Amicul „Negru opac” își devoalează angoasele, pe blogul personal, provocând ricoșeuri prin harduri prăfuite.
🙂
O astfel de casualty am devenit și eu:
Cândva, copil fiind, alergam cu alții de-o seamă. Peste linia de cale ferată se dezafectase Baia Militară. Rămăseseră doar zidurile.
Ne jucam de-a v-ați ascunselea …
Întruna din sălile de baie cineva aruncase niște câini morți. Pilea începuse să li se cojească expunând coastele și intestinele, un roi de muște verzi dădeau târcoale, dar eram prea mici pentru a recunoaște moartea, doar ce strâmbam din nas, de la miros, și ne continuam joaca.
Într-o dimineață mă ascunsesem pe tavanul clădirii gândind că, de aici, am o viziune mai largă, reușind a pune primul palma la markerul: Te-am văzut!
Ședeam pitit, cu un picior sub fund, când am simțit că se clatină ceva sub mine. Tavanul din rabiț ceda și eu cădeam.
Am picat, de la doi metri, direct în maldărul cu câini morți, într-un plescăit oribil.
Asta ar fi fost destul, dar am simțit și-o fulgerare în talpa dreaptă care aproape m-a paralizat.
O angoasă cumplită, irațională, a pus stăpânire pe mine și mi-am dorit să fug, să fug cât mai departe de mizeria în care mă îngropasem până la genunchi.
Dar nu puteam. Sub maldărul de câini morți ,din care tocmai începuseră să miște niște viermi mari și albi, era o scândură cu un chiron în care mi se înfipsese laba piciorului.
Când trăgeam de piciorul drept săltam cadavrele de câini, viermuiala deranjată crescâd, ridicându-se pe gambă, spre mine.
Eram captiv!
Și-apoi, brusc, fără nici o tranziție, totul s-a schimbat: culorile erau mai strălucitoare, auzeam șoaptele prietenilor neliniștiți, încăperea deveni superangulară și mă vedeam aproape prăbușit, în genunchi.
M-am examinat critic, detașat, și am decis că trebuie să-mi eliberez piciorul drept.
Starea de grație s-a topit, dar decizia fusese luată: am mișcat piciorul stâng, pipăind cu degetele, căutând marginea scândurii. Când am simțit-o, mi-am lăsat toată greutatea pe piciorul stâng și l-am săltat pe cel drept.
N-am simțit nici o durere.
Apoi, totul e confuz… prietenii, fuga disperată, privirea bunicii văzându-mă: dojenitor-speriată, gheata spartă, piciorul meu din care curgeau valuri de sânge și, din nou, bunica: Pișă-te aici! Un lighean smălțuit, mi-am dat drumul, nu credeam că am atâta-n mine, și: Bagă piciorul! Nu plânge ca o fată! N-ai nici pe naiba!
Priveam fractalii pe care-i combina sângele meu în urină și simțeam că revin de pe un drum în care pășisem de unul singur.
P.S.
Piciorul s-a vindecat aproape perfect. Mai simt niște cuțite pre când se schimbă vremea, parcă numai pe-a colo… și naturelul, ziceam c-a dat la dos, până azi, când mi-ai ridicat la fileu!
***
Mihail stories 