Arca doi (II)

– Domnul Geen? Avem o lansare neautorizată…

   – O, ce?

   – O navetă, Domnule Geen. Naveta 17, aia cu schepsis… Tocmai ce-a activat protocolul de urgență și iese din hangarul doi.

   – Mii de bombe crăcănate! Cine-i tâmpitul?

   – Nu am date, Domnule…

   – Aaaa!!! Cine nu este la bord?

   – Verific acum, Domnule. Toată lumea la bord, Domnule.

   – Cum dracu’ să fie toată lumea, că doar n-o călărește Fantoma Templierilor?! Scanează după datele biometrice.

   – Cinci persoane sunt în privat, Domnule: Asistenta Alicia de la Cantină, Domnul profesor de mineralogie Dobrea, Asistentul mecanic Fred, Domnișoara asistentă de la infirmerie Tamara și Domnul Doctor Chimist Fleming…

   – Fleming! Aaaa! Ce face? Fă-mi o legătură…

   – Nu pot, Domnule. Intercomunicația este oprită. Naveta se apropie de scutul trei, a deblocat o fantă și se îndreaptă către scutul doi.

   – Resetează toate comenzile de la scuturi cu ID-ul, Geen 02714, introduc acum parola.

   – Da, Domnule. Comenzile se suprascriu, Domnule. Se pare că nivelul de autorizare al Domnului Fleming este mai mare decât al D-voastră…

   – Draci, draci! Mii de draci. Yan!

   – Da!

   – Fleming a înnebunit. A luat o navetă și cred că vrea să se îndrepte către creatură.

   – Ce?

                                                                                  *

   – Fleming?! Fleming! Știu că mă auzi. Revino imediat la bază. Indiferent de motivația care te animă, corect și cinstit este ca mai întâi să ne consultăm. Eilen ne spune că nu ai încălcat toate protocoalele doar dintr-o toană ci pentru că ești convins de justețea actelor tale. Mă auzi Fleming? Poate fi o sinucidere perfectă. Drăcia aia a penetrat un scut aproape ideal. Naveta, în care te afli, va fi făcută felii… Fleming,  răspunde!

   – Naveta nu va fi făcută de loc felii, se auzi răspunsul lui Fleming, iar psiholoaga aia a ta a tradus corect: nu-i nici o toană, sunt în misiune în conformitate cu dispoziția ultimativă 57 a ATCOM. Adu-ți aminte Yan. Erai și tu la ședința de prelucrare numai că doar exobiologii au fost inițiați și pregătiți pentru eventualitatea întâlnirii cu un 007. Naveta asta are niște facilități, ăăăă, speciale… Am să capturez chiar eu diavolul ăsta.

   – Ce-i un 007, și eu ca șef al securității de ce nu am fost informat? Se burzului Ivan

   – Ca să tragi cu bombițe în el? Așa au făcut toți și s-au prăpădit o mulțime de nave. Martori sunteți că am încercat să merg pe calea legală, dar Vasile voia să mă lege de coada vacii ăleia gestante… Rezolv eu, singur, treaba asta. Sunt calificat pentru asta.

   – Și-apoi poți să o remorchezi de navetă și s-o duci unde vrei… În navă n-ai să intri cu drăcia aia, se burzului Vasile.

   – N-o să mă împiedic eu de-un oier din Transilvania, strămoșii mei au cucerit Vestul Sălbatic… Am suprascris toate protocoalele. Yan verifică dacă tunelul către secțiunea 22- 14/276 a fost deschis.

   – Verific. Da. Habar n-aveam de chestia asta…

   – În documentație este trecută ca „balast de compensare”. Acum deschide căile 11/12, 17/23 și 29/56.

   – Geen, fă ce zice. Am verificat. Protocoalele au fost modificate, Fleming are, acum, cel mai înalt nivel de autorizare. Trebuie să-l ascultăm și să-l ajutăm.

   Ai, aici, tot sprijinul nostru Fleming. Ce trebuie să facem pentru ca totul să meargă ca pe roate?

   – Încântat să aud vocea rațiunii… Activează linia 114. Încet, foarte încet. Doar cu maxim 12 cicli pe secundă. Nu vreau radiații remanente care să-mi trezească tăurașul.

   Foarte lent în cele trei scuturi apăru o mișcare. Ceva ca un vârtej începu să le absoarbă pliindu-le unul în altul pentru ca apoi să se stabilizeze pe buza puțului ce ducea către secțiunea 22. La punctul de contact se mâleau unde verzalii spre negru care nu prevesteau nimic bun. Puțul însuși părea o gaură care duce spre iad din care, când și când, răbufneau flăcări negre. Încet, încet, structura energetică se stabiliză într-o capcană mortală.

   – În caz că ceva merge prost, expulzați, brusc, tot reactorul unu în tunel și o ștergeți de-aici în accelerație maximă și cu scuturile dorsale la maxim. Anunțați la ATCOM că am dat greș și cam în doi ani vor veni aici trei crucișătoare care să încerce să îl supraîncarce.

