Timp de prisos III

− Pardon? Roșcata apare ca din senin în spatele preotesii și-i prinde gâtul într-un dublu Nelson: Dă parola de dezactivare a scutului că altfel îți frâng gâtul.

− Niciodată, mai bine moartă.

− Bine. Atunci vom muri împreună.

− Fetele!? Ce-i agitația asta? N-ați auzit de EMP? Am aici un condensator de 17 miliarde de farazi, și-i încărcat. Sorry pentru cipuri…

Bila, care era ascunsă în carcasa rotundă a lui Vasile, descrie, acum, o curbă descendentă către Marte. Trece ignorată de câmpul protector și-apoi explodează.

Tot ce funcționa pe baza transferului de electroni se oprește instantaneu. Câmpul tractor suborgonic, instalat de falanga ultrareligioasă condusă de preoteasa Olis, care silea Black hole să vină la întâlnire cu Terra, fâlfâie de câteva ori ș-apoi își dă obștescul sfârșit.  Unii își cuprind capul în mâini gemând căci implanturile lor au făcut bum și, nici eu nu o duc mai bine: Mii de bombe crăcănate, se pare că am exagerat un pic cu încărcarea condensatorului ăla cu tantal…

Descărcarea electrocinetică a schimbat direcția vântului solar, Marte se fisurează și, lent, se separă în trei bucăți masive.

Lipsită de unda tractoare, undeva la limita sistemului solar, o gură avidă de materie este, pur și simplu, luată de val.  Matematica ideatică e la fel de periculoasă ca o armă cu neutroni. Don Proferore ajustează ultimile ecuații și, rânjind, dă ENTER. Autosuficiența transductantă nu poate suporta un asemenea barbarism matematic așă că anulează tot. Rămasă fără sursa de materie neagră, black hole-ul scintilează din ce în ce mai rapid și apoi autocolapsează precum un șarpe care-și înghite coada.

Universul tremură aproape vizibil, restartându-și starea.

Ornicele de pe străvechiul Pământ și-au ajustat bătăile și, parcă deodată, e prea mult timp.

 

Privesc către Marte, de pe platforma suspendată deasupra lui Phobos, cum se transformă în trei asteroizi masivi din care cel mai mic va deveni a doua Lună a Pământului, iar cel mijlociu a lui Jupiter, apoi privirea îmi este atrasă de două ființe care pășesc hotărât spre mine. Iată că, nici pentru mine, situația nu este mai roză:

−  Asta cine mai e? întrebă Feon privind pieziș la Roșcată.

− Ăăăă, secretara!

− Ce? Dar de când ai tu secretară? Acum îmi spui? Mai adineaori, pe când cu atacul Tradiționaliștilor  ziceai că sunt Unica…

− Da, așaaa… dintr-o perspectivă…

− Ce perspectivă?

Ella ne scanează rapid:

− Cum, Unica? Care Unica? Abia ce-mi spuneai că, te citez: animalul din mine răcnește că tu ești a mea și că vrei să-ți fac un copil…

− Animalul, dragă. El e mai incult, așaaa, și mă retrag strategic în navă. Fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă.

În urma mea rămân două femei care se privesc feroce.

*

Piesa centrală din Marte, se rostogolește agale pe orbită. Desprinderea, în sensuri opuse, a celor două bucăți mai mici i-a anulat velocitatea așa că efectele cataclismului au fost minimale. Se pare că istoria se repetă:  Eeee, tu Marte, ai scăpat mai ieftin ca Tiamat din care s-au ales doar asteroizii…Vine la rând Terra, rânjesc în timp ce-o ghidez pe Rodica.

Falanga ultrareligioasă în frunte cu Preoteasa Olis a fost arestată, ordinul își linge, pentru a câta oară, rănile, iar eu am răpit-o pe Alexandra, care nu era tocmai ușă de biserică, dar promitea o reabilitare la locul de muncă.

În buncărul de la polul sud avem acum o gravitație minusculă. Mă uit la ea și-și coboară genele dese și arcuite:

− Ți-a zis cineva că ai un nume unic? Alexandra, binecuvântarea zeilor…

Se alintă, ca o felină avidă de sânge ce este, și mă privește galeș:

− Ai promis că-mi dai o navă, a mea, numai a mea.

− Da, iubire mică, dar nu-ți mai stresa căpșorul, acum, aici. Singuri în imensitatea spațiului, precum Adam și Eva, putem găsi lucruri mai plăcute de făcut.

− Cine a fost Adam?

− Hai la tata teu, să-ți mai explice odată!

*

Sunt din nou în biroul cu pătrățele. Scrumbia apare la fel de misterios și face un joc complicat, circulând aleatoriu pe pătratele albe și negre.

Cumva satisfăcut se așează marțial în fotoliu, pune foaia de hârtie pe placa imaculată de sticlă, și mă privește cu ochi de pește mort de două săptămâni:

− Inacceptabil, Domnule Ailin. Ați deținut controlul încă de la început…

Întoarce foaia pe cealaltă parte, o premieră:

− … și ați avut anumite relații, ăăăă, neconforme cu statutul unui angajat, am primit plângeri…

Tac. Tace și el.

Tăcem o eternitate, dar ochii noștri sclipesc:

− Liber, domnule Ailin.

Se ridică de pe fotoliu și-i fac semn cu degetul: flegma mea a aterizat, întâmplător, pe fotoliu și acu’ e lipită de nădragii lui.

Are un moment de ezitare apoi declară sec:

− Imprevizibilitatea D-voastră ar trebui să vă distreze. Nu-i așa, domnule Ailin?!

Ies pe ușă în anticameră, se pare că mi s-a dus buhu căci secretara mă privește ostil, iar de undeva aud un clănțănit, agresiv, de tocuri. Aaaa, e ea. E minionă, dar proporțiile sunt ale lui Da Vinci, părul roșu ca flacăra e zburlit ca de furtună. Mă privește cu ochi pe lângă care glaciațiunea Würm era doar o toamnă blajină și atacă strict profesional:

− Domnule, Biroul D-vostră!

O urmez cu ochii la cele două fese, mici și rotunde, care saltă în ritm de tocuri: Țac! Pac! Țac! Pac! Intru în birou și mă răsucesc către ea:

− Oooo… Nu, Ailin, ai o obsesie… Oooo…

De undeva, de pe hol, se aude un râset înfundat.

***