Cristale (provizoriu)

− Acest cristal de cuarț este tăiat cu o precizie inegalabilă, șoptea persuasiv amicul Mathis la urechea unei matroane impozante aflată într-o stare de exaltare aproape compulsivă.

− Și chiar credeți că o să-l aud? Mie atât de dor, vai, atât de dor de vocea lui și ohh, mâinile lui, mâinile lui…

Mathias îmi surprinde privirea și ochii îi râd. Îi șoptesc din buze că mă duc la o cafea și-mi răspunde cu un gest elocvent: tot aici mă găsești. Fapt de înțeles căci în dreptul pavilionului său se adunase deja o mică armată de femei.

Este incredibil. Nu știu cine a venit cu ideea asta năstrușnică dar, parcă peste noapte, Salonul Național de Electricitate și Electromecanică din anul de grație 1924 se transformase într-un iarmaroc iar pavilioanele, în care expuneam cele mai moderne echipamente electrice și electronice, în tarabe de bâlci.

Mă strecor printre pălării găzduind o întreagă volieră de zburătoare colorate, printre gulere de vulpi argintii, hermine, și blănuri de chinchilla  reușind să ajung la mica estradă transformată în braserie.

Aglomerație infernală și aici. Mulți domni, refugiați ca și mine, dar și mai multe doamne a căror ciripeală cristalină întregește imaginea unei serbări câmpenești.

Ochesc o masă care tocmai se elibera și mă năpustesc ca un uliu, imagine care, prompt, mi-a venit în minte întru întregirea peisajului.

Dar nu sunt singura pasăre de pradă. O șoimăriță agresivă, cam la treizeci de ani, brunetă și focoasă, în mod sigur cu mult sânge latin în vene, tocmai ce ajunge în același timp și pune, stăpânitor, o mănușă de dantelă, pe un colț de masă.

Ne privim feroce: eu am ajuns prima, ba eu!

− Jules, ce amabil din partea ta să ne reții masa, se aude din lateral și-mi smulg privirea din ochii șoimăriței. Directoarea de la  Gibert Jeune.

Vine intempestiv trăgând după sine pe cineva și eu mă resemnez. Mă precipit să trag scaunele și atunci o văd: e minionă, iar deux pieces negru (de doliu?) o face și mai micuță, aproape fragilă. Pe cap poartă o pălăriuță, din fetru negru a la Madame Briolette, agățată în părul roșcat cu un clips de argint cu un singur rubin sângeriu. Mă privește cu niște ochi verzi, în care dansează pete căprui. În privirea aceea simt o implorare tăcută și mă pierd.

− Jules! Mă aud dojenit și mă grăbesc în a potrivi scaunul sub posteriorul dolofan al Doamnei Gibert. Fac oficiile până la capăt și, atunci când o acomodez pe tânăra în doliu, nu mă pot abține să nu amușinez ca un prepelicar: O umbră fină de Lalique se zbate a acoperi mirosul de Heliantis pe care-l emană mâinile albe, cu unghii roz, tăiate scurt, ce-și așează, cu o urmă de cochetărie, pălărioara. Simt o sfârșeală, dar mă redresez atunci când captez privirea cumva complice, dar feroce, a șoimăriței ce-și revendică, fără drept de apel, atenția mea.

Mă așez ca pe ace. Madam de Gilbert ne scanează pe toți trei cu o privire malițioasă:

− Ce bine că mai există și persoane galante, apoi conspirativ: bărbații din ziua de astăzi, cu mici excepții, râde, sunt toți niște mitocani.

Dar să vă prezint:

Domnișoara Ventura, fostă Mansour, cred c-ai auzit de accidentul ăla de acum doi ani… oribil, dragă, oribil, dar Veny a noastră… o curajoasă, știi, dar tu nu citești de-astea… acum e redactor la Confidences, are o rubrică de succes… aaa, cum îi zice, dragă?

Se întrerupe căci apare un picolo:

− Deci… Ce servim? Veny?

− Un Ceylon fără zahăr.

− Pentru Margot, o savarine, iar eu… Baba au rhum și două limonade. Jules?

Eu cum tot răsuceam prin creier numele Margot, așteptând cu înfrigurare alte amănunte, răspund distrat:

− O arabica dublă, cu caimac. Băiete, îl întorc din drum pe ajutorul de ospătar, și-un coniac.

− Jules, continuă Madam de Gilbert, parcă făcându-mi în ciudă, este unul din clienții mei favoriți, aproape mi-a devalizat librăria: cumpără pentru plăcerea lui, dar trimite multe cărți și în țară, domnul este român, nu doar un iubitor de carte ci, și un foarte priceput inginer. A absolvit magna cum laude, la Hochschule în München, iar acum lucrează pentru Telefunken. Am auzit că vor să te pună Director Tehnic la sucursala de la noi…

− Vorbe, mormăi. Apăru coniacul și Ceilonul italiencei, îmi cer permisiunea să fumez și mă înconjor cu un nor de fum protector.

Mai ischitesc cu privirea spre Margot care stă cuminte ca o fetiță, cu privirea în mâinile împreunate asupra mesei, și aproape ratez rugămintea lui Ventura de a-i aprinde țigara. Fumăm, diavolița de librăriță nu mai zice nimic, prefăcându-se că se salută cu alte cocoane de pe la mese, și tăcerea devine de-a dreptul stânjenitoare.

− Înțeleg că sunteți în domeniu, intervine cumva profesional redactora. Îmi puteți explica și mie ce-i cu toată isteria asta cu vocile morților?

− O farsă sinistră, explodez. Așa-i întotdeauna când apare ceva nou. Imediat, șarlatanii, vânătorii de senzațional, se năpustesc ca niște șacali profitând de naivitatea unora în a-și rotunji portofelele. Ce mă ambrasează e  modul scandalos în care, oameni de știință, ingineri, colegi de-ai mei, se dedau, pentru câțiva firfirici, la o asemenea întreprindere josnică.

− Și totuși, nu puteți nega că există înregistrări gramofonice făcute cu martori, mă provocă în continuare Ventura.

− Când îți dorești cu tot dinadinsul să auzi ceva… Mă întrerup căci sosesc prăjiturile doamnelor și noi ne stingem țigările.

va continua

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s