Armăsar de prăsilă – I

”Pentru cineva care a copilărit la casă și apoi a trecut într-o cutiuță de beton, nu există dorință mai arzătoare decât aceea de a simți pământul, din nou, sub picioare.

Visul mi l-am împlinit și, în urma unor manevre inginerești asupra cărora nu voi insista, iacătă-mă-s proprietarul unei căsuțe de două camere, construită în perioada interbelică, dar foarte bine întreținută. Desigur, a trebuit modernizat totul așa că am muncit de mi-au sărit capacele.

Mai rămăsese beciul. Asta era săpat în ceea ce ar fi trebuit să fie a treia cameră care nu mai fusese construită niciodată. Se improvizase din stâlpi de lemn o magazie din scânduri, acoperită cu tablă în prelungirea sufrageriei. L-am lăsat la urmă întrucât era prăbușit jumătate, iar unul din foștii proprietari îl umpluse cu pământul scos de la fundația bucătăriei de vară. Cum asta-mi depășea abilitățile, neavându-le cu mineritul, întind antenele și mă procopsesc cu Mitică, o așchie de om, dar vânos și aprig golitor de sticle.

În trei zile în spatele casei s-a adunat un delușor de pământ lutos și, chiar când mă întrebam ce-am să fac cu clisa aia, mă aud strigat:

– Toa’ inginer! Cam asta e… Am ajuns la stâlpii cei vechi.

Mă scobor pe scară și mă minunez:

”Omu’ a muncit, bre… ”

Beciul propriu-zis avea cam trei pe trei metri și se sprijinea în grinzi groase de lemn fiert în smoală care acum erau doar o hoașcă mâncată pe dinăuntru de cari.

− Ce facem, toa’ ing? E putrezi. N-ai nădejde…

− Îi scoatem Mitică, ce-o să facem…

Mă duc prin vecini după o rangă și începem să scoatem putregaiul, strănutând și scuipând pulberea fină.

La un moment dat ranga, în loc să intre în pământ, ricoșează vibrând și când trag de stâlp descopăr un perete de cărămidă.

”Măi să fie? Dar ce avem noi aici?”

Mai degajăm cu lopata și hârlețul și ajungem la o ușă grea, care pare din fontă, bine înțepenită în zidăria făcută din cărămizi roșietice, arse până aproape de cuarțare.

Trec din uimire în uimire. Continuăm să scoatem grinzi și dăm de celălalt capăt al peretelui care are cam doi metri în lățime. Ușa e fixată solid în mijloc și nu pare a avea nici mâner, nici balamale, de parcă a fost turnată direct între cărămizi.

Mă uit la Mitică. Tremură și-are ochii cam holbați:

− Gata pentru azi. Mai e și mâine zi…

Ieșim și-n bucătărie îi pun, conform cu protocolul, o stacană de nohan și-mi bag și mie un șpriț.

Mitică pare preocupat.

− Ce-i?

− Euuu, am cam terminat treaba. M-ați adus la săpat…v-am săpat. Mai departe eu nu mă mai bag.

− Hai, mă Mitică. Ce mă lași baltă? Măcar să scoatem tot putregaiul… Ziceam să facem și cofrarea tot cu tine. Nu te-ai lăudat tu că nu-i chestie de mână de om să n-o pricepi?

−Da, toa’ inginer, numa’ că aiasta nu-i făcută de mână omenească. Aveți grijă, toa’ inginer, că ăl de la care ați cumpărat casa nu v-a zis cine au fost ăi de-or ridicat-o. Neam de solomonari, prin cartier toată lumea știe povestea…

*

Dimineață pe la șase nu mă mai rabd. După o noapte în care am sucit, insomniac, chestiunea pe toate părțile și un somn chinuit plin cu vise stupide, beau în fugă cafeaua și cobor în beci.

Iau la periat ușa. Desene complicate apar de sub stratul de oxid.”Nu termini nici până mâine Nihăiță! Bormașina și abraziva”

Mă salt în atelier, umflu bormașina și o perie babană de sârmă, fac o escală prin bucătărie pentru un șpriț de hidratare și două fumuri de țigară și cobor în beci.

Rămân interzis cu scula-n mână: Nema’ ușă. Acolo unde era o ușă țeapănă de metal acum e doar un gol întunecat.

