Drunken sailor (V)

Ca un răspuns niște brățări metalice ies brusc din spatele meu și, prinzându-mi mâinile, picioarele, pieptul și gâtul, mă imobilizează complet.

Joffa, hijo de puta! Nici nu mă obosesc să trag de ele. Animalul își cunoaște meseria. O altă ușă se deschide și două persoane se apropie. Deja nu mai am emoții. Scrumbia și cu Ella.

Ești de o prostie incomensurabilă, Ailin! scrâșnesc pe dinăuntru. Mă rezum în ai observa pe cei doi.

 Ella îmi evită privirea. Vine în spatele lăzii și aud niște declicuri. Tot panoul din spate se desface, cu mine pe el ca pe o targă și, iar mărunțesc: Dobitoc, de 10 ori dobitoc. Asta-i lucrare făcută în tihnă. Ți-o coc de mult.

Nu văd nici o reacție. Ella manevrează panoul cu dezinvoltură.  Niște ventilatoare silențioase țin panoul, targa, masa de operații, sau cum mă-sa să-i mai zic, în poziție orizontală, iar Ella mă împinge până în dreptul lui Putrefacție. Ăsta mă privește imperturbabil dar, totuși, parcă citesc o umbră de satisfacție în privirea aceea moartă.

− Unde sunt?

− Pe Lună. Pe partea întunecată a Lunii.

*

Rumeg în tihnă. Văzând că nu mai zic nimic Scrumbie face un semn. Ella împinge targa și intrăm pe unul din chepenguri într-un culoar metalic bine luminat plin de săgeți și inscripții. Lecturez una în fugă:  Déplacement vers l’arrière peut causer des étourdissements. Adânc!!! Ieșim într-un culoar mai mare. Cum nu pot să văd decât în sus și puțin în lateral mă bucur în continuare de inscripții:  In case of depressurization take a deep breath and wait the rescue team. Chicotesc. Încă una: Ende des Tunnels ist nur bis 20 Meter vom Eingang. Logic. Acum unde-o fi intrarea…  Dar asta mă lovește urât:  Vous pouvez uriner ici. Gem râzând:

− Am să mă piș pe mine! Hai mai repede…

*

− Nu știam că ești și soră medicală…

Ella continuă să-mi evite privirea așa că întorc gâtul către Scrumbie:

− De fapt cum te cheamă? Ca să putem avea un dialog civilizat… Nu vrei să știi ce prenume ți-am dat.

Oscilează, mă privește din nou ca pe un rahat de câine uitat în ploaie:

− De fapt ce mai contează. Un rânjet macabru, pe post de zâmbet, apare pe chipul de mort. Oricum numele meu va figura în marile cărți de istorie ca: Salvatorul acestei lumi.

− Te referi la Lună? Nu cred că are nevoie de ajutorul tău…

− Mă refer la Pământ. Iar numele meu este Anastasios Aristotel Columbus .

− Neam cu Columb? Sărman strămoș cu așa nepoți. Ia zi! Ce-ți umblă prin creierul ăla mic?

Se înnegrește deși asta ar putea suna a eufemism…

− Facem curățenie. Facem curățenie înainte de a fi prea târziu. Înainte ca planeta asta să sucombe, iar molima să se extindă.

− Cine facem? Și cum intenționezi să efectuezi acest act de salubritate?

Ajungem în dreptul unei uși chesonate. Ella activează o cartelă și întrăm într-un centru medical excepțional utilat.

Este imens. Are cel puțin o sută de mese de operații care au deasupra un complex operațional care pare robotizat. Totul este nou, strălucește și miroase a antiseptice iuți. Ella mă translează pe o asemenea masă unde sunt preluat cu rapiditate și precizie. Din tavan coboară o caracatiță de tentacule care mă apucă, mă jumulesc, expert, de costum, de indispensabilul antiradiație, mă țintuiește de blat și-apoi mă conectează la tot felul de furtune și furtunașe care se insiduează în mine ca niște cobre care au simțit gust de sânge.

 Putrefacție urmărește desfășurarea evenimentelor pe mai multe monitoare și pare satisfăcut. Dă în logoree:

− Vezi tu, domnule Greeg sau Ailin… viața e o chestie parșivă. Un consum temporal de resurse fără un scop evident. Dintr-o celulă se nasc două, din două patru, din patru 16… în progresie aritmetică, fără milă, fără limite și atât cât în jur există energie. Când energia, acumulată sub diverse forme, chimică în cazul de față se termină, procesul se încheie sub forma unui colaps, toată structura prăbușindu-se ireversibil. Filozofând un pic, putem asimila viața cu un burete care absoarbe energie. O sugativă pe care, când o aplici pe pata de cerneală, o suge insațiabil. Pentru asta am inventat și legi care să expliciteze partea practică fără a clarifica exact ce se întâmplă cu această energie care se tot pierde și pentru care am inventat o denumire:  moartea termică a universului așa-zisa stare de echilibru inert. Dar lucrurile nu stau așa, domnule Greeg. Nu stau de loc așa.

− Și dacă-i cum zici, unde dispare această energie?

