciufut, te înțelegi greu cu el. Are, așa, idei fixe. De i-a intrat ceva în cap, greu mai scoți. Când toți vroiau să abandoneze, pe ultimii retroviruși extratereștri, de care mai dispuneam, a reușit să-i aclimatizeze pe o bacterie comună, de găsești prin toate bălțile. Ce să zic… de când a venit de la la ultima întrunire  era cam supărat, repezea pe toată lumea, a și spart prin birou, ne făcea pe toți dobitoci și inconștienți, apoi s-a liniștit. După asta a venit beleaua cu străpungerea… De aici știi.

– Da. Cred că știu.

                                                                             *

 Intrăm pe poarta unei ferme dărăpănate.

– Nu șoptești nimic. Dacă, totuși, mă înșel, ajungem în Alaska amândoi. Îl strâng de cot. Ridică o privire înțelegătoare.

Ușa scârțâie jalnic.

– Aici! Debaraua e plină cu găleți, sape lopeți și alte unelte agricole.

Yann apasă pe ceva și totul începe să coboare. O trapă de oțel se închide deasupra cu un clinchet sec:

– Bun venit in Wildfire II. E mai mic, dar cam cu aceleși facilități, mai puțin bomba nucleară.

Deschid gura să-i spun că am văzut filmul, dar o închid repede: Lasă-l în ceață.

La biroul oval un bărbat solid, cu alură de militar de carieră, ridică privirea.

– Clark cu antidotul, adică nu chiar antidotul, un inhibator, adică… tipul ridică o sprânceană.

Se face liniște:

– Aveți o poză mizerabilă, domnule Clark, iar faxul nu a îmbunătățit-o cu nimic. Aici nu scrie că sunteți căsătorit… Urma verighetei se vede pregnant chiar și acum, după jumătate de an.

Involuntar frec degetul:

– Un inel, doar, domnule… L-am pierdut acu’ ceva timp la… pocker. Ghinion! Ofițerul zâmbește subțire, ignorând încercarea mea de ai afla identitatea:

– Liber. Bine a-ți venit la noi!

O consolă:

–  O să le băgăm amândoi, rânjește. A ta e doar de vizitator, nu ca a mea, parametrică.

Intrăm pe un culoar:

Fiarele aici, îmi indică niște casete. Parolează-le cu ce vrei tu, da’ să nu uiți, că aici rămân.

Pun pistolul și cele două încărcătoare și, atent să nu mă vadă, caseta cu Biohazard roșu.

− Cutia cu retrovirusul. Îi ridică capacul și o bagă într-un mic elevator.

– Și ce, nu pot pune și armele aici?

– Dacă vrei să pornească toate sirenele de pe lume…fă-o. E printre cele mai sofisticate sisteme de identificare. Îți recunoaște și o bucată de UFO. Trecem pe sub o boltă și intrăm într-un lift.

– Coborâm direct la nivelul trei. De vreme ce etanșeitatea a fost compromisă, nu are rost să mai facem pașii de decontaminare. De la trei în jos e bâza… De fapt aici se va institui și carantina când va veni operativa de la I. Apropo, întârzie nepermis de mult.

– Nici nu va veni prea devreme, mârâi printre dinți.

*

  – Nu înțeleg de ce l-ați mai adus și pe el? Nu e suficient că suntem noi infestați? Aproape la fel de masivă ca mine, o matroană îmbrăcată cu un halat ce crapă pe ea, mă privește ca pe un cobai din experiențele sale.

– Doctorul Leavitt, agent Clark! Maria, doar știi că ăsta-i protocolul. Inhibatorul e doar o variantă inversată a retrovirusului. Și… cum, tot din cauza protocolului a trebuit să ne injectăm cât mai rapid cu putință pentru a asigura transportul în condiții optime, el intră, cu noi toți, în carantină. Asta-i…

Merge la o nișă.

Cu un pufnet ușa ca de seif se deschide. Cutia cu seringi apare trasă în trei pungi sterile .

– Aha ! Sistemul automat încă funcționează.

– Făceți-vă vaccinurile alea.  Eu vreau să mă găsesc cu doctorul Stone în cea mai izolată camera cu putință. Acum!

(va continua)

                              

Anunțuri

Un gând despre &8222;Foc dezlănțuit (III)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s