Un BCR kafkian

Aaaa, că nu se poate, trebuie să povestesc, să mă răcoresc…

Așa… deci:

Mă dusesem să achit o carte la BCR, un hambar din termopane cu o scară interminabilă la intrare.

Nu mai fusesem niciodată. Înăuntru, același prost gust de parvenit care nu știe pe ce să cheltuie banii: 10 ghișee, de parcă eram în Manhattan, așezate în semicerc cu încă o scară de omorât cardiaci care se ridica, abrupt, spre etajul următor.

La ghișee doar patru fătuce fiecare descântând la câte un nefericit.

Scap repede, îmi zic, dar după vreo 10 minute încep să fumeg pe la încheieturi.

− Hai și voi mai repede că poate oamenii au treabă și voi îi rețineți, mă exprim impersonal.

− Vă rugăm să vă așteptați rândul, se agită a mai aproape de mine în timp ce celelalte mă ignoră cu țâfnă și continuă tăifăsuiala.

− Care rând, fată? Că-n față-s eu, iar după mine tot eu. Ce naiba îi faci? Îl freci de gâlci?

Nici o mișcare, aceleași șoșoteli adânci.

Mai stau ca pe ace vreo cinci minute tot frăsuindu-mă de la un ghișeu la altul, îmi venea să fumez o țigară și cu ochii, dar acum nu mai puteam părăsi câmpul de luptă fără a părea învins.

Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Totu-i ca într-o poveste de-a lui Kafka.

Nu mai rabd:

− E vreun șef pe-aici, vreau să am vreo două vorbe cu el.

Probabil că una din ele a apăsat butonul de panică pentru că de după o ușă apare legănându-se precum un cașalot pe valuri un agent de pază. Mă reperează după o ocheadă făcută de una din casiere și vine spre mine:

− Domnu’, de ce nu le lăsați de doamnele funcționare să lucreze?

− Ție ți se pare că lucrează? Eu stau de-un sfert de ceas și numa’ cafele și coniace n-au pus pe ghișeu.

− Ia, vă rog să părăsiți incinta, și dă să mă apuce de mână.

− Ia mâna de pe mine, mârâi, că de nu te transform în șunci de crăciun.

Nu știu cum ar fi evoluat cestiunea, la sigur nu în cel mai favorabil mod, când… una din ușile de la intrare se deschide și intră, precum un înger păzitor, însuși procurorul Tobă.

Ăsta baleiază profesional incinta și, cu fleru-i înnăscut, vine țintă direct către noi:

− Daa, ce faci Mon Capitan? Mă ia de-un cot și mă trage de sub nasul paznicului.

− Iaca, domnule Procuror, și eu pa’ci… datorii mari, remunerația, după buget, mică…

Venii să dau niște bani, dar se pare că n-are nimeni nevoie de-așa ceva p-aici!

Brusc și ca printr-o minune, cele patru bisericuțe se sparg instantaneu și mai că nu sunt rupt în patru de tot atâtea invitații simultanee.

Rânjesc către Tobă care-mi face cu ochiul.

Rezolvăm în câteva secunde și apoi trecem vis a vis la o halbă de bere, iar jumătatea de oră cât am sporovăit, ca două babe-n piață, nici nu știu cum a trecut.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s