− Eee, domnule Greeg… De o viață mi-am pus acestă întrebare. Nu am găsit decât un răspuns filozofic, dar cu implicații practice: Viața se comportă ca un transformator, așa cum într-o scânteie sublimă Marx a realizat, o acumulare cantitativă conduce către o nouă calitate. El, prins în schematica secolului său, nu a sesizat, sau a ignorat deliberat, continuarea logică a aceste legități.

− Filozofic, această concepție nu diferă de altele, doar o îmbracă în alte haine. Infinitul nu pare mai apropiat.

− Adevărat. Dar și filozofia trebuie să se termine undeva, altfel devine sterilă. Ea este, ca mai tot ce am făcut noi , doar un instrument, o rangă, cu care să crăcănăm realitatea și să vedem ce se ascunde dedesubt. Step by step e o expresie bună și merge bine alături de filozofie și spiritul practic.

− Și cam care ar fi acest spirit practic?

− E destul de simplu. De vreme ce conștiința de viață de la acest nivel transformă energia într-o formă superioară înseamnă că ea are căutare. Este nevoie de ea, acolo în sferele superioare.

Dacă oprim aici producția atunci vor veni să afle ce s-a întâmplat, iar eu sunt pregătit să-i primesc cum se cuvine.

*

Mă zbat în tentaculele mașinăriei și realizez că nu am nici o șansă:

− Ce vrei să faci, idiot bătrân?

Mă privește cu ochii ăia de mort… Se așează pe tăblia mesei de operații de lângă mine, iar Ella îi conectează niște branule la tentaculele robotului chirurg.

− Idiot, poate. Bătrân, poate, căci zac pe planeta asta de 500 de ani, dar iaca a venit și timpul meu. Privește:

Brusc simt cum încep să fiu supt. Sânge, limfă, lichid encefalorahidian, vintre, sunt smulse din mine și văd cum pătrund în corpul lui Columbus. Trupul acestuia se torsionează apoi se arcuiește de piept în sus, iar pe gură, pe nas și pe anus începe să-i țâșnească o materie semivâscoasă roșie-verzuie absorbită prompt de aspiratoare tubulare.

Eu mă simt din ce în ce mai slăbit, lupt încercând să-mi păstrez unicitatea, dar pierd, și simt că pierd, și atunci mor, și vreau să mor, ca o salvare în fața unei anatemizării.

Mă ridic deasupra mea și mă admir: arăt ca un prezervativ folosit, în schimb, Scrumbia înflorește: o ia pe repede înapoi și iacă, de pe masă se coboară un tinerel cu puf sub nas care se năpustește asupra lui Ella:

− Ce-ai făcut? Ai zis că nu poate să moară?

− Eu? Am zis eu vreodată asta? Tu și cu idioții tăi ați ajuns la concluzia asta. Ce ne facem? Tot proiectul este dat peste cap.

− Nu… Nici gând. Crezi că la o așa lucrare am lăsat ceva la voia întâmplării? Face un semn.

O ușă se deschide și Joffa, încătușat cum eram și eu, este adus și decartat pe o altă masă de operații.

Joffa rotește privirile în toate părțile, formația lui de supertehnician citește, traduce și fixează toată aparatura și un zâmbet feeric îi apare pe buze:

− Vreau și eu!

Puștiul scrumbie își iese din pepeni:

− Ce mă-ta vrei și tu?

− Jucărele de-astea, rânjește Jaffa, și brusc îl scuipă pe Columbus în față. M-am vândut la Antihrist, așa îmi trebuie… fă ce ai de făcut.

Se alege cu o palmă peste obraz. Columbus junior își șterge fața cu dosul mâinii și se pronunță:

− Continuăm procedurile. Îl avem de senzor pe Jaffa.

− Greșit! Jaffa e doar observator de rangul doi. Nu voi ști când vin stăpânii, doar Van Helsing putea să-i simtă dar ai lăsat să fie ucis de Abominabil.

− Ce tot bâigui acolo?

− Ailin nu e de-al nostru. Am fost desemnat în preajma lui tocmai pentru a afla cine și ce este, iar tu ai distrus tot. Când vor veni stăpânii or să-ți smulgă inima și ai să fierbi în iad.

− Când vor veni stăpânii tăi am să-i închid în cușca asta. Tastează pe ceva ca un telefon mobil. Un panou mare se deschise silențios și lăsă să se vadă un spațiu cavernos gri-roșcat. Nimic nu poate evada de aici, nici măcar un miuon.

− Nu știi cu cine te pui omule, scuipă din nou Joffa.

− Cine ți-a zis c-aș fi om?

Columbus tastează din nou. Un alt panou glisează descoperind o imensă sală de comandă. Ofițeri și civili, zeci, dacă nu sute, sunt, fiecare din ei, concentrați asupra câte unei activități.

− Domnule General! Realizez că priveliștea e cu un singur sens. Demarăm operațiunea ”Omega”. Generalul ia poziție de drepți:

− Operațiunea ” Omega” la 3,2,1,0, Start.

Observ precipitare. Pe un alt panou care se deschide la fel de silențios, văd pământul în toată splendoarea lui:

− Doar termonucleare. Generale țintele sunt…

Un mănunchi de rachete se desprind de pe Lună și, silențios, se îndreaptă către Pământ.

Ața care am rămas se zbate neputincioasă în vidul interdimensional.

Va continua

Reclame

Un gând despre &8222;Drunken sailor (V)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s