Între lentile paralele (II)

O zdruncinătură mă aduce la realitate.

Am ajuns la nod.

Sunt chiar sub prima lentilă și amintirile mă fac țăndări.

Mi-amintesc coborârea în noapte, panica trecerii prin prima lentilă și angoasa terminării primei corzi. Senzația oribilă că te afli spânzurat în neant, că funia va ceda iar tu vei cădea, vei cădea la infinit…

Agăț brida de siguranță cât mai sus pe coardă, desfac scripetele și-l mut deasupra nodului. Admir complicatul nod marinăresc pe care l-am făcut atunci: „Ce poa’ să facă omu’ când stă cu crocodilii atârnați de cur, bre…”

Indicatorul de tensiune de la scripete îmi zice că am topit deja jumătate de acumulator. Dacă nu găsesc sus o sursă de energie coborârea va fi la manual: Nice! Ating contactul iar motorul începe să toarcă. Traversez a doua lentilă, furnicăturile și starea de angoasă mi se par aproape familiare și… brusc, intru în plin soare.

Clipesc și strănut violent.

 

O întind pe o canapea și-l pun pe Fido de pază.

Luxul e aproape palpabil fiind însoțit și de bun gust. Bântui prin casă. Bucătăria e imensă, iar frigiderele așișderea. Asta e bine, gândesc, numai să fie și populate. Sunt și chiar bine. Congelatorul dă semne de oboseală, de’, sunt mai bine de 12 ore de când nu mai e alimentat.

Cobor la subsol. Desigur. La o asemena casă nu se putea să nu fie un generator de rezervă. Desfac cablajul și-l izolez. Într-un colt un prelungitor de 50 de metri. Scot tot ce e perisabil din frigider și pun în congelator: Nu se știe ce vremi de kaka or să vie! alimentez doar congelatorul și dau drumul generatorului, la minim minimorum.Toarce rotund.

Când mă întorc ea mă privea din capul scărilor.

„Oh, Fido, dar chiar nu mai am nici o încredere în tine.”

 

 14 ani de când nu am m-ai văzut soarele. Nu l-am mai văzut direct, nu l-am mai simțit furnicându-mi pielea. Se reflectă în lentilă stârnind mii de curcubee care ondulează galeșe în marismele electromagnetice.

Ridic privirea. Mă apropiu de marginea râpei. Apuc a doua coardă răsuflând ușurat. Nici pe aici se pare că nu a mai trecut nimeni.

Mă salt cu greutate în peșteră. Gâfâi… Asta e!

 

  O cheamă Dana și e fata inginerului Vasiliu de la „Îmbunătățiri Funciare”, doctorandă în drept, acum în vacanța de vară, mama i-a murit acum 10 ani și, practic, e crescută de taică-su’ care e cu serviciul, pe teren, undeva … nu știe unde. E deșteaptă, bărbată, și vrea răspunsuri.

Nu prea am cu ce o bucura.

Spre deliciul meu interior, preia rapid inițiativa în calitate de stăpână absolută a casei și se impune. Trebuie să-i mai scurtez macaroana:

− Fată dragă, îi mai tai din avânt, nu este încă indicat a pleca în expediții conchistadorice. Ce-ai zice mai bine dacă ai pune ceva de mâncare. Suntem lihniți și eu și Fido. Fido dă anemic din cioată.

Nu ține:

− Ai mâncare în rucsac, că l-am verificat, nu mă trimite pe mine la bucătărie…

Pornește calculatorul, încearcă telefonul, radioul, televiziunea, internetul, devine din ce în ce mai frustrată:

− Unde-i tata? Unde-s toți?!! Începe să plângă cu sughițuri.

− Fată dragă… bâigui din nou. Dau să o consolez și-atunci exclamă:

− Nu sunt fată! Mă privește sălbatec și un torent hormonal îmi tulbură privirea. Tremurând tot o cuprind, se zbate, ochii îi devin exoftalmici se cambrează toată și o am la curu’ gol, dar cu bocancii de parașutist în picioare.

 

  Micuța peșteră a fost năpădită de un soi de mușchi de un verde superb, foarte plăcut la pipăit. Caut ieșirea și descoper cu stupoare o ușă de oțel bine înfiptă în peretele de granit.

Îmi revin în minte spusele lui fii-meu: S-ar putea să fie periculos, foarte periculos. Ușa asta nu a fost instalată de niște sălbateci, deci: foarte, foarte periculos.

Ezit. Poate că ar trebui să lăsăm lucrurile așa cum sunt, dar doi ochi verzi, fosforescenți, nu mă lasă, mă cheamă la ei.

 

Ne-am echipat corespunzător unei expediții prelungite.

Principala țintă este apa. La mine doar un bidon jumătate cu sifon, la ea aproape 10 litri de apă plată în frigider. Problema apei devenea acută. Am adus mâțele și tot ce mai prezenta interes la ea și l-am lăsat pe incapacitatul Fido, paznic. Dana a luat, dintr-un sertar secret, pistolul lui taică-su și, deși mi-a zis că știe să-l folosească foarte bine, am plecat nervos.

Terenul încă fumega, iar reflexii multiple făceau orizontul incert, dar spre apus se zărea o construcție.

Ne îndreptarăm spre acolo.

Va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s