Între lentile paralele (I)

  Faleza este la fel de dreaptă și inaccesibilă ca acum 14 ani. Și coarda de alpinism e acolo. Aparent, nimeni nu a mai trecut pe aici.

Smucesc puternic, vibrează încurajator. Fibră sintetică de cea mai bună calitate. Montez scripetele electric, îmi așez mai bine rucsacul în spate, și dau să pornesc…

− Chiar trebuie să te duci?

Vocea lui Paul mă face să tresar. Mă întorc. E în spatele meu, iar pe fața încă copilăroasă se citește îngrijorarea.

− M-ai urmărit… îl dojenesc.

− Nici nu a fost greu. De trei zile te tot frăsui. Chiar crezi că mai trăiește cineva acolo sus? Și dacă da, cred că s-au sălbăticit de tot. Poate fi periculos. Foarte periculos. Ar trebui să vin cu tine…

− Mi-am luat arbaleta. Trebuie, Paul. Trebuie! Trebuie pentru liniștea mea sufletească. Încă mai cred că am fugit ca un laș. Încă mai cred că se putea face ceva.

− Ai îmbătrânit și te-ai prostit. Nimeni nu putea face mai mult. Ai redat speranța unei noi vieți. Eu sunt unul dintre exemple. Ai făcut tot ce a stat în puterile unui om.

− Trebuie să-mi eliberez conștiința, Paul băiatul meu. Mă voi întoarce repede. Vezi de nu-mi strica legenda… se vor îngrijora toți și… sub nici o formă să nu vii după mine. Dacă se întâmplă ceva știi ce ai de făcut.

Ne privim în ochi, iar eu apăs contactul scripetelui. Cu un șuierat ușor, micul motor începe să ruleze pe cablu. Mă înalț.

 

În licărirea dimineții câmpurile cultivate se văd acum clar. Perfect aliniate, fiecare cu câte o căsuță la unul din colțuri, iar departe lângă pădure, se văd turmele de animale în mișcare browniană.

Simt o căldură interioară cuprinzându-mă, o stare de extaz, astfel că nici nu realizez că am intrat în prima lentilă, cea de la 500 de metri.

Totul se deformează, culorile se amestecă, schimbarea câmpului magnetic îmi crează o bruscă senzație de angoasă care mă aruncă cu ani în urmă când tot așa, mai întâi m-a cuprins o stare de moleșeală, o panică interioară vecină cu disperarea…

Atunci, cu gândul la un infarct, mă întinsesem pe canapea bâjbâind după telefonul mobil.

N-am mai apucat căci ceva se zvârcoli în mine și mă rupse în bucăți. Eram sfârtecat fizic și mental iar ultimul gând coerent a fost:

− Aha! Asta-i moartea…

Dar nu fusese moartea, cel puțin nu pentru mine.

Ceva mult mai rău, mai catastrofic, se întâmplase.

Când am reușit, în sfârșit, să mă dau jos din pat am realizat liniștea. M-am târât în bucătărie, cu mâini tremurânde am dat drumul la robinet, dar apa a refuzat să curgă. Mi-am pus o cană cu sifon, jumătate am băut-o nesățios, cealată am turnat-o în palme și-am aruncat-o peste obraji înfierbântați.

Casa era moartă: nu tu apă, curent electric, sau gaze. Telefonul mobil mut.

Mi-am aprins o țigară și am încercat să gândesc coerent.

Un atac nuclear? Complet atipic. O armă nouă, experimentală? Am decis că pentru sănătatea mea mintală, și așa îndeajuns de zdruncinată, ăsta e un răspuns satisfăcător.

Nu a mai fost așa când am ieșit. În fața mea se derula un peisaj demențial. În locul mahalalei cu puzderie de case îngrămădite până la refuz acum se zărea, printre fuioare de abur, o câmpie netedă.

Undeva, la limita percepției mi s-a părut că zăresc o altă casă, o vilișoară cochetă pe care o admirasem cândva. Fac câțiva pași, dar când intru în zona cu fuioare de fum, pământul devine friabil și simt prin tălpi o căldură, sau un frig, care face să-mi amorțescă picioarele. Dau înapoi. Brusc, mi s-a făcut carnea de găină, iar un geamăt înfundat îmi ridică inima în gât. E doar Fido care se gudură pe la picioarele mele scâncind.

Intrăm în casă. Are coada tăiată de la jumătate atât de perfect încât aproape că nu a sângerat. Firele de păr par retezate cu laserul. Îi dau de mâncare, iar de după sobă văd patru ochișori speriați. Mița și Pița își iau curaj.

 

Spațiul dintre lentile e fabulos. Reflexii inversate se amestecă într-un mozaic în perpetuă mișcare, un caleidoscop înnebunitor de culori.

Impresia e la fel de copleșitoare ca prima oară.

 

Îmi trag ghetele de parașutist, arunc ranița pe un umăr, și-l strig pe Fido.

Ăsta flutură din cioata de coadă și mă urmează nu prea convins în forul său interior.

Văd că solul pare a reveni la starea de cernoziom proaspăt arat, deși mai sunt locuri unde fumegă, fierbe, se condensează, sau ce dreaku o face acolo oricum, ocolesc cu grijă.

Vilișoara pare intactă. Nici o mișcare. Ușa de la intrare închisă. Ciocănesc, strig… Nik.

O iau prin spate și-mi sare inima din chiept. Un păun imens își înfoaie coada plină de ochi în fața mea, mai să mă ia cu dambla. Mă uit dojenitor la Fido și realizez că-mi va fi nefolositor o bună perioadă de timp: e mai turtit ca mine.

Intru pâș-pâș și bine am făcut căci ceva vâjâie pe la urechea mea.

În holul central o tânără cam la 25 de ani, minionă și cu ochii de un verde fosforescent, după ce a aruncat cu o toporișcă medievală spre mine, mă amenință acum cu ditai sulița luată, evident, de la una armurile de epocă ce străjuiesc intrarea în living.

Abia o ține, înclinată și balansând-o în toate părțile încât, în ciuda situației tulburi și a bunului simț, mă umflă un râs nebun.

Hăhăi cu capul dat pe spate de se cutremură casa. Fătuca trece prin schimbări de stare foarte rapide, prea rapide pentru un suflet mare înghesuit într-un trup atât de micuț. Mai întâi are un tic nervos care-i strâmbă boticul într-un fel caraghios, apoi holbează niște ochi siderați la mine pentru ca în final să-i dea peste cap. Ajung la timp pentru a o prinde în brațe. E ca un fulg. Lancea, în mod sigur mai grea decât ea, cade cu un zgomot înfundat pe mochetă.

va continua

Reclame

Un gând despre „Între lentile paralele (I)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s