Ailin- Ultimul Noe- I

Ooops! gândesc, căci biroul ultrastilizat este  acum dotat cu un scaun.

Un scaun din inox, cu tăblie dintr-un material compozit vopsit în negru. E clar că Scrumbie nu a auzit niciodată cuvântul confort, sau nu lasă să transpară asta. Mă gândesc la cum o fi arătând casa lui și uit să plasez  flegma de control.

Mă așez, hotărât, în scaun și caut prin sinusuri. Prea târziu căci, acum, semirotit spre stânga, apuc să-i văd intrarea triumfală: uși electrorezonante… așa se explică aparițiile lui misterioase, ronțăi mental.

Calcă precaut ezitând între a se uita la hârtia ținută precum un stindard și a baleia dușumeaua din pătrate albe și negre care se prelungesc axonometric către biroul compus dintr-o sticlă groasă și două picioare de inox.

− Nu te mai agita. Ai o mutare în față. Cu scaunul m-ai dat pe spate. Am uitat de flegmă…

Pe fața lui, de pește uitat în galantar, nu se vede nimic, dar parcă o sclipire de viață răzbate din privirea ternă. Se așează, maiestuos, în fotoliu și pune, atent, foaia de hârtie pe tăblia imaculată:

− Cum probabil ai aflat de la televizor…

− L-am aruncat pe geam.

Simt că i-am conturbat sensul gândirii. Se reculege:

− Cum probabil ai aflat din sursele media…

− Am închis tot. Sunt în vacanță. O plimb pe Violeta și-i arăt frumusețile patriei…

− Caracatița…

− Poate-i fi curios cum ți se zice…

Tușește în barbă, mă fixează cu privirea cenușie și inexpresivă și continuă:

− Ailin, e prima dată când îmi zice pe nume. Ailin, undeva în Oceanul Pacific este o insulă. O insulă, o stâncă vulcanică inospitalieră de doar 98 kilometri pătrați care până acum 5 ani era nelocuită. Se află în apele internaționale înconjurată de colțuri stâncoase submarine care fac apropierea foarte periculoasă, într-o poziție care o scoate din zonele de trafic maritim, fără importanță strategică, ignorată de toți, până și de pirați care, după ce și-au rupt câteva nave în stâncile submarine, n-au mai călcat pe acolo. Până acum trei ani era doar fieful focilor și escală de odihnă pentru migratoare…

− Dar… îi iau vorba din gură, doar de dragul de al vedea cum face. Nu face în nici un fel și încep să mă îngrijorez. O chestie care l-a mușcat de buci pe Scrumbie nu-i de ignorat.

− Dar, iată, acum vreo șapte ani, un cercetător științific descoperă, în cadrul unor niște studii de rutină la biblioteca Vaticanului, un document care atestă că insula ar fi fost revendicată legal și ar fi intrat în posesia unui obscur navigator Alfonso del Pietri care ar fi descoperit-o și cartografiat-o undeva prin secolul XVI.

Istoricii s-au năpustit asupra documentului, s-au făcut și o serie de analize, grafologice și fizico-chimice, s-a dezbătut ce s-a dezbătut, și toată lumea a căzut de acord că documentul este original. Cum, între timp, la orizont au apărut alte provocări, istoricii au clasat chestiunea și s-au mutat, cu arme și bagaje, într-o altă bibliotecă, iar peste cestiune a început să le lase praful și uitarea.

Simt că întrevederea se va prelungi și-mi aprind o țigară. Mă privește dezaprobator și continuă:

− Exact când totul părea uitat, îngropat prin sertare, sau expus în vitrine de sticlă, la un an de la epocala descoperire, apare și un moștenitor. O persoană apatridă la fel de obscură ca și îndepărtata-i rudă, dar cu un trecut fără de pată.

Misterios, la câteva luni de la punerea în posesie a proaspăt și fericitului proprietar, o mare casă de avocatură intermediază vânzarea acestei insule către un consorțiu anonim cu sediul într-un paradis fiscal

Mă uit prinprejur și scrumez pe jos. N-are nici o reacție în schimb am eu una, serioasă, căci continuă:

− Acum trei ani a fost revendicată ca teritoriu suveran la ONU.

– Ce? Cred că au sărit mulți ca arși la chestia asta… și strivesc țigara sub călcâi. Continuă să rămână imperturbabil:

− Documentația depusă de aceiași influentă casă de avocatură era impecabilă, iar birocrația un mecanism pe care, după ce l-ai pornit, este aproape imposibil să-l oprești până nu-și încheie sarcina ce l-a stârnit. Cestiunea a avansat lent și, în ciuda tuturor protestelor, la întrunirea anuală și cu un vot la limită, a fost declarată ca teritoriu suveran cu titulatura de Cele trei insule ale lui Debulan..

Oftează și i se termină bateriile.

Scot și mi-aprind melancolic a doua țigară: Adio vacanță…

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s