Timp de prisos I

Primesc semnale. Prea multe și prea dese. Simultaneitatea asta, pentru mine care sunt sensibil la aripi de fluture ce pot cauza uragane, m-a pus pe gânduri. La rândul meu știam ceva, iar decalajul dintre timpul biologic și cel astral îl puteam simți pe propria piele. Eram decis să privesc totul printr-o perspectivă stoică, având în vedere gaura neagră carele traversează acum, oblic, aripa galaxiei noastre și urmează apoi să se îndepărteze către MG1789 .

Dar asta până ce am primit un telefon:

− Te prezinți de urgență la sediul din NY.

− Să nu-mi zici că-i vorba de distorsiunea GN 017?

− De unde știi?

− Rodica a folosit-o ca pe o catapultă gravitațională. Mi-a zis că-i o vacă bătrână și imprevizibilă.

Cobor în beci și iau monoraiul intercontinental. În jumătate de oră sunt decartat într-o stație identică cu a mea. Urc cele patru trepte, parcurg coridorul și ies în subsolul tehnic al Sediului.

Iau liftul și…

*

Să-nebunesc. Când deschid ușa nimeresc în același loc demențial (1): Dușumea din pătrate albe și negre care se pierdeau axonometric înspre biroul compus dintr-o placă masivă de sticlă și două picioare de metal.

Simt aceiași angoasă care se transformă în adrenalină și-o flegmă zboară, expert, și aterizează în urma surorii ei de acum doi ani, din păcate, pe un pătrat alb.

De nicăieri, abil sistem de distragere al atenției, apare aceiași Scrumbie Afumată(1): Imposibil! Era într-o închisoare de maximă siguranță din Vega…

Calcă la fel de marțial, cu o hârtie ținută stindard în mâna dreaptă, doar că acum a schimbat modificarea: calcă doar pe pătratele albe. Se înfige în scuipatul meu și se pare că există o diferență de rugozitate între dalele pardoselii căci, derapează artistic și execută un dans de marionetă. Nu cade, rămâne impasibil, și se așează regește în fotoliu.

−Ailin(2). Văd că ești surprins. Te așteptai să mă vezi în celula aia de inox în care mi-am petrecut ultimii doi ani. Nu-ți port ranchiună. Ai acționat conform cu sentimentalismul speciei tale, o specie care-și sacrifică prea ușor membrii pentru un ideal. Ideea asta de turmă e bună pentru supraviețuire, dar nu acum.

− GN 017…

− Da. Scuze că ți-am tulburat existența romantică și inutilă… A apărut o problemă. Cum știi, poate știi, găurile negre sunt niște aspiratoare care realizează un echilibru higrodinamic între porțiuni ale metauniversului, chestia cu vasele comunicante…

− Aha! Credeam că materia se condensează acolo până la valori care transcend gravitația, cel puțin asta-i teoria de baltă…

− Așa este, până la un punct și fizica lui Newton este funcțională, apoi Einstein a clarificat chestiunea, la nivel mai macro, valabil până în proximitatea acestor găuri, după care se aplică alte legi, treaba se modifică… pricepi?

− Și eu ce pot face? Habar n-am de dinamică galactică. De ce n-o lăsăm să treacă, în tihnă, prin galaxie și să se ducă pe la alții?

− Nu-i chiar așa. Sistemul vostru planetar, cu trei planete masive în coadă, i-a modificat traiectoria. Se îndreptă spre Terra…

− Lasă vrăjeala. Te-a apucat, brusc, grija de Pământ, tu care ai aruncat cu nucleare de-ai făcut praf două continente. Am citit ideea. Axa orgonică de deplasează sub presiunea gravitațională a acestui maeltorm. Universul se curbează.

− Înseamnă că înțelegi că traiectoria i s-a modificat substanțial.

− Pricep. Aspiratorul ăsta al tău a luat-o hăisa dar, n-oi fi eu buricul universului! Nu pot s-o iau în cârcă și să fug cu ea în metauniversul tău.

− Ai abilități în supraviețuire deosebite. Nimeni nu știe de unde și nici tu… să nu crezi… am avut eroi…

− Vreți să intru în gaura aia? Sunteți nebuni!

− Nu văd la cine am mai putea apela. În ritmul ăsta, în o mie de ani, civilizația din Calea Lactee se va dovedi a fi doar o amintire.

Mă uit la el, lasă hârtia pe masă și încremenește ca un Pokemon la care i s-au terminat bateriile. E și asta o abilitate bre, dar tot calci în scuipați, rânjesc pe dinăuntru:

− O vreau pe roșcată!

− E detașată…

− Atunci, pa!  Mă mut în Casilopeea. O mie de ani, să-mi trăiesc viața romantică și inutilă…

− Bine. Am să o chem pe Ella. Știi ieșirea. Încremenește iar, probabil frecând probabilități față de care jocul de șah e o copilărie.

Ușa mascată în perete mă absoarbe silențios și mă trezesc, din nou, în antecameră.

− Asistentul Dumneavoastră va veni imediat, și-am un acut sentiment de déjà vu:

Uite-o:

Minionă fără a părea scundă, cu proporțiile lui Da Vinci în buzunar, vine către mine baladând din șoldurile rotunde în ritm de cha-cha.

Simt că ceva, inefabil, mă strânge de gât. Tot autocontrolul meu se duce de râpă și…

− Ailin! Nuuuu! Ai o obsesie.

− Daaa!

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s