Mă ia cu fibrilații, pielea mi se face de găină și mă las pe-o treaptă a scării:

”Apar și dispar… Mulți bărbați vajnici au dispărut fără de veste și-apoi au fost găsiți cu mințile încâlcite prin pădure.” îmi reverberează în minte povestea pe care mi-a zis-o Mitică ieri în timp ce-i puneam a treia cană cu nohan și-i număram banii.

− Vă dau una la creieri de-i căutați prin Filipine, râgâi cu o voce groasă pe care nu mi-o recunosc.

Mă apropii precaut, cu bormașina în față și ischitesc înăuntru. Aceiași cărămidă roșiatică care se pierde în beznă și parcă niște trepte. Dau să avansez, dar ceva mă oprește. Mă uit prin prejur și văd o bucată de ziar în care-și aducea Mitică parizerul. O aprind și-o arunc în văgăună. Se stinge aproape imediat. „E clar! Trebuie lăsat la aerisit”

Mă uit la ceas: opt fără zece. ”Iar îmi freacă Mihalașcu chelia. Când naiba au trecut două ore?”

Acum, la serviciu, timpul trece incredibil de încet:

− O fătucă? mă citește Iorgu, colegul de birou.

− Cată-ți de facturile alea, îl zburătăcesc.

−Pe când nunta?

Îl privesc strâmb, îmi iau vraful de documente, și mă duc la financiar:

− Fatăăă! Ia-le că nu mai pot. Am o durere de cap de-mi crapă…

− Am eu un Piramidon, tovarășe inginer.

Întotdeauna săritoare femeiușca asta. Mă trezesc că o disec din priviri în timp ce se duce să-mi aducă apă, iar ea mă simte, se întoarce numai din tors și-mi trimite un zâmbet gales.” A naibii să fii Iorgule!”

− E Sandokan la Unirea II, șoptește insiduos și-mi dă pastila.

− Ăăăăă… Azi mai am treabă la casă…

− Pot să vin să vă ajut!

”Ei, na, belea!”

− Nu, nu-i nevoie tovarășă. E doar muncă mai grea… Face bot: Dar putem să mergem duminică la film dacă nu ai alt aranjament…

− Eu? N-am nimica…

O las radiind și-o tai acasă. Amușinez precaut.

Incontestabil aerul și-a schimbat culoarea.  Fac câțiva pași și brusc, aproape fără nici un sunet ușa se închide în urma mea. Mă ia cu transpirații reci. Lanterna îmi descoperă o copie identică a celei de la exterior doar că asta pare nouă și irizează multicolor precum o piatră de zirconiu. Desenele sunt aici în relief și le ating cu buricele degetelor. La fel de brusc ușa parcă-mi dispare dinainte dar acum văd  stelele. Miliarde de stele. Marte îmi face dintr-un ochi roșu și simt o tresărire. Stau suspendat într-un hău fără de capete, înconjurat de stele. Mi se face rău. Totul se tulbură beciul reapare și abia de reușesc să mă târăsc pe scară sus și-apoi până în bucătărie.

Capul îmi duduie de imagini trunchiate și gem adânc: Aveam pe aici… sticla cu palincă… O găsesc ascunsă în cuptorul aragazului de frica lui Mitică, care are un nas special în identificarea licorilor. Dau două, trei gâturi și gâtlejul îmi ia foc, stomacul, mațele… dar nebuloasa din creier își încetinește rotația haotică. Mi-aprind cu degete tremurătoare o țigară și încerc o introspecție: ”Deci e ceva adevăr în poveștile lui Mitică. Ce chestie Dom’le… Acu’ ce te faci Inginere? Mai ai sânge-n sculă? Mai ai o laie!” Trag adânc din țigară, mai sorb și din sticlă, iar alcoolul începe să își facă datoria. Toate încep să se limpezească inima începe să pulseze adânc, serotonina amestecată cu adrenalină mă năpădește:

− Curaj găină, că te tai! Rânjesc la auzul vocii mele gâjâite și rotesc privirea. Cuțitul de injunghiat porci. Uite-l! Lung, subțire, oțel rapid ascuțit brici.

−Acu’ să vă văd, solomonarilor.

Mai dau un gât de palincă și, cu cuțitul într-o mână și lanterna în cealaltă, mă scobor în beci.

*

Reclame

2 gânduri despre „Armăsar de prăsilă – I

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s