Poezia de duminică seara

Nu-l crede!

 

Șoptește la urechea ta despre comori

Ascunse-n al tău pântec

Hartă a esenței tale, trasă-n stele.

Zâmbetul lui, de aur,

A vrăjit și Luna legănată-n valuri.

 

Nu simți?

 

Inima ta-i acum într-o cutie de sticlă,

Trofeu, iar sângele îți arde ars

De mister.

Ochii lui îți invadează visele,

 Flori de nu mă uita,

Fiori necunoscuți

Atunci când te-a atins.

 

Nu simți?

 

Respirația lui căreia nu i te poți împotrivi.

Cuvintele abia aruncate se înfășoară

În jurul inimii tale, joc de încredere.

Tu, sfioasă, nebună de dragoste,

Încrezătoare în buzele care conving

Încă un sărut, crezând fiecare cuvânt

Din aur, șoptit de buzele lui.

 

Nu vezi?

 

Nu simți?

Că-i falsă vraja lui? Un vânător,

Gazelă tu, în vârful săgeții,

Iar după ce ea te-a străpuns, fecioară,

Va pleca la altă vânătoare.

 

Nu vezi?

 

Doar întinde mâna, căci sunt aici!

Cel care te iubește

Și doar noi vom zămisli,

Din pulbere de stele, alte începuturi.

 

Doar noi!

                                ***

Reclame

8 gânduri despre “Poezia de duminică seara

  1. Acuma… nu poci a ști cine a zis: „Nu-l crede!”
    poa’ să fie unul… poa’ să fi ăl’lalt…
    E scrisă-n multe chei:
    „S-o tai, se strică!
    S-o las, mi-e frică
    Ca vine altul si mi-o ridica”.
    vorba lui Ienachită Văcărescu,
    și-apoi te mai gândești și la:
    „îmi place trupul meu când e cu trupul
    tău.
    e aşa, un ceva, foarte nou.
    muşchi mai buni, nerv mai mult.
    îmi place trupul tău. îmi place ce face,
    îmi place stilul său. îmi place să-i simt
    coloana şi oasele şi tremurătoarea
    fermitate catifelată pe care iar
    şi iar şi iar o s-o sărut,
    îmi place să-ţi sărut aşa şi pe dincolo,
    îmi place, încet mângâind-o, tensiunea
    blăniţei tale electrizate şi ce vine după ce carnea
    se desface…
    Şi ochii mari firmituri ale dragostei
    şi poate-mi plac tresăririle
    tale sub mine un ceva foarte nou”
    ale lui E. E. Cummings,
    sau cu patina timpului
    și a folclorului de baltă:
    La baba Ana intercracis
    Magna crăpătura est.
    Lunga lata et crispata
    E de silva-nconjurata.
    Dixit baba versus moșu:
    Moșule, futura est?
    Nebe, repondere moșul
    invalida sula est!
    , trecând prin disperările lui Neruda.
    „În noaptea udă, garderoba mea de sărutări tremură
    încărcată cu fluxuri electrice de nebunie,
    cu eroism despicând visele
    şi înveninând rozele ce mă împânzesc.”
    pentru a atinge Trancedentalul în pezia lui
    Ionuț Caragea:
    „Nu credeţi că poate acum e momentul
    să-i cerem iubirii şi devotamentul?
    cu cine se luptă întruna poeţii?
    cu umbre, cu demoni, cu muze parşive
    cu versuri în sânge şi lacrimi tardive
    cu vise cumplite-n secundele care
    idilele nopţii ne sunt mai precare
    cu gesturi mocnite-nainte de vreme,
    cu divinitatea, sperând să ne cheme,
    cu minţile lumii rămase perplexe
    în faţa gândirii atât de complexe,
    cu viaţa şi moartea – iluzii obscene
    cu pornografia impusă pe scene
    cu transcendentala dorinţă de-a trece
    în dimensiunea obscură şi rece
    cu boala şi viermii – agnostice farse
    cu plata în rate şi suflete arse
    cu sprijin în cârje, mergând către ceea
    ce ne-alienează de tineri – ideea
    ideea că-n lumea aceasta atroce
    poeţii-mpreună însumă o voce
    menită să schimbe iubiri şi destine
    nu vreţi să-nţelegeţi, rămâneţi cu bine…!
    🙂

    Apreciat de 3 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s