In nomine diaboli (final)

   – Ai anumite puteri? Deși pricepuse cam greu încotr-o bătea demonul Vasil, acum că mintea i se mai lipezise se hotărâ să profite: Îmi poți îndeplini dorințele?

   – Mmmm… Dacă am priceput bine, bătrânul Alfonso, cel care te-a băgat în bucluc, vrea bani buni și sunători. Socoteală simplă, de negustor bătrân și hârșit…

   – Adevăr grăiești, oftă Bartolomeu.

   – Vasile se căută prin multiplele buzunări ale centurii sale. Strivi țigara sub talpă și privi în jur:

   – N-ai și tu, o masă, un scaun…

   – Nu ieși din semnul magic, se panică magul, amintindu-și de poveștile cu cei care se făcuseră frați cu dracul.

   – Sunt izolat, zise vesel Vasile. Câmpul temporal nu se poate îndepărta de sol. Trecu peste liniile pentagramei și ridică câteva pergamente: da’ știu că te-am speriat oleacă…

   Bartolomeu închisese ochii ca să nu vadă casa pierind și pe el căzând în cazanele cu smoală. Văzând că nu se întâmplă nimic, îi redeschise încet, pentru ai holba de-a binelea.

   Demonul, instalat comod în fotoliul lui, așezase pe pupitru un mic dreptunghi de sticlă din care emanau miriade de semne cabalistice care pluteau agale în aer. Părând în mediul lui le lua în vârful degetelor și le arunca ba în dreapta, ba în stânga unde se metamorfozau și, în mici sunete duioase, se transformau în altele, închipuind o pânză de paianjen infinit de complicată.

   Într-un final, exclamă triumfător:

   – Trei kile juma’ de aur ți-ar fi cumva de folos? Atât pot scoate din subnivelul trei astfel ca logaritmarea în bază trei iraționale să se stingă înainte de primul eveniment notabil, adică peste 15ani, timp suficient pentru a fi cheltuit pe nimicuri.

   Bartolomeu nu prinse decât un singur cuvânt:

   – Aur? Poți să-mi dai aur roșu și bun să il arât lui Alfonso? Aș fi încântat…

   – Bine, încuviință Vasile. Ai un recipient fără valoare, de preferință mai masiv, așa la vre-o trei kile? Puse ochii pe un ceaun, ceaunul în care Bartolomeu prepara licorile magice, îl cântări în mână, estimativ și apropie un alt cubuleț, pe care-l scoase din centura plină cu buzunărașe:

   – Dă-te înapoi, să nu te arzi…

   – Bartolomeu nu așteptă alt sfat și făcu un salt îndărăt.

   Raza de lumină ce emana din micul dispozitiv începu să scaneze lent tuciul afumat. În 10 minute, de sub cojile de grăsimi arse, care se exfoliau încet, apăru o culoare galben-portocalie, care inundă cu săgeți de lumină pură atelierul cel întunecat.

 

                   

  

– Pur din punct de vedere chimic și perfect autentic, spuse Vasile. Nu vei găsi aur mai frumos ca ăsta prin toată regiunea. Trei kile șase sute, mai făcu niște calcule în timp ce magul transpira vârtos: E bine. Suntem în marja de siguranță.

                                                                             *

   Bartolomeu se apropie temător, atinse ceaunul. Avea o expresie siderată.

   – Acum ai de gând să stingi lămpile alea, sau trebuie să te transform într-o broască râioasă?

   Măcar că amenințarea era lipsită de temei, magul, care văzuse imposibilul săvârșindu-se sub ochii lui, nu ținea să-l vadă aplicat și asupra lui însuși. Tremurând, apucă stingătorul: Și nimeni care să pună mărturie că izbândise! Mai mare jalea… Din fericire rămânea aurul. Puf! Făcu stingătorul. Aerul șuieră punând din nou stăpânire pe spațiul eliberat de dispariția demonului.

   Cu un adânc oftat de ușurare, Bartolomeu se lăsă în fotoliu: Dus! Plecase, destul de discret, de altfel: nici măcar sufletul nu il ceruse!

   Stătu îndelung în fotoliu cântărind în palme ceaunul de aur. O scânteie îi traversă privirea. Își roti privirea prin atelier mângâind lucrurile atât de dragi pe care migălos le făcuse cu mâinile lui.

   Se hotărî.

   Puse ceaunul la vedere pe pupitru cu o scrisoare alături.

   Agale, aprinse lămpile. Se instală în înteriorul pentagramei și, cu ochii bine strânși, declamă vibrant:

   – In nomine diaboli, clamito! Oriatur ex Abaddon!

   O văpaie lumină cu șerpi de foc atelierul, iar când se stinse, aici nu se mai afla nimeni.

                                                                       

                                                                 *

   Orfanis se năpusti în atelier:

   – Meșterul zice că sângele era bun și nu…

   Pustiu. Se uită în chilia dormitor, nik! Ceva îi atrase atenția. Se apropie temător de pupitru. Strălucind în lumina strecurată pe fereastă, pe marginea pupitrului se afla tuciul în care fierbeau ierburile. Doar că acum era din aur.  Alături, o scrisoare.

   Ucenicul o deschise și citi cu glas tare:

   – Să faci bine să duci această bucată de aur, tatălui și stăpânului tău, Alfonso, cu mulțumiri pentru găzduire. De azi nu mai sunt maestrul tău și nici protejatul tatălui tău. Am plecat într-o călătorie mai presus de imaginație. Nu mă căutați căci nu mă veți găsi!

   Adio!

   Orfanis roti privirea prin atelier. Nu lipsea nimic.

   Doar… Da!

   Desaga cu ierburi, desaga cu care maestrul Bartolomeu venise în oraș…

   Ei bine, desaga nu se mai afla la locul ei, agățată în cui.

                                                                   

                                                                     ***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s