   – Ba n-o să anunțăm pe nimeni, iar tu o să vii încoace că am de gând să-ți frec chelia aia de imbecil, se auzi glasul gros al lui Vasile. Mă duc să asigur animalele. Vezi ce faci acolo că de nu, te belesc cu mâna mea.

   – Ce vă spuneam eu? Tipic! Gata. Mă ecranez să nu mă simtă tăurașul. Urați-mi baftă.

   – Să fie, Fleming. Fii precaut.

                                                                                    *

  Subb se foi în somn. Se întâmpla ceva… Era atacat. Atacat la rândul său. Celula deschisese o gură imensă prin care, insignifiant, dar cumplit de primejdios, lansase către el un virus. Memoria lui genetică îi readuse în amintire imagini terifiante cu acești viruși care, acum miliarde de ani, duseseră la stârpirea rasei sale de luptători. Căută să se apere atacând la rândul său, dar virusul lansă un nor toxic care-i amorți unul din tentacule. Încercă să fugă, dar nu avea suficientă masă și atunci, în disperare, se desfășură în toată splendoarea sa încercând să-și cuprindă inamicul la mijloc.

   Intuind pericolul, micul virus făcu un looping strâns și, tot lansând jeturi paralizante , începu să desfășoare o plasă energetică din miuoni atât de bine sudați între ei încât îi fu imposibil a o rupe. Jumătate paralizat, cu plasa care se strângea nemilos în jurul său, abandonă lupta și, făcându-se ghem, imploră îndurare.

   Nu primi nici un răspuns, iar virusul începu, încet, să-l târască spre imensa gură a celulei.

   „ Vai, nu! Să fie mâncat de viu? El, mare războinic al celui de-al treilea clan al Subbilor? Cumplită soartă.”

   Se făcu și mai mic în așteptarea inevitabilului.

                                                                                  *

  – Vino-ncoace, nefericitule. Vasile, masiv, păros, grobian, îmbrățișă un Fleming ascetic, plăpând, cu ochii încă febrili de la încercarea prin care tocmai trecuse și cei din jur putură să jure că au auzit niște oase trosnind. Puteai să ne spui, dobitocule…

   – Instructajul m-a avertizat că o reacție de respingere va fi probabilă într-un asemenea caz. Când, în ciuda insistențelor mele, am văzut că această tendință se confirmă, am preferat să acționez pe cont propriu. Scuze Yan. Manevra făcută de tine la primul contact probabil ne-a salvat pe toți, am avut multe raportări de nave care au dispărut brusc fără a emite măcar un S.O.S.

   – Am acționat instinctiv dar, după toată această tărășenie și revizuind protocoalele, am realizat că acesta era răspunsul optim în acest caz.

   – Și te văitai că nu ești bun tactician, îl dojeni Eilen.

   – Poate… doar bine îndoctrinat, se rușină Yan.

   – Și-acu’ ce facem cu dihania? Nu uita că eu sunt Șef cu securitatea navei și, acum, că ți-ai terminat misiunea, îți sunt din nou superior ierarhic. La o adică, să știi că nu era nevoie de trei crucișătoare terrane, îl îmbuibam eu cu plutoniu de scuipa numa’ izotopi de stronțiu pe dos.

   – Quote erat demonstrandum! După război, mulți viteji se arată…

   – Și tot nu înțeleg la ce vă este bună dihania, interveni diplomatic Yan, mirosind o nouă scânteiere de personalități.

   – Dar Vasile la ce-a cărat după el cei 10 cai ? Încercă o remarcă grobiană „a la Vasile”: De mă doare și acum noada de la ședințele de călărie. Nu râse nimeni și-atunci continuă ușor încruntat: El e prea bătrân și sălbatic, va sfârși mâncat de odraslele lui, dar puii, puii sunt numai buni de dresat. Adio fierătanii ca asta. În curând vom călări prin univers pe armăsari.

                                                                                    *

   Subb abandonă ideea de evadare. De câte ori încerca să se apropie de unul din pereții închisorii simțea cum este supt de vlagă și cădea într-un somn letargic. Se împăcă cu ideea. Măcar aici era cald și hrană îndestulătoare. Se făcu ghem și începu să viseze la expedițiile de cucerire în care el… Avu un zâmbet interior atunci când simți sămânța vieții care, încet, se trezea în vintrele sale. Mângâie virtual micuțele ouă argintii care creșteau în trupul său:

   „ Speranța moare ultima. Poate… copiii mei” și adormi aproape fericit.

                                                                                *

   Un container pătrățos fu ejectat în spațiu. Ajuns în poziție stabilă porni balizele de recunoaștere.

   – Perfect! Acum va fi recuperat de prima navă și dus la „menajerie”.

   – Atunci… nu mai avem nici o treabă pe aici…

   Geen, angage!

  Arca doi avu un tremur aproape imperceptibil apoi, grațioasă ca o gazelă, acceleră spre universul care o aștepta să-i dezlege misterele.

( sfârșitul primei părți)