Ailin-Ultimul Noe VI

Obișnuința-și spune cuvântul și flegmez, ce-i drept, cam anemic, pe un pătrat negru.

O fierbințeală ascunsă de pe când am trecut prin ușă, mă cuprinde: Oare chiar așa de prost să fiu? Mă îndrept de șale: Îi rup gâtul indiferent de consecințe și privesc, avid, cu colțul ochilor în stânga.

Apare maiestuos prin ușa electrorezonantă, cu o hârtie ținută pe post de stindard și… cu ochii fixați pe biroul de sticlă, calcă dezinvolt în flegma mea.

Oops! Mai să-mi înghit limba: Ăsta nu-i al meu Scumbie.

Se așează maiestuos și pe mine mă umflă râsul. Ridică dintr-o sprânceană albinoasă:

− E ceva de râs pe aici?

− Tu ești de râs, tu și frate-tu și toate neamurile tale, câți o-ți mai fi!

Se înegrește, iar fața de pește mort capătă aspecte de putrefacție. Mă privește de parcă mă vede prima dată. Cred că am făcut o greșeală tactică de idiot, prost și dobitoc… mă comentez intern și primesc imediat replica:  Dă-l în mă-sa! Oricum afla. Măcar l-ai avut.

Scrumbie baladează cu degetele lungi și descărnate pe tăblia mesei de sticlă. Sentimente abia strunite transpar prin fața cadaverică. Se lasă pe spate, în fotoliul imens, în care se pierde și… uimitor, are un zâmbet:

− Domnul Ailin. Traiul pe această planetă m-a tocit inadmisibil. Era logic. Pe cine putea trimite Consiliul Galactic. Bine ați venit, Domnule Ailin.

Tac. Nu-i place tăcerea mea. Începe să se agite din nou pe tăblia mesei:

− Oooo, dar acesta-i un adevărat comando. Cine-i domnișoara?

− Secretara mea, eram în vacanță…

− Tot nu vrei să renunți la legendele astea puerile? Privește spre masă: Ella Astrid Torgoe… oooo….istoria voastră sângeroasă: Părinții i-au fost uciși în fața ei de către Dictatorul Felix, ăla pe care l-ai urmărit și l-ai prins în grotele de ferită… A fost metresa lui vreme de aproape trei ani, iar când s-a plictisit a dat-o la slujbași. Ia ucis, a evadat cu o navetă și a fost găsită aproape moartă de o patrulă a Consiliului. A participat la măcelul de pe Assante… pre când tu dădeai socoteală pentru că ai acționat fără aprobare… Toți au murit atunci, toate neamurile lui Felix,  și-a omorât cu sânge rece copilul făcut cu Felix… I-a urmărit pe toți. A ras sămânța lui Felix din galaxie până la unul și apoi i-a dus înregistrările în pușcărie… Știi ce-a făcut Felix? S-a dat cu capul de pereți până ce-a murit. Secretara ta e mai mânjită de sânge ca tine, Ailin. Tu câți nemuritori ai omorât? Ultimul acum abia de doi ani.

− Trebuia. Puterea trebuie să fie dispersă altfel se produc tragedii.

Ella, tu… Asta era misterul și oribilitatea ce te acoperea? Parcă văd din nou ochii aceia, spaima viscerală, dar și scânteia răzbunării… Vai, Ella…!

Scrumbie mă privește scrutător:

− Și nu ți-a ajuns? De aproape două mii de ani tot faci dreptate. Mereu dreptatea altora… Nu simți că totul trebuiește schimbat din temelii? Nu vezi cum totul sucombă în jurul nostru, că totul cere disperat un nou început, o nouă șansă? Ai tot cârchit pe ici pe colo, ai peticit sacul putred așa cum am făcut și noi, dar dintr-o altă perspectivă, din perspectiva noastră, poate mai inumană din punctul de vedere al sentimentaliștilor, dar mai eficientă și, finalmente, cu mai puține daune colaterale. Ce crezi? Crezi că am fost dintotdeauna așa? Nuuuu. Amfioții au avut o societate înfloritoare, rațională, logică care a durat peste 100 000 de mii de ani și-ar fi durat dacă n-am fi încălzit șarpele la sân. Asgarzii, câți au mai rămas, ăștia de le spuneți voi că-s fără sentimente, au fost pentru noi precum ați fost voi pentru ei. După aproape 30 000 de ani de dominație absolută , după ce ne-au exterminat de-am mai rămas doar câțiva ascunși prin colțuri de galaxie a venit rândul oamenilor. Și ce-ați făcut? I-ați umilit pe asgarzi care au ajuns copiile astea ridicole de azi și, iar v-ați înmulțit, exponențial, bacterial până ce ați atras atenția altor dimensiuni care v-au transformat în hrană, sărmani roboței fără minte. Iar când v-am arătat pericolul, atunci când, rațional am luptat cu ei și i-am învins ce-ați făcut? Mi-ați băgat fratele într-o cușcă de inox. Molima asta a sentimentalismului care pe măsură ce galaxia îmbătrânește e o adevărată catastrofă a devenit acum inacceptabilă. Uită-te la galaxie, privește ce a făcut sentimentalismul subiectiv, a adus-o în pragul pierii, cu specimene atât de sentimentale încât nici să se reproducă nu mai pot de grija viitorului incert al odraslelor. Chestia asta cu însămânțarea și cu preaneprihănitele curve ale galaxiei care vă iau pe post de tauri comunali doar pentru o iluzie este ultimul semn al sfârșitului. Orice început are și-un sfârșit, iar dacă acel sfârșit poate deveni un nou început, mai bun, mai rațional, cu atât mai bine.

− Ce vrei să faci, dihanie?

− Nu eu te-am momit aici. Soarta rațională te-a îndreptat către noi. În fapt, tu ești exact ce ne  mai lipsea. Numele meu este Aloxidrus. Bine ai venit pe Arca mea!

*

Ella se rătăcise pe culoarele interminabile. Beton, beton, peste tot beton. Uși grele, etanșe, ca la submarine se aliniau în lungul tunelului pe care alerga deja de mai bine de un kilometru.

Evadarea a fost simplă, iar costumele unisex folosite aici i-au adus anonimatul. Estimase cel puțin o oră până când una din asistente va veni în control așa că trebuia neapărat să facă joncțiunea cu Violeta, sau măcar cu emițătorul care plutea atașat de baliza din golful artificial.

Ailin fusese luat și nu știa nimic de el. Grija aproape maternă, dar și încrederea în puterile lui se zbăteau în inima ei sleind-o. Iată. Parcă tunelul se termină și vede o geană de lumină naturală.

Da. Iese afară într-un spațiu uimitor: Paradisul lui Anastasia.

Într-adevăr. Sub cupola asgard se vedea de pe promontoriul pe care se afla, întreaga perspectivă a insulei. Un ecosistem artificial, aproape perfect, plante din toate speciile, animale și insecte într-o armonie și-un echilibru atent studiat. Văzu oameni care se ocupau cu activități diverse și realiză ce minune concepuse cel care era acum stăpânul acestei lumi în miniatură. E nebun. E nebun de legat!dar nu-și putu stăvili un acces de entuziasm și o inexplicabilă mândrie de a fi părtașă la așa ceva.

Se roti, parcă strivind ceva din sufletul ei și alergă către marginea promontoriului.

La mai bine de 150 de metri de beton perfect vertical se zărea golful: Deci nu mi-am pierdut chiar de tot simțul orientării. Privi în golul de sub ea: Am să mă fac terci… Se dezbrăcă de costumul de neopren și-l privi critic: Poate… Apucă pantalonii de craci și bluza de mâneci, într-o improvizată parașută și sări.

Cobora ca la lecțiile de parașutism estimând că are deja o viteză prea mare și or să-i intre picioarele în ea până la gură când, jos, începu să se întâmple ceva. Apa începu să freamăte și apoi un vârtej, apoi un turbion începu să se producă. Se curba maiestus spre adâncuri și Ella pică în el ca pe un topogan.

Alunecă cu picioarele înainte, iar haine ținute deasupra capului îi micșorară rapid viteza cu smucituri violente în mâini.

Le dădu drumul și încercă să înoate către suprafață, dar mâinile erau anchlilozate iar picioarele nu o ascultau: Asta a fost, gândi dar cu ultima urmă de conștiință sesiză, totuși, ceva negru-violaceu care o agăța în două tentacule și-o căra către lumină… către aer